Prier parizian

1 aprilie

Cu ce ocazie în Franţa?… Graţie unei burse acordate de Institutul Cultural Român din Paris, prezenţa mea în Oraşul Luminilor ţine de studiul avangardei. Mai bine zis, ceea ce s-ar referi la activitatea unor protagonişti ai acestei fenomenologii artistice înnoitoare aflaţi în exil. Nu avangarda în exil, ci unii dintre corifeii săi. Pentru că, din contră, la Paris avangarda s-a aflat şi se află chiar la ea acasă. În libertatea şi efervescenţa-i de dincolo de constrângeri de regim, ideologice, politice, precum au fost cele din ţara pre-Gulagului, Rusia bolşevică din anii 20-30 ai secolului trecut.

De ce Parisul?… Pentru că această metropolă mă predispune să cred, fără să exagerez, totuşi, că şi românii – Brâncuşi, Eliade, Ionescu, Enescu, Cioran, Elvira Popescu, Brauner, Tzara, Celan, Gherasim Luca, Martha Bibescu, Ştefan Lupaşcu etc. – fac ca Parisul să fie înţeles drept construcţie intelectuală majoră, de căpetenie – în lume, a lumii… Pentru că românii rămân în continuare – mă tem că folosesc un termen cam… barbar sau, pur şi simplu inadecvat, dar asta e, – rămân în continuare… funcţionali, foarte necesari în spiritualitatea franceză.

Deja de un an, ICR Paris acordă burse de creaţie şi pretendenţilor din Republica Moldova. „Ideea mi-a venit imediat după ziua de 7 aprilie din anul trecut“, mi-a spus chiar la prima oră a sosirii mele domnul Robert Adam, coordonator de programe, dar care deja se afla pe punct de plecare să preia postul de director al Centrului Cultural Român din capitala Belgiei. Prin urmare, sunt printre primii basarabeni care profită de rezidenţă aici, la cam 3-4 sute de metri de Turnul Eiffel, iar în direcţia opusă a străzii Saint Domenique – cam la aceeaşi distanţă de peluzele din preajma Domului Invalizilor, de Podul Alexandre III peste Sena, după care te pomeneşti între Marele şi Micul Palat, aflate imediat în preajma Champs-Élysées. (Această documentare vine din vagile-mi amitiri de la prima vizită la Paris, relativ scurtă, în toamna anului 1996, şi din studiul prealabil al hărţii metropolei franceze, în variantă paper, dar şi pe internet.) Pentru că Parisul istoric e compact ca un… CD de lungă, de prelungă durată…

Ceea ce va merita să fie spus, in extenso, dar nicidecum… amănunţit (ar fi o zadarnică strădanie) despre Parisul care mă găzduieşte deja şi mi se va înfăţişa în multiplele sale splendori, poate că va prinde întruparea scrisului în vreun Jurnal Yes-eu  (ca să insinuez ceva subtext englezesc prin joc de cuvinte românesc, dar fără a cădea în solipsism); Jurnal Yes-eu al unui suflet, al unui spirit desc(r)is…

Astfel că, ajungând la locul de cazare pe la ora 13,30, făcând cumpărături la Supermarché, inclusiv o sticlă de vin alb, ca să consemnez primii paşi la Paris, mi-am zis să vizitez cel mai apropiat monument care se află nu departe de Institutul Cultural Român, şi anume – chiar emblema metropolei franceze, Turnul Eiffel. Până la el, printr-o scurtă bură de ploaie, sub umbrelă, fac în jur de trei sute de metri. Am văzut gigantul şi la prima mea sosire aici, ştiind deja că în arhitectura Parisului, dar mai ales în viziunea autohtonilor Turnul Eiffel a fost privit ca un copil străin, neîndrăgit, de durată provizorie. Pentru că imediat după ce s-a încheiat Expoziţia Universală din 1900, cu ocazia căreia a şi fost înălţat, s-a declanşat o campanie a celor care cereau demontarea colosului „hidos“, a acestui „paratrăsnet“ înfiorător. Protestau contra monstrului de fier şi unii dintre marii, influenţii scriitori ai timpului, timpurilor – Maupassant, Hugo sau Verlaine care, dimpreună cu alte personalităţi ale artei şi culturii, semnau scrisori colective anti-Eiffel-Turn. Ba chiar Victor Hugo se întâmpla să ia masa în restaurantul din vârful respectivei construcţii oarecum fanteziste care, zicea el, nu-i place până la demenţă. Iar când era întrebat de ce, dacă nu are ochi să vadă Turnul, se caţără în vârful lui, scriitorul replica: „În uriaşul Paris, aici e unicul loc din care el nu se vede“.

Dar s-a întâmplat ca, nu peste mult timp, Parisul etern să prindă a se mândri nevoie-mare cu celebrul său stern metalic, care i-a devenit acum blazon. Pe timp senin, de la înălţimea de peste 300 de metri (cam etajul 80 al unui zgârie-nori), ai putea cuprinde, cică, o depărtare cu radiusul de 70 de kilometri. Aşa se spune, probabil cu o acceptabilă doză de exagerare, de preamărire a… măririi.

Ploaia conteneşte. Primii care „mă întâmpină“ aici sunt unii tineri de culoare ce zuruiesc, scuturat, legături-colecţii de miniaturi, mai mari, mai mici, ale Turnului Eiffel (3-4 pentru un euro), alţii – propunându-mi să procur garoafe buretoase (de pe unde să le fi sustras?). Printre picioarele lumii multe, ai putea spune, care-şi strânge umbrelele, – guguştiuci corciţi în porumbei (mari, dolofani!) cu forfota lor de amorezi insistenţi, dar, provizoriu, eşuaţi, pentru că porumbiţele, mai mici la şi ne-înfoiate în pene, parcă nu le-ar acorda strop de atenţie, umblând preocupate, spre a găsi ceva de-al gurii (ciocului).

Dincolo de Sena, peste podul Jena, se vede, ca în aburi, Trocadero. Poate dau mâine pe acolo. Acum, însă, mă cam zgribulesc: curenţi de aer, învârtejiri. Pricep de ce majoritatea parizienilor pe care am reuşit să-i văd poartă fulare la gât. O, la Chişinău era primăvară în toată legea!

Părăsesc agitatul Câmp al lui Marte, din capătul său dinspre Turn, luând-o în lungul bulevardului Bosque, spre Şcoala Militară. Acolo se află şi staţia de metrou, în care voi coborî, din care voi urca cel mai des, la plecare sau întoarcere de unde o fi să hălăduiesc prin metropolă. Plus că Şcoala Militară fixează celălalt hotar al Câmpului lui Marte, ca pendant al Turnului Eiffel. De altfel, revin „acasă“ chiar pe Câmp, pe aleea sa principală, străjuită de rânduri de platani destul de viguroşi, înalţi, însă cu vârfurile tuşinate, drept-drept, de parcă ar fi făcut-o… elicele unor elicoptere. Dar văd şi alţi arbori fasonaţi, mai reţinând informaţia de pe o placă din marginea peluzei: Câmpul lui Marte este îngrijit de 37 de grădinari şi 15 persoane care au grijă de buna ordine, curăţenie etc.

Amurgeşte, turnul îşi aprinde luminile, eu o iau la stânga, pe lângă restaurantul… „Doina“ din colţul străzii Sfântul Dominique, apoi dau colţ, dreapta, pe Rue de l’Exposition. Mansarda „mea“ se află la numărul 3. Poate, unul norocos. Pe sub gangul înamurgit-umbros fredonez din Edit Piaf: Je ne suis q’une ombre de la rue… Poţi să te joci, înlocuind ombre  cu nombre…

2 aprilie

A doua zi pariziană o încep, precum am încheiat seara de ieri, cu oarece documentare, recunoaştere de plasament, localizare. Prin urmare, locuiesc în arondismentul 7, constatând că de el, pe anumite durate, au fost legate destinele lui Albert Camus, René Char (am tradus o carte din poemele sale, publicând unele dintre ele în reviste; restul – stă cuminte în „sertarele“ electronice), André Gide, Karl Marx, Max Ernst, pictor şi sculptor german, unul dintre protagoniştii mişcării Dada, Simone Veil, Serge Gainsbourg… Dintre multele şi importantele monumente din perimetrul arondismentului: Turnul Eiffel, Câmpul lui Marte, Adunarea Naţională, Ministerele – afacerilor externe, al apărării,  educaţiei, transportului, agriculturii,  sănătăţii; muzeele – d’Orsay, cel de pe cheiul Branly, al sculptorului Rodin, ambasadele României, Poloniei, Finlandei, Tunisiei, Suediei, Bulgariei. Şi Domul Invalizilor, unde mi-am propus să merg astăzi.

 Şi iată-mă intrând pe poarta impunătorului ansamblu muzeal. Dintâi, vizitez complexul tombal Napoleon.

În genere, instituţia e o imensă necropolă militară, probabil oarecum altfel decât a fost concepută în ideea iniţială venită de la regele Ludovic al XIV-lea sau mai curând de la sfetnicii săi, să construiască un azil naţional al invalizilor, mutilaţi în multele lupte pe care le tot ducea Franţa. Azil „pentru cei care şi-au riscat viaţa şi au vărsat sânge întru apărarea monarhiei (…) să-şi petreacă în pace zilele care le-au mai rămas“, spune(a) edictul regal din anul 1670. În mare parte schilodiţi în Războiul de 30 de ani, aceşti invalizi hălăduiau pe sub Podul Nou, deseori implicaţi în scandaluri stradale, ceea ce ducea la nemulţumirea populaţiei. În fine, Domul venea ca o rezolvare de situaţie, scrisă cu sânge în istoria Franţei milităroase.

E logic ca Napoleon să se odihnească aici, deoarece, încă de pe timpurile juneţii sale de general, a avut mereu raporturi de respect cu jertfele multiplelor lupte – invalizii. Aceasta îl apropia şi de inimile soldaţilor valizi. Până şi atunci când împăratul a fost învins, exilat, Domul Invalizilor a rămas un loc emblematic al bonapartiştilor, chiar dacă Louis al XVIII-lea, revenit din exil, l-a rebotezat în „Casa Regală a Invalizilor“.

 În mai 1821, Napoleon-exilatul a fost înhumat în insula Sfânta Elena, iar în 1840 regele Louis-Philippe decide să fie transferat la locul de azi al odihnei sale veşnice, Domul Invalizilor. Mormântul, fasonat din cuarţit roşu, e unul… aerian, pus pe un soclu de granit verde de Vosgi, înconjurat de o coroană de laur şi inscripţii care trec în revistă marile victorii napoleoniene. (Poetesa Marina Þvetaeva spunea cam aşa: „Pe Bonaparte m-aş fi încumetat să-l iubesc chiar şi în ziua înfrângerii sale“…) În galeria circulară, o serie de basoreliefuri înfăţişează principalele fapte ale domniei. În adâncul criptei, peste dala mormântului fiului său, pe care îl făcuse Rege al Romei, se înalţă statuia lui Napoleon în toată maiestatea sa imperială.

În acest spaţiu – lume multă, azi, vineri, şi e de imaginat câtă va fi mâine, în Sâmbăta Paştilor. Chiar dacă se spune că francezii constituie o naţiune aproape atee. Nu la limită, dar totuşi. Ceea ce pe mine unul mă ţine în şahul dubiului, resimţit şi aseară, şi azi dis-de-dimineaţă, când cercetam-studiam harta Parisului, arondismentele lui, mirându-mă (oarecum) de mulţimea locurilor şi străzilor care poartă nume de sfinţi. Am numărat zeci, pe care, probabil, le voi transcrie când o fi să am mai mult timp la înde(-)mână (la… înde-picior! Pentru că sunt un asiduu pedestru prin acaparanta metropolă. Timp la îndemână şi niciodată în… mână…).

Împing uşor uşa masivă a Bisericii Domului. Înăuntru – doar vreo 3-4 persoane, iar spaţiul – imens, până la Dumnezeu! Locaşul adăposteşte mormintele a doi fraţi ai lui Napoleon, Jérôme şi Joseph Bonaparte, şi pe cel al fiului împăratului, Aiglon. Reţin şi locul de veci al… triplului mareşal (al Franţei, Marii Britanii şi Poloniei) Foch, ce se înalţă, statuie-ecvestră, sus, la Trocadero.

Împărat, simplu cetăţean, mareşal, invalid?… – sigur că toate astea, aici, în bazilica Domului, sunt un memento mori  non stop, 24 din 24; ceea ce, vrei nu vrei, te ţine în vizorul inevitabilei clipe a morţii, când viaţa, fenomenele, lucrurile, în genere filosofia se explică de la sine, dar nici pentru tine, nici pentru… nimeni. De unde şi un milion de motive să preţuieşti plinătatea vieţii, bineînţeles în focusul – în special aici – preceptului socratian-platonian că sensul primordial al filosofiei e menit să modifice esenţial sensul tragic al morţii… Recompensă – gloria, neuitarea?… Cam aşa se crede.

Ies în curtea Domului, arhispaţioasă, cu pavaj de epocă. La poarta ansamblului – tunuri care au dat şi ele cu ghiulele în inamici. Acum, acoperite de patină verzuie, tunurile tac, astfel că muzele (şi muzeele) pot să vorbească. Mă gândesc să o iau spre Podul Alexandre III (cel mai întraurit din câte le are Sena), acţionând adică în spiritul banalei metafore, că Parisul trebuie văzut cu picioarele. Cât astea încă nu te dor de Doamne fereşte! Cât nu prind a da de ştire şi anumiţi muşchi, de existenţa cărora nici că ştiai.

Dar dacă oboseşti, totuşi? Te aşezi pe o bancă pe care – să vezi! – cineva a lăsat ziarul de dimineaţă. Asta mie unuia mi se întâmplă deja pe malul drept al Senei, în faţa Palatului Mic. Găsesc ziarul, îl răsfoiesc şi dau de o ştire trăsnet, franco-mondială: Câmpul magnetic al Pământului ar putea să dispară. Cercetătorii de la Universitatea Paris VII au constatat că schimbarea loculului polurilor s-ar putea întâmpla în orice moment. Iar prezicerea cazului poate fi făcută doar cu 10-20 de ani până la dezastru şi nicidecum mai devreme. Cică, inversarea polurilor a avut loc de mai multe ori în adâncul trecut. Fenomenul e însoţit de dispariţia pe scurtă durată a magnetosferei, ceea ce pentru Pământ înseamnă secătuirea stratului de ozon şi dispariţia protecţiei de furtunile solare şi de radiaţia cosmică. Savanţii susţin că, în timpurile noastre, intensitatea câmpului magnetic terestru scade, în ultimii 22 de ani depreciindu-se cu 1,7 procente, iar în unele zone ale Oceanului Atlantic – chiar cu 10 procente. Dislocarea polurilor a fost înregistrată încă în anul 1885, de atunci polul magnetic de sud strămutându-se cu 900 de kilometri de pe poziţia sa iniţială… (Iar distanţa dintre Paris şi Chişinău e de două ori mai mare decât această magnetică dislocare…)

Îndărăt, revin deja sub umbrelă, dar ploaia trece repede. Asfaltul fusese destul de cald, astfel că de pe el se ridică o respiraţie de vapori subţiri. Departe, abureşte albăstriu şi cupola maiestuoasă a Domului Invalizilor şi ai putea avea senzaţia că, astfel, de acolo sufletele celor cu vină şi celor fără de vină urcă, evanescent, spre Sofia cerească, întru cosmică împăcare şi pace, în timp ce Marele Organist improvizează în firea slujbei de parastas…

Seara constat că, chiar şi acum, în săptămâna patimilor, TF 1 reia, acut, tranşant problema pedofiliei printre preoţi.

Leo BUTNARU