Curtea miracolelor scriitoriceşti

Este departe de a produce o impresie neplăcută această avântare a lui Dumitru Augustin Doman în publicarea de cărţi ce par să nu aibă legătură unele cu altele: proză, interviuri cu optzeciştii, iar acum un volum încropit din jurnalul său de cititor. Toate aceste cărţi mitraliate dau mai degrabă seama de o vocaţie. Cea a unui Don Quijote cufundat în cultură şi care se hrăneşte cultural. Dar e în acelaşi timp cufundat în real şi se hrăneşte cu realul. Astfel, Doman pare să spună că talentul său de prozator, unul excepţional în opinia mea, nu e decât emanaţia unui metabolism intelectual şi sufletesc, de care autorul nu e obligat să dea seama, aşa cum natura nu dă seama de miracolele ei. Nu dedicarea vieţii sale prozei îi devine sens al vieţii, ci a trăi lăsând acest metabolism să se manifeste. Metabolism ce produce o lume imaginară, dar pe seama celei reale, negreşit şi întotdeauna. La o adică, un fel de act alchimic: iei realitatea grosieră, materială şi faci transmutarea ei în imaginar, ca într-un Athanor, într-o lume „visată”. De nu mi-ar fi atât de intimă o astfel de viaţă, n-aş recunoaşte-o nici la altul, n-aş fi capabil s-o observ şi s-o apreciez nici la Dumitru Augustin Doman. Doman, cititorul de roman („Cititorul de roman”, Literatura Modernă, Ediţia a II-a, 2010), e ultimul avatar al scriitorului argeşean, un alt avatar ce nu-l neagă, ci îl întăreşte ca ipostază originară. Pipa sa nu e întâmplătoare. Cufundat cui ochii în vatra de jar, pufăind când îi vine, el poate să dispară în ţinutul lui misterios oricând vrea, învăluindu-se în caiere de fum. Apare şi dispare, dar dispare fără a înceta să fie. E tot acolo, uneori hâtru, alteori trântind o judecată de valoare, meditând la destinele culturii, a generaţiei din care face parte, sau hălăduind prin ţările scornite de alţi prozatori… El împlineşte visul de juneţe al lui Octavian Soviany, vis strecurat în finalul unei poezii: „Şi egal cu sine însuşi/ E bătrânul alchimist”.

Din jurnalul său de cititor, Dumitru Augustin Doman alege romanele româneşti pentru acest volum. Nu exhaustiv, dar comprehensiv, fără pretenţii ierarhizatoare, observând arta şi viaţa pusă în operele literare, căutând ce are fiecare unic, fără a le ucide cu judecăţi asupra numitorului comun, dezvăluind fiecăreia ce-i e unic, fără a le aşeza într-un bold, în insectar. Nu e o ambiţie, ci o secreţie de idei şi imaginări stârnite de lectură. Dar, pentru că aşa era mai bine, autorul găseşte, post factum, o explicaţie pentru demersul său, ca să nu pară cuiva că totul a fost în van, sau, mă rog, că ar fi vorba de o întreprindere hedonistă, gratuită. Ar cădea, separe, că rău aşa ceva, într-o lume pragmatică. Gratuitatea se taxează. Încât, ne spune Dumitru Augustin Doman: „Rostul cărţii este acela (…) de a releva varietatea de stiluri, de teme, de scriituri şi compoziţii ale romanului românesc contemporan”. Ceea ce ar fi o întreprindere ambiţioasă. Dar pentru că jurnalul de lectură, iar nu ideea critică, a stat înainte, nu avem de-a face cu un demers propriu-zis critic, ci mai degrabă cu un soi de exerciţiu de admiraţie, nu neapărat pentru un scriitor sau altul, deşi e şi aşa ceva, ci mai degrabă pentru mijloacele artistice utilizate şi pentru cât de gogonate sunt scornirile narative, pentru nesăbuitele faţete ale prozei, ce iau naştere prin talentul unor afurisiţi de prozatori, ce fac năzbâtii la care nici cu gândul n-ai gândi, nici ţi-ai închipui. Şi poate îmi place mai mult cartea lui Dumitru Augustin Doman în această ipostază de Carte a miracolelor scriitoriceşti, mărturisitoare, decât în aceea de lucidă cercetătoare, critică.

Sunt mulţi, foarte mulţi romancieri prezenţi în carte. Nu i-am citit pe toţi, recunosc. Aşa că nu-i voi aminti decât pe cei cu condeie mai bătrâne, simpatici mie, ceilalţi bucură-se mai departe de prezumţia de nevinovăţie: Radu Aldulescu (alfabetic, ca în carte!), Leo Butnaru, Nichita Danilov, Gellu Dorian, Ioan Groşan, Fănuş Neagu, Valeriu Stancu, Dumitru Ungureanu, Varujan Vosganian.

Şi să precizez, de mai era nevoie, că volumul se achită pe deplin şi de acel deziderat enunţat post factum: dă seama despre bogăţia stilistică, a strategiilor narative, a temelor şi compoziţiei romanelor româneşti contemporane, chiar dacă totul executat în crochiuri, dar de un ochi expert.

Dan Perşa