Voci lirice contemporane: Sorin Despot şi Lucia Cherciu

Sorin Despot – moderaţia revoltei

„Moderat până şi în excese”, după cum mărturiseşte în vreau, Sorin Despot reuşeşte să se autodefinească involuntar, însă foarte exact: este un poet (prea) cuminte, care îşi caută drum în literatură, fără a fi foarte convins încotro s-o apuce. Din acest motiv, primul său volum de versuri, apasă (Bucureşti, „Cartea românească”, 2010) poate părea lipsit de coerenţă. Impresia vine tocmai din incertitudinile autorului, care e când blajin-resemnat, când revoltat. Din păcate, nu excelează în niciuna dintre cele două ipostaze. Excesiv de reţinut, el nu apasă suficient pe anumite trăiri, care dau originalitate versurilor sale. Avea dreptate Florin Iaru, când manifesta, cu subtilitate, anumite rezerve, atrăgând atenţia asupra unor condiţionări care se impun: „Cînd are încredere în intuiţia care-i spune că banalul, cotidianul şi realitatea de zi cu zi nu sînt chiar faţa întoarsă spre sine a liricii, Sorin Despot este poet. Iar cînd descoperă că expresivitatea stă întotdeauna în afară din rînd, hlizindu-se la cuvintele care au epuizat sensurile şi aprinzând simţurile, scrie poezie.”

Ei bine, Despot nu descoperă mereu lucrul acesta… Frustrărilor provocate de lume în care trăieşte şi din care se înfruptă cu folos nu le corespund întotdeauna texte pe măsură. Imagini ale unei realităţi apăsătoare ar fi putut fi exploatate printr-un proces de adâncire a trăirii. Aşa, ele rămân interesante, dar se opresc la nivel declamativ, lipsind-le intensitatea. Cu toate astea, tânărul autor reuşeşte să contureze un imaginar cu evidente trimiteri autoreferenţiale pe care le fructifică uneori cu succes: „apoi primul pas/ în praf nervi motoare conştiinţe încinse/ primul semafor care mă enervează apoi/ al doilea şi masa amorfă de carne/ în autobuzul 601 unde infernul oferă gratuit/ avanpremiere…” (ca să vin la tine). Odată creată, această Infernalia îşi anexează noi şi noi teritorii poetice, elementele recurente fiind oraşul şi, mai ales, căminul care dobândeşte proporţii înspăimântătoare, devenind un devorator de vieţi: „eu sînt căminul şi vreau să cad peste voi (…) de atunci urlam printre macarale/ lăsaţi studenţii să vină la mine şi va fi pace/ între oamenii mei şi gândaci va fi pace între/ gândacii mei şi toţi bursierii// eu sînt căminul şi mă scutur de praf şi de gratii pe voi” (sastisit).

Din fericire, Sorin Despot are luciditatea de a înţelege iluzoriul demersului său liric, pe care îl ascunde (spre a-l salva) sub masca mai potrivită a autoironiei: „cele mai frumoase dintre cuvintele mele/ cele care urmau să revoluţioneze literatura şi/ omul au ajuns un cornet în care dan/ şi-a scuipat cojile…” (poemul cornet de seminţe). E aici un mecanism de tip postmodern, prin care se încearcă o recuperare a liricului prin chiar subminarea lui parodică şi intertextuală. Fără a face paradă de asemenea procedee, Sorin Despot demonstrează că a asimilat lecţia optzeciştilor, dar şi pe aceea a promoţiilor următoare. Amestecul de grav şi banal, de viaţă şi de moarte nu alunecă într-o retorică sobră, ci se salvează adesea prin cinism: „am rîs cu poftă/ la baricada de carne/ de metal şi de tapiserie fină/ şi nimic nu m-a împiedicat apoi/ să ajung la meciul gloriei/ cu unirea urziceni” (bovina) Alteori, el recurge la umor negru, pastişându-l până la macabru pe Coşbuc: „ perioada în care în p16/ încep să cadă politehniştii restanţieri/ de la geamuri anul trecut a fost/ un boboc de la energetică/ acum doi ani un automatist…” (poemul cornet de seminţe)

Gesturile nu sunt însă aleatorii. Sorin Despot încearcă un acut sentiment al dezabuzării (aş bea), fiind măcinat de „imbecilizarea de fond a societăţii de consum” şi de „realitatea ca un covor de noxe”. Imaginea acestei stări o întruchipează iume, sumă a aspiraţiilor poetului de a evada din acest univers: „mă făceam mic şi/ alunecând în tine urlam/ iume şi o dată ecoul iume/ să mi-o daţi pe iume dau/ orice dacă mi-o daţi pe iume/ un pat şi toată bezna din lume/ pe care să o storc dintre noi” (iume). Expresia supremă a acestei disperări exacerbate o constituie poemul final, ce vrea sorin acum?, unde, într-o manieră cam teatrală, autorul îşi manifestă idealul: „vrea o bere şi un pachet de şerveţele/ o pereche de şosete curate şi/ un drum departe de voi”.

Fără a străluci, apasă e un debut meritoriu, Premiul pentru Poezie la Concursul de manuscrise al Uniunii Scriitorilor din România, pe care autorul l-a obţinut în 2009 nefiind chiar o întâmplare.

Lucia Cherciu – nostalgia retro

De o cu totul altă factură este volumul Luciei Cherciu, altoiul râsului (Timişoara, Editura „BRUMAR”, 2010) a cărui notă dominantă rămâne o nostalgie cu iz de Pillat şi Blaga. Semnele dorului de ţară şi de acasă sunt mai pretutindeni, de la forme voalate la declaraţii manifeste precum cele din Toamna, plasate sub semnul tânjirii: „Tânjesc după prietenii vechi/ care să bată la uşă, să mă caute,/ să îndulcească o după-amiază/ pe un cerdac de pe alte maluri// închipuit să semene cu pridvoarele/ de acasă…” (p. 55) Pentru autoarea stabilită în Statele Unite poezia devine un debuşeu, o modalitate de traversare a oceanului, de anulare spirituală a distanţelor care o separă de locurile natale. Cum însă tema nu e deloc nouă, Lucia Cherciu alunecă uneori pe panta unei melancolii siropoase, la limita poeziei.

Când însă se abate de la cărările bătătorite şi renunţă la preocuparea pentru întoarcerea la izvoare, îi ies câteva poeme remarcabile, dintre care se reţin Golanii, Alzheimer, Hipertrofiere sau Provincialul. Primul reprezintă un diagnostic poetic exact al realităţii, pe care Lucia Cherciu o (re)simte cu acuitate: „nimeni nu vine, nimeni nu ascultă,/ poliţia pretinde că e responsabilitatea/ gardienilor, ei tot la fel, şi în noapte/ oamenii se întorc de pe o parte pe alta/ în paturile fierbinţi de insomnie/ în timp ce golanii, raşi în cap,/ belcheşi de mahmureală, aburiţi,/ răguşiţi de urlete, rag de neputinţa/ trupurilor uriaşe, uimiţi, bolunzi.” (pp.39-40)

Paradoxal, autoarea reuşeşte câteva texte notabile tocmai atunci când utilizează, voluntar sau nu, modele consacrate. Cu un titlu dinescian, Doamne fereşte este o reuşită rememorare a lumii rurale, dint-o perspectivă soresciană: „Dacă aşa le poate face/ la orătănii şi la grădini,/ Doamne fereşte/ ce poate desface muierea// de i se despică limba/ ca la şarpe printre dinţii/ verzi stricaţi/ ca prinşi cu aţă.” (p. 86) Alteori, se simt evidente rezonanţe stănesciene, pe care Lucia Cherciu le converteşte în interogaţii tulburătoare: „Din punctul de vedere al păsărilor călătoare/ oraşele peste care trec/ devin repere de lumină (…) oare cum găsesc drumul, cum urmează/ chemarea albastrului,/ cum se vede de sus restul lumii,/ cum găsesc sunetele clavirului,/ muzica aripilor pe calea adevărată?” (de sus) Plânsul, în schimb, devine un fel de tablou sinoptic al poeziei bacoviene, prin intermediul căruia, autoarea actualizează respectivele stări sufleteşti: „toamnă alcoolism   ftizie/ putreziciune   spaimă    schelete/ abatoare   hohote   paralizie/ doliu   cadavre   secrete (…) nu mai era   nicio   doamnă/ baletistă   dansatoare   Ofelie/ să te tămăduiască,   Bacovie,/ de   marşuri funebre/ de   ploaie   şi   tristeţe?” (p.106)

Altoiul râsului  este, de fapt, o nimerită metaforă a scrisului Luciei Cherciu, care îşi altoieşte sensibilitatea şi dorul de acasă pe tiparele unei realităţi  filtrate prin grila lirică a unor predecesori de renume. Rezultatul? O poezie inegală, cu plusuri şi minusuri, cu atracţii şi locuri comune. Stilistic, ea păcătuieşte însă prin preocuparea obsesivă pentru enumeraţie, pe care o regăsim aproape în fiecare text. Uneori, cu o anumită forţă expresivă, alteori, ca simplă acumulare de elemente, care converg către nimic. Salvarea vine (când vine) din ridicarea deasupra tuturor influenţelor şi din propria percepţie asupra lumii. Când se eliberează de nostalgia retro care îi îneacă unele texte, Lucia Cherciu dovedeşte că ar putea evolua către un lirism de substanţă.