Pentru informaţii suplimentare,
apasă aici!
Ideile estetice caragialiene n-au constituit obiectul unui sistem teoretic propriu-zis şi, în afară de câteva articole în care autorul îşi propune în mod special o astfel de discuţie, ele apar risipite într-o multitudine de articole, cronici şi note. Concepţiile teoreticianului sunt întregite, materializate şi reliefate magistral în opera dramaturgului, operă consecventă pe tot parcursul ei cu propria viziune estetică despre arta teatrală. Cum concepţia lui I. L. Caragiale despre teatru, în general, şi despre personaj, în special, nu poate fi decât una; o cercetare separată a ceea ce a gândit teoreticianul şi a ceea ce a creat artistul izvorăşte din raţiuni exclusiv teoretico-metodologice.
Opiniile sale teoretice se caracterizează prin câteva însuşiri esenţiale, dintre care nu se pot trece cu vederea coerenţa, caracterul consecvent, proprietatea, logica demonstraţiei şi, în ultimă instanţă, modernitatea. Pentru el, opera de artă înseamnă un act de comunicare, înseamnă a transmite un ce printr-un cum: „Principiul fundamental al artei în genere este intenţia de a transmite o concepţiune prin mijloace convenţionale de la om la om; încercarea de a realiza acea intenţie constituie opera de artă: ori de ce fel ar fi intenţiunea, ea merită să se arate lumii, numai să poată cum” (I. L. Caragiale, Opere, vol. 4, ediţie critică de Al. Rosetti, Şerban Cioculescu, Liviu Călin, E.S.L.A., Bucureşti,1965, p.315).
În concepţia lui Caragiale, nu poate exista niciodată o operă de artă în afara talentului. Talentul este calitatea sine-qua-non a artistului care face opera viabilă: „Condiţia esenţială a operei de artă este insuflarea pe care nu i-o poate da decât talentul” (Ibidem, p.60). Într-o formă concisă, el defineşte talentul ca fiind acea însuşire a omului de excepţie de a îmbrăca în mod judicios, exact şi expresiv o intenţie: „Toţi suntem iritabili, expresivi sunt numai unii” (Ibidem, p.37); „…talentul este deci puterea de expresivitate ce o au îndeosebi unii,pe lângă iritabilitatea ce o au toţi” (Ibidem, p.39).
Afişându-şi dispreţul faţă de învăţăturile retoricii, Caragiale se declară adeptul unui singur stil, stilul potrivit, prin care înţelege acel stil cu funcţionalitate universală. Stilul potrivit este acela „care le încape pe toate spre a se putea potrivi, după nevoie, la orice intenţiune” (Ibidem, p. 46). Folosirea unui stil adecvat înseamnă şi talent, după cum manierismul în literatură implică automat lipsa de talent. Pentru a fi un autor talentat, trebuie să nu-ţi lipsească ceea ce se cheamă mână, căci „se găsesc totdeauna oameni care cred că succesul se datoreşte manierei şi nu mâinii” (Ibidem, p.395).
Caragiale face delimitarea netă între teatru, privit ca artă autonomă, şi textul aparţinând genului literar dramatic pe care, de altfel, nici nu-l recunoaşte ca gen literar. El îşi argumentează aceste păreri în celebrul articol Oare teatrul este literatură ?, articol evident polemic prin chiar configuraţia titlului. Teatrul nu se confundă cu literatura, faţă de care înseamnă mult mai mult. Pe când literatura are un caracter reflexiv, teatrul este profund constructiv, astfel încât el s-ar asemăna mai mult cu arhitectura: „Teatrul este o artă constructivă, al cărei material sunt conflictele ivite între oameni din cauza caracterelor şi patimilor lor. Elementele cu care lucrează sunt chiar arătările vii şi imediate ale acestor conflicte” (Ibidem, p. 316).
Faptul că teatrul se include în categoria artelor reprezentative îl determină pe dramaturg „nu la a gândi ceva, ci la a arăta ceva” (Ibidem, p.316). Caragiale recomandă cu insistenţă echilibrul armonios între cuvânt (vorbă) şi faptă: „Când Othello turbă de închipuita trădare şi se plimbă de colo până colo ca o fiară nebună, mai are vreme să ţină discursuri?” (Ibidem, p. 40). Antidiscursiv, adept al limbajului gesturilor şi al acţiunii, el vrea să surprindă însuşi ritmul vieţii: „Ritmul, iată esenţa stilului” (Ibidem, p. 48). Cât de modernă este această idee, o confirmă un citat aparţinând lui T. Vianu: „Poezia dramatică dezvoltă facultatea graiului omenesc de a înfăţişa acţiuni, adică lucruri care se petrec în timp. Prin urmare, energia verbului este extrasă şi dezvoltată în poezia dramatică” (T. Vianu, Studii de metodologie literară, editată de Societatea de Ştiinţe Filologice din România, Bucureşti, 1976, p. 131; s.n.).
În realizarea personajelor sale, Caragiale pleca de la un fapt evident: „Calităţile şi defectele omeneşti sunt pretutindeni aceleaşi; oamenii sunt peste tot oameni” (I. L. Caragiale, op. cit., p. 496). Cu toate acestea, un personaj nu poate să fie viabil dacă nu prezintă şi caracteristici individualizatoare: „Bine-omu-i om oricând şi oriunde: dar şi Stan, ca şi Bran, e om; cu toate acestea, şi la chip, şi la stat, şi la port, altu-i Bran şi altu-i Stan, fiecare cu chipul lui, cu statul lui, cu portul lui” (Ibidem, p.137).
Personajul teatral trebuie înfăţişat ca trăind implicat în realitatea sa, evoluând cu naturaleţe şi dezinvoltură. Manifestându-şi refuzul faţă de retorismul şi discursivitatea teatrului hugolian sau schillerian, dramaturgul nostru e de părere că aceste piese „îndoapă publicul cu un optimism tendenţios, revoltător, arătându-i o galerie de păpuşi – lipsite de atributele fatale ale vieţii reale (…), care toate vorbesc într-un lirism trandafiriu, insuportabil… (Ibidem, p.167; s.n.). Aceste personaje, a căror caracteristică dominantă e artificialitatea, nici nu pot fi jucate pe scenă într-un mod rezonabil, „tocmai pentru că sunt false şi indigeste”.
Se ştie cât de mare importanţă a acordat comediograful problemei numelor personajelor. Numele poate avea un rost comic esenţial. Caragiale e de părere că e mai comic omul ce poartă un nume care aminteşte de mari virtuţi pe care el, tipul opus, nu le are: „Închipuiţi-vă într-o comedie modernă la noi un tip beţivan, bătăuş de alegeri, care s-ar numi pompos Mihai Viteazul” (Ibidem, p.155).
Criteriul de apreciere a unei opere dramatice, a personajului în ultimă instanţă, capătă o exprimare lapidară, tipic caragialiană: „Te prinde sau nu te prinde? Îl prinde sau nu-l prinde – iată două expresiuni populare foarte ciudate, în cari încape tot ce poate cineva spune asupra artei, asupra talentului şi stilului” (Ibidem, p.58). Formula îl prinde sau nu-l prinde trimite în primul rând la însuşirea personajului de a fi natural sau artificial şi înseamnă, într-o traducere care nu se îndepărtează de gândirea estetică a lui Caragiale, realizarea sau nu a armoniei dintre intenţiunea artistului şi haina expresivă pe care o îmbracă aceasta.
Toate ideile sale estetice sunt puse în slujba unei atitudini totalizatoare de negare şi demascare a mistificărilor şi a imposturii în artă. În acest sens trebuie înţeleasă şi critica adusă discursivităţii şi beţiei de cuvinte, cărora le opune măsura şi reîntoarcerea la realitatea naţională. Este probabil că, din motivele anterior menţionate, s-a născut şi absolutizarea rolului talentului: „Poţi pune să declame pe toţi eroii generoşi, toţi martirii…, toţi intriganţii mizerabili, toate femeile sublime ori infame… degeaba, dacă nu te prinde, nu te prinde (Ibidem, p.60, s.a.). Concepţia lui Caragiale se bazează pe ideea de dinamism. Iată de ce pune el mare accent pe aportul mişcării, al acţiunii, al ritmului: „Dar drama ce e? Este romanul în acţiune” (Ibidem, p.52).
Personajele, odată create, consideră Caragiale, trebuie lăsate să iasă în lume, capătă „independenţă”. Numai în acest fel ele pot crea celor din jur iluzia realităţii, scopul artei, de altfel. Creatorului lor nu-i rămâne decât misiunea de a se retrage. Acest lucru îl reproşează lui Hugo sau Schiller: „În fine, bietele persoane, bune-rele, cum ar fi, în loc să facă necontenit ce i-ar îndemna firea lor, sunt osândite să spună mereu aceea ce le suflă autorul” (Ibidem, p. 42; s.a.). Astfel, primele sunt fiinţe vii, iar celelalte fiinţe artificiale, la primul autor fiind îndreptăţiţi să vorbim de stil, pe când la celălalt doar de manieră.
Rolul actorilor, este de părere Caragiale, are de multe ori mai mare importanţă decât textul piesei: „Nu teatrul în care se joacă bune piese e un teatru bun; bun teatru este acela în care se joacă piesele bine (Ibidem, p. 354 s.a). Pentru spectator, este mai bună o piesă slabă jucată bine, decât una bună jucată prost: „Executarea bună a unei comedii slabe poate s-o scape, iar o executare slabă poate face să cază cea mai importantă piesă. Fără îndoială, cine zice teatru bun vrea să zică actori buni” (Ibidem, p.355). Actorul trebuie să aibă o seamă de calităţi prin care să combine munca şi inteligenţa, spontaneitatea şi, desigur, talentul. În primul rând, însă, actorul trebuie să fie un instrument al spiritului său: „Interiorul artistului – acolo stă chestiunea cea mare” (Ibidem, p.169).
Actorul, deşi trebuie să joace cu mare pasiune, e necesar să fie stăpânul propriei pasiuni, s-o domine, căci el este în acelaşi timp şi instrument, dar şi executant instrumental: „executantul e sufletul, instrumentul este corpul” (Ibidem, p.389). Idealul în artă este ca aceste două elemente să-şi corespundă unul altuia: „Un Paganini e foarte încurcat cu o vioară de la Moşi şi un Stradivarius rămâne ca o vioară de la Moşi dacă a picat în mâinile unui ageamiu. Un Stradivarius în mâna lui Paganini – iată norocul, şi fapta norocului în artă se numeşte minune…” (Ibidem, p.390).
Caragiale pune mare preţ pe importanţa jocului, care trebuie să fie scânteietor, cu mult nerv, dar fără să-şi piardă naturaleţea şi frumuseţea: „Actorul, actorii, când ies pe scenă, trebuie să fie nişte posedaţi, să aibă pe dracu-n ei: prin ochi, prin sprâncene, prin gură, prin vârful degetelor, prin toţi porii, să scoată pe dracul acela şi să-l arunce asupra publicului. O clipă să nu-l ierte pe public a-şi veni în fire şi a-şi da seama de ce vor cu el: să-l ia repede, să-l zguduie, să-l ameţească, să-l farmece, să-l aiurească, să-l smintească.” (Ibidem, p.399).
Cu toate aceste calităţi, la care Caragiale se gândeşte, desigur, la modul ideal, el şi-a dat seama că perfecţiunea şi absolutul nu se pot atinge şi că nu în aceasta stă chestiunea în artă, ci într-o relativă lipsă de imperfecţiuni. Prin contribuţia substanţială adusă la delimitarea şi clarificarea unor probleme de estetică a artelor în general şi a teatrului în special, Caragiale ni se relevă ca o personalitate complexă care şi-a manifestat plenar vocaţia de scriitor, om de teatru, regizor, actor, critic teatral. Cât de moderne şi de actuale sunt ideile sale estetice, lăsăm cititorul de astăzi să hotărască.
Ion Gânguţ
