Puncte – puncte

În fiecare toamnă târziu, de vreo câţiva ani încoace, se desfăşoară prin unele universităţi româneşti (din câte mai aud, nici una nu va scăpa neatinsă) un proces de măsurare a calităţii care îşi propune, nici mai mult, nici mai puţin, să traducă performanţele academice în numere exacte şi finite. Te vezi pus în situaţia de a-ţi număra punctele, ca să vezi, cu alte cuvinte, câte parale faci în ierarhia noilor sisteme de evaluare universitare. Intenţia ar fi să se îmbunătăţească, prin asta, calitatea procesului educativ. Buna intenţie duce însă la un fel de iad: dacă asta e singura măsură în acest sens şi dacă modul ei de aplicare blochează ceea ce vrea să măsoare, ea se transformă într-un instrument inhibitiv.

Procesul e complex: în număratul cu pricina intră mai multe variabile: colegii, studenţii, şefii. Toţi au o şansă, cu această ocazie, de a rezolva problemele pe care le au cu tine, arătându-ţi astfel că nu eşti singur pe pământ, de capul tău, liber şi fără griji. Totul este cu grijă înregistrat, stocat, depozitat, ziceţi cum vreţi, numai uitat, nu. Totul este (răs)plătit. Totul se rezolvă rapid, dintr-o lovitură anonimă (sub centură, eventual). Hârtiile de completat sunt din ce în ce mai multe, „documentele” de predat la termene dese şi precise sunt din ce în ce mai apăsătoare (pentru că măsurarea calităţii se adaugă altor forme administrative stufoase, toate scrise pe hârtii consumate inutil, în ideea că doar aşa se „responsabilizează” oamenii). Începi să ai obsesia semnăturii: până şi în somn te poate urmări fantoma unei căsuţe lăsate, din grabă sau din condamnabilă uitare, nesemnată. Relaţia cu existenţa se transformă radical: „hârţoagele”, deşi detestate de toţi, ocupă obsesiv primul loc în preocupări, pentru că de ele te întreabă „sistemul”, nu de adevărata calitate. Ai hârtia? Ai punctele? Eşti mântuit. Nu le ai? Ai să vezi, cu stupoare, cum până şi cei care condamnă din gură sistemul se vor uita la tine bănuitor, acuzator, superior.

În toată această agitaţie, nu e recomandabil să te opreşti să te întrebi înspre ce duce totul: rişti să paralizezi. Asta dacă nu ai paralizat oricum de la bun început, pentru că a scrie, mai ales în ştiinţele umaniste, e o problemă care cere creativitate, inspiraţie, chiar dacă e vorba doar de un articol de specialitate mai puţin interesant pentru publicul larg, iar creativitatea autentică nu apare atunci când auzi în cap tot timpul bătaia ameninţătoare de tobă a „cerinţelor sistemului”. Ca să nu mai spun că nu îţi mai rămâne timp pentru ceea ce e cu adevărat valoros şi necesar. Inginereşte vorbind, e ca şi cum cineva care a produs un număr de piese începe la un moment dat să le contabilizeze în vreo câteva moduri diferite, mai face o piesă, două, apoi ia de la capăt numărătoarea şi tot aşa, la nesfârşit. Fără îndoială, productivitatea va scădea dramatic tocmai din cauza obsesiei măsurării productivităţii.

Foarte mulţi sunt convinşi că acest sistem e o invenţie de dată recentă. Însă birocraţia universitară s-a născut acum vreo câteva secole, unde altundeva decât în Germania Renaşterii şi a Luminilor. Acolo, administraţiile locale, aşa-zisele „poliţii de stat” (sintagma nu avea pe atunci o conotaţie negativă) şi-au propus la un moment dat să afle ce tot meşteresc profesorii prin universităţi şi să-i oblige mai apoi să devină transparenţi, nu numai pentru a-i putea controla, dar şi pentru a atrage mai mulţi studenţi şi a face comunitatea să prospere economic (tot la bani ajungem…). Nici nepotismul academic nu a fost inventat de români sau de secolul al XX-lea. După cum aflăm din cartea unui istoric american, William Clark, Academic Charisma and the Origins of the Research University, în Germania secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea, fiii moşteneau catedrele universitare ale taţilor, iar cei care nu aveau taţi profesori puteau fi promovaţi în poziţiile dorite însurându-se cu fiice de profesori. La Oxford şi la Cambridge nu exista această problemă, deoarece profesorii erau obligaţi să nu se căsătorească, să locuiască în campus şi să ducă o viaţă ascetică, atâta vreme cât doreau să fie profesori acolo.

Dacă nu e nouă, birocraţia actuală este, în schimb, dusă la paroxism. Problema evaluării calităţii în universităţi nu a fost niciodată, în ciuda eforturilor birocraţilor, una care să poată fi rezolvată cu precizie, tocmai pentru că performanţa într-o asemenea instituţie e legată adesea de lucruri necuantificabile, printre care, deloc de neglijat, se pot număra carisma şi talentul. Dar inefabilul nu mai rentează deloc într-o epocă a ştiinţelor sociale, biologice şi economice, iar o vorbă a lui Steinhardt îmi vine din ce în mai des în minte: când dracul îşi pune în cap să te înfunde cu adevărat, te bagă în cifre. Puncte – puncte…

Elena CIOBANU