Stăpânirea de sine sau despre scrisul apicular

Dublu autoportret

„Critica literară m-a deprins să fiu fidel faţă de textele şi documentele pe care le comentez. Ştiinţa mea e apiculară. Îmi obţin micile adevăruri prin muncă. Detest de aceea «urechismul», «ţăţăiala», judecăţile primite de-a gata, care sunt destul de dese în articolele despre aşa-zisa politică.” (p. 339)

 „…arată mai clar ce-am fost: un publicist cu o curiozitate multiplă, care şi-a înmuiat peniţa în sute de călimări ale altora, încercând să vadă în picătura extrasă din cerneala fiecăruia buletinul stării lui de spirit şi buletinul vremii. (…) Sunt un observator, nu un actor. În larma generală, de zăngăneli şi huiduieli, am introdus teme calme şi am adoptat o conduită pedagogică. Cine să mă bage în seamă însă, cine să mă audă, chiar şi numai în provincia mea? (…) E mare bucurie să rămâi în pagubă (când ceilalţi câştigă) dar cu demnitate, să nu cedezi de la norma stăpânirii de sine sau să te corectezi repede când ai pierdut-o. Stăpânirea de sine înseamnă mai mulţi nu decât da.” (pp. 6-8)

 

De la lume adunate…

Recentul volum al domnului Constantin Călin, Stăpânirea de sine. Miscelaneu (Bacău, Editura „Ateneul scriitorilor”, 2010) se înscrie în linia impusă de cele precedente. Nu doar sub aspect formal (consistenţă, corpolenţă, eleganţă), ci şi conţinutistic, prin consecvenţa faţă de propriul scris şi faţă de cititor. Cele patru secţiuni ale cărţii, „Zigzaguri”, „Politice”, „Cronici mărunte” şi „Confesiuni, pretexte, jurnal” cuprind peste cinci sute de texte, diverse ca problematică, acoperind domenii dintre cele mai variate ale vieţii publice şi private: sociale, culturale, religioase, mentalitare, politicale etc.

Definitoriu pentru acest volum este motto-ul celei de-a treia părţi, „Cronici mărunte”: „Strânge-ţi cuvântul; cu puţine spune multe.”, care aminteşte de gândul lui Creangă de a scrie scurt. Într-adevăr, textele reunite aici au concizia necesară pentru a răspunde cititorului de astăzi, obişnuit cu jurnalismul de tip tabloid. În acest caz nu e vorba despre un compromis făcut gustului comun, ci un proces de rafinare a textului până la obţinerea maximei concizii. Riguros selectate, ele reuşesc să atragă, indiferent de tematica abordată. Se ajunge astfel la performanţa ca fiecare pagină să spună ceva durabil, ceva consistent. Oriunde ai deschide-o, găseşti ceva cu miez, deseori memorabil.

În tot ce scrie, domnul Constantin Călin este un moralist, o voce care se simte chemată să gândească, să cântărească, să ia atitudine. Autorul se consideră dator să critice derapajele, indiferent de natura lor. Chiar dacă trebuie să înoate împotriva curentului o face fără nicio ezitare, conştient că adevărul trebuie spus, indiferent de consecinţe. Cazul Adrian Păunescu (mediatizat excesiv câteva zile şi uitat rapid după înmormântare) este sugestiv: „«Un fenomen», dl Adrian Păunescu m-a interesat adesea. Am dedus însă că e cineva de care trebuie să mă ţin la distanţă, o «energie acaparatoare». Nu l-am admirat şi nu l-am denigrat, preferinţele mele literare mergând către alţi autori. Pur şi simplu am căutat să-l înţeleg. (…) După părerea mea, prin inconsecvenţă, prin lipsa tactică de măsură, prin duplicitate, el a fost un semănător de confuzii. Megaloman, a susţinut cu marea sa forţă literară megalomania Dictatorului, aurind un dezastru care se profila cu mult înainte de aşa-zisa revoluţie. Supărările pe Marele Cârmaci au fost trecătoare, superficiale, scurte crize, şi n-au dus la disidenţă făţişă, la ruptură.” (p. 410) De adăugat că articolul a fost scris înainte de moartea poetului.

 

Prozatorul ideilor

N-ar trebui să mai surprindă pe nimeni (nici măcar pe aceia care îl cunosc doar în ipostaza de critic sau gazetar) calităţile de prozator ale domnului Constantin Călin. Dacă Despre şapcă şi alte lucruri demodate dovedea o bună artă a evocării, iar Gustul vieţii pagini portretistice vii, uneori emoţionante, acum ni se dezvăluie un prozator al ideilor, capabil de formulări curat literare: „Aparent nimic n-ar trebui să mă grăbească. Nu mai am de redactat cursuri, nici cronici şi articole cu termene de predare stresante. Cu toate acestea presiunea a ceea ce încă n-am citit sau numai răsfoit e parcă mai mare decât în trecut. Atunci aveam de partea mea timpul. Acum această iluzie a încetat. Biblioteca îmi stă în faţă înaltă ca un munte. Muntele meu mă copleşeşte: ştiu bine că n-a să pot să-i mai cutreier toate plaiurile. Îl privesc fără îndrăzneală, nu ca un cerb, ci ca un sobol – condiţie comună filologilor, criticilor şi istoricilor literari. Stau aplecat pe cărţi ca şi sobolul pe lutul în care sapă.” (p.88) Dincolo de plastica acestor rânduri începe amărăciunea celui pentru care lectura reprezintă un mod de a fi, de a trăi.

Portretele realizate sunt şi ele în zona prozei. Sub titlul „O moarte clasică”, figura lui Constantin Ciopraga dobândeşte proporţiile cuvenite. Fără sentimentalism şi fără exagerări: „Autorul Personalităţii literaturii române a adoptat de la început o conduită care se caracteriza prin moderaţie, politeţe, sobrietate. S-a instalat în această figură şi a păstrat-o până la sfârşit, în ciuda tuturor sacrificiilor. (…) Cred de altminteri că ideea de datorie a constituit principalul resort şi principala sa axă morală. Din datorie a vorbit la catedră, din datorie a scris, din datorie s-a dus oriunde a fost chemat. (…) După simţul datoriei, optimismul (un optimism liniştit) a fost a doua sa mare calitate. Nu se poate trăi mult cu nemulţumiri, nostalgii, disperări.” (p. 129-130).

Şi când descrie, autorul găseşte tonul just şi mijloacele potrivite pentru a nu cădea în platitudini: „Camera mea e o vizuină de hârtie: corpuri de bibliotecă, coloane de cărţi, ziare şi dosare aşezate pe duşumea, pe mese, pe dormeză, pe comodă, pe birou, care e simplu, acoperit de lucruri în dezordine: tocuri de ochelari, agende, foi de scris, pixuri, creioane, marcheri, agrafe. (…) Aci n-am radio, n-am televizor, n-am computer. Întreg spaţiul e destinat lecturii în singurătate şi singurului instrument la care ştiu să «cânt»: maşina de scris, generaţie veche, «Xerox 6003». (…) Totul e sobru, în ciuda aglomeraţiei şi «haosului». «Muza» mea e obişnuită cu puţin: linişte şi căldură. S-a acomodat cu vizuina de hârtie, în care, uneori, când îmi ridic privirea din text, cotoarele de cărţi (aşezate pe lat sau pe înalt) îmi par un zid ce mă închide.” (p. 637)

Printre rândurile cărţii se poate citi şi o poetică a criticii. În repetate rânduri, domnul Constantin Călin revine asupra acestui aspect, nuanţându-şi punctul de vedere: „Desigur, şi criticii îşi modifică punctele de vedere, se «revizuiesc», dar nu într-o aşa de mare măsură, – cel puţin pe hârtie. Criticul e condamnat să rămân constant şi în judecată şi în expresie, loial lui însuşi.” (p. 133) Aceeaşi idee, altă nuanţă, în articolul „Despre lectură”: „Criticul e obligat la integritate şi autenticitate. Evident, un critic citeşte întotdeauna mai multe cărţi decât cele despre care scrie.” (p. 88) Textul numit „Un instrument de autocontrol” confirmă acest mod de a privi lucrurile, constituindu-se într-o definiţie a ziaristului: „«Darul» meu («menirea», eminescian vorbind) e de a spune adevărul. Sunt – nici mai mult, nici mai puţin – un «martor». Şi-apoi, paginile mele nu-s numai critice, ci şi autocritice. Observându-i pe ceilalţi, mă observ atent pe mine. Poate chiar mai mult. Jurnalul e cel mai fidel instrument de autocontrol.” (pp. 637-638) Nu e o simplă declaraţie, ci o profesiune de credinţă, pe care paginile volumului o ilustrează.

 

Actualitatea

Una dintre mizele acestei cărţi este ideea că istoria se repetă. De altminteri, multe dintre articolele reunite aici sunt de o actualitate (poate chiar perenitate) surprinzătoare pentru cine nu înţelege ciclicitatea existenţei. Ele devin dialoguri între prezent şi trecut, între cărţi şi viaţă. În „Memento”, spre exemplu, este spulberată iluzia că învăţământul ar fi fost vreodată important pentru români. După o serie de exemple extrase din literatura şi presa de altădată, concluzia vine implacabil, ca o ghilotină: „La ce servesc aceste rememorări şi comparaţii? Ele sunt necesare pentru a risipi iluziile celor ce, înşelaţi de legende, cred că învăţământul a fost cândva, la noi, «prioritate» naţională. Ori că anumite regimuri au avut un respect religios pentru învăţători şi profesori. Haida-de! Nu le-a spus odată un prim-ministru interbelic că n-au decât să se sinucidă în masă, dacă sunt nemulţumiţi de «viaţa ticăloasă», de privaţiuni, nedemnă, pe care o duc! Şi acela era un mare intelectual! Ce preţuire să le acorde parveniţii analfabeţi?” (pp. 132-133)

Asemenea texte care să vină împotriva iluziilor noastre sunt multe. Asta explică şi de ce volumul va rezista anilor.

 

Înţepătura de albină şi picătura de acid

Rareori polemist, autorul este un redutabil ironist. Postura i se potriveşte mai bine întrucât serveşte intenţiilor de a critica motivat, cu temei, nu de amorul artei. „Tricouri cu mesaje” este o asemenea mostră: „Dimineaţă, de pildă, mi-a sărit în ochi un moş care purta un tricou cu cap de apaş emplumé, larg de-ar fi putut să încapă şi baba lui în el. La câţiva paşi în urma sa, două june săltăreţe, «wet&wild»: una convinsă că «Red is sexy», alta intrată în levitaţie: «Fly with me!» Venind din spate, m-a depăşit un tip voluminos, cu lecţia imprimată între umeri: «Don’t drive drunk». La «zebră» sta un tânăr ras pe cap, ceafă groasă, tatuată, braţe aşişderea, care se credea «Just gigolo» (…) Aceste etalări (maimuţăreli şi imposturi, inocente sau inovate) denotă – ca să mă întorc la aspectul grav al lucrurilor – o străinomanie cvasigeneralizată, are frizează caricatura.” (pp. 193-194) „Fără a coborî în ieremiadă”, domnul Constantin Călin împrumută din tactica albinelor, preferând loviturii de copită înţepătura albinei.

Alteori tonul devine sentenţios, iar exprimarea aforistică, de o sobrietate calmă. Cu accente corosive, aidoma unei picături de acid. Iată doar trei dintre ele. „Cum să nu privesc cu înfiorare viitorul? Deschizând sertarul unei comode, am dat peste o colecţie de batiste primite la înmormântări: colegi, rude, prieteni. („Fior”), „După ’90: ani buni pentru popi, dar nu şi pentru credinţă.” („Constatare”) şi „De când s-au înmulţit «profesioniştii», a scăzut numărul meşterilor.” („După o reparaţie”) În filigran în cărţile anterioare de publicistică, se profilează acum, tot mai evident, interesul pentru problematică religioasă, abordată într-un limbaj cu sonorităţi psalmodiate, decente, dar ferme. Nu întâmplător, ultimul dintre textele din acest volum se numeşte „Elan”: „Doamne, dacă inima mea ar avea braţe te-ar cuprinde!”

 

Mulţi de nu şi un DA

Altă fire, altă vârstă, altă formaţie, îmi permit, în loc de o concluzie convenţională, să nu dau dovadă de stăpânire de sine şi să adaug în dreptul acestui volum plin de „nu-uri” un „DA” răspicat.

Adrian JICU