Igor Ursenco – Crepitudinea Cleopatrei

PUSSITA J. CONYO a fost găsită fără suflare, în aceeaşi camera mică în care ea şi-a trăit toate cele 33 de primăveri în configuraţie umană. În intimitatea ospitalieră  a celor 24 de metri pătraţi am fost şi eu în treacăt. Şi doar o singură dată, fie vorba. Dar prea tîrziu şi, evident, deja imposibil ca gîndurile (şi, evident, corpurile!) noastre să mai poată comunica pe plictisitoarea frecvenţă terestră.

 

În raportul său suspicios de amănunţit, norocosul (ah, cît aş fi dat să fi fost în locul lui atunci!) poliţist care a ajuns la faţa locului a notat în agenda oficială doar o prezenţă minimă: un dildo lung, de forma unei vipere, şi o pereche de chiloţi tanga, împăturiţi cu grijă, pătaţi de sînge sub forma unei coroniţe regale miniaturale. Degeaba am încercat să găsesc, în consemnarea pregătită de poliţist (pe care am parcurs-o de sute de ori pe zi, cu ochii mei înroşiţi de durere!), vreun detaliu sau referinţă, oricît de incifrate, care să imortalizeze expresia finală a chipului ori a corpului care a aparţinut de drept Pussitei J. Conyo, acum ambele părăsite de căldura care o făcea atît de vie!

 

Acum mi-e mai uşor ca niciodată să trec de barierele lumii fizice. Dar nu şi de distorsiunile psihologice la care îşi supune pămîntenii!

 

Evident, dildo-ul l-am băgat – într-o seară cu lună plină şi cu reflexe portocalii pe la margini – direct pe gîtul unui violator notoriu care îşi făcea mendrele în oraş de cîţiva ani buni. Aşa cum poliţia nu îşi făcea treaba cum trebuie (mai exact „cum trebuia”!), mi-am zis, că e timpul, frate!, să se nască odată şi odată eroul fetelor îngrozite, rămas neidentificat vreodată, care să taie odată şi odată capul balaurului nesuferit.

 

 Dar nu am făcut acelaşi lucru şi cu chiloţii. Chiloţii ei (mov-deschis şi cu floricele roşii discrete pe la margini!) i-am păstrat ca o legătură încă vie în aparenţele lumii trecătoare şi unica mărturie ce mi-a mai rămas despre legătura noastră materială alterabilă: aşa împăturiţi, cum i-am furat din camera de probe a poliţiei, printre obiectele mele intime, alături de dovada, evident furată şi ea, de la medicului legist care înregistrase „moartea uşoară, fără semne de violenţă, a femeii”. În documentul care însoţea decesul, aşa şi era scris: „deflorată în momentul morţii”. Hîrtia îngălbenită de vreme stă şi acum neatinsă, cu sublinierea mea olografă: înroşită precum se făcea cîndva înfierarea vitelor moderne şi a sclavilor în epocile apuse odinioară – „deflorată în momentul morţii”.

 

Dar simt tot timpul, uneori cu stări psihice insuportabile, cum imaginea ei diafană îmi înfierează mintea (ce refuză să uite amănuntele şi gesturile pescuite în toţi anii care au urmat de atunci!).

 

Şi acum mi-amintesc cum, de fiecare dată cînd îi venea timpul ciclului de femeie, Pusita Conyo devenea de nerecunoscut. Încă de pe cînd o văzusem prima dată, adesea mi se părea că unele părţi ale corpului ei se lichifiau şi deveneau invizibile, precum în vremea lor faraonii făceau călătorii astrale, revenind în faţa gloatei decăzute care nu bănuia nimic despre transmaterialitatea principilului merkaba.

 

Uneori îşi punea un şirag de mărgele din coral roşu. Nu de puţine ori am văzut-o purtînd o haină de culoare roşie, dar asta e o altă poveste, pe care o păstrez pentru rubrica „Alte sinucideri”.

 

Îmi amintesc cum observasem o legitate cidată: atunci cînd luna nouă, guvernatoarea femeilor de pe timpul cînd acestea încep ca fetiţe inocente, aşadar cînd satelitul cidat apărea pe cer sub formă de seceră mică, Pusita J. Conyo îmi dădea peste cap, de fiecare dată (şi cu tot mai multă deziluzie!), toate datele din calendarul meu riguros. Acum luna putea să nu mai răsară deloc. Era suficient pentru copilăria mea, suficient de solitară încît să port haine din „crep” pentru a-mi ascunde de ochii băieţilor coloana vertebrală fracturată, chiar dacă ei erau, mult mai vizibil, cu plămînii afectaţi de fumatul chiştoacelor aruncate în stradă.

 

Peste ani avea să citesc şi eu despre legendara „doamnă cu camelii”, dar nu cred că ea putea să fie aşa de sofisticată în materie de sex ca francezii. Mai ales că fiind născută din părinţi cu descendenţă boliviană şi norvegiană, genele ei au făcut abstracţie de credinţa şi de greşelile lor culturale inevitabile. Ba mai mult, Pusita Conyo reuşise să treacă pînă şi peste preferinţele lor gastronomice, aşa cum a reieşit din gestul ei admirabil, luîndu-mi capul înfierbîntat (de lumina iubirii emanate chiar pentru ea, dar fără să afle vreodată) şi sărutîndu-mă uşor pe frunte: precum milostivul Mîntuitor pe leprosul biblic.

 

S-ar putea ca şi exemplul de mai sus să fie o fantezie legată de Pusita Conyo, dar eu dintotdeauna am bănui-o, în modul cel mai serios, că ar fi preluat o moştenire cu totul străină ADN-ului pămîntean!

 

În urma unei documentări ulterioare minuţioase am găsit, într-adevăr, nişte informaţii despre amantul mamei sale, un african coptic cu faţa smeadă, născut în acea parte a Egiptului care e populată de minoritatea ortodoxă monofizică. Aşa cum se ştie, aceştia recunosc doar calitatea divină a lui Iisus, făcînd abstracţie de dogma oficială privind dubla natură – umană şi divină – a Mîntuitorului populaţiei creştine.

 

În ceea ce priveşte celaltă parte a omenirii rămasă, fără drept de apel, cu alţi mîntuitori în braţe, nu mă interesează problema mai mult decît legătura divinităţii cu culoarea pielii adoratorilor săi bigoţi. (Acum lucrez şi la acest aspect, pe care, poate, îl voi da publicităţii vreodată!). Aşa că, dacă putem vorbi în continuare despre „mulatri”, persoane nascute dintr-o casătorie mixta cu o persoană albă şi una neagră, sau „metisă”, ca rezultat al mixării unei persoane neagre cu una albă, Pusita Conyo trecea uşor şi de această barieră. La fel ca şi populaţia spaniolă mixtă numită „zambo”, „glezne de alamă” sau „lumbees” din cele două Caroline americane sau „guineas” din Virginia de vest, Pusita Conyo făcea parte din „descendenţă tri-racială”, in limbajul antropologiei moderne. Acum am certitudinea că ea se încadra, mai curînd, la „melungeoni”, bruneţi cu pielea măslinie şi cu ochi albastri, conectaţi – prin nu ştiu ce minune genetică şi filtru hip-pop – cu Abraham Lincoln, Elvis Presley sau Ava Gardner.

 

Evident, depistasem şi alte rezonanţe culturale tulburătoare, dar una dintre ele m-a făcut să îmi iau în serios cercetarea total epuizantă!

 

La fel cum mediteranienii poartă, în trupul lor modelat prin nu ştiu ce alquimie divină, o boală specifică, numită „sarcoidosis”, absolut străină populaţiei albe majoritare, după mai multe căutări care m-au costat averea (şi precaritatea mentală, bîrfesc unii!), am găsit, în structura corpului pe care l-a purtat – pe perioada celor 33 de ani – virgina Pusita Conyo, tocmai în corpul ei mirabil!, o boală, necunoscută configuraţiilor umane de pînă acum, pe care o purta în gene şi Cleopatra, ultima regină a piramidelor egiptene.

 

Botezasem imediat această maladie incurabilă drept „crepitudine”, de la „starea finală, specifică, a corpului aflat la frontiera morţii fizice”. Respectivul nume mi-a venit uşor şi firesc în inerţia gîndurilor circulante, prin contaminare lexicală de la cuvintele “crepitaţie” (adică „zgomotul produs de aer prin pătrunderea în plămînii afectaţi sau prin lovirea extremităţilor unui os fracturat”) şi „crep” („ţesătura subţire şi încreţită, purtată sub formă de doliu”). Evident că puteam lăsa neterminat cuvîntul, ca şi semnificaţia lui utilă pentru experienţă, dacă nu avea să adaug terminaţia specifică, preluată ca un ecou de la termenul „solitudine”.

 

Boala „solitară dar pe deplin regească” a Împăratului roman Caesar, care reapărea periodic după zvîrcolelile epileptice,  acum pare o înţepătură de albină pe lîngă crepitudinea pe care trebuia să o înfrunte doar cele două femei în Istoria nescrisă a omenirii. Potrivit istoricilor, în timp ce se afla în Mausoleul său falnic, Cleopatra le ceruse sclavilor să-i aducă „un coş cu o viperă în el”. Se spune că agonia reginei ar fi durat 3 ore, de la otrava preluată din muşcătura fatală. Eu cred că, mai aproape de adevăr, sunt puţinii cercetători, dar nu lipsiţi de ignoranţă pînă la capăt totuşi, care au identificat „coşul” cu „coroana regală”, iar „şarpele” – exact cu „cobra egipteană”, simbolul coroanei faraonilor.

 

Acum eu pot merge mai departe.

 

Acum eu pot merge dincolo de configuraţia mea umană alterabilă. Acum afirm, ca pe o ofensă relansată zeilor de către Prometeu, că şarpele vizat de oamenii de ştiinţă nu era decît lumina nestinsă a şarpelui kundalini, ochiul al treilea, forţa spirituală deconspirată de budişti, iar dildo-ul cu care a „deflorată în momentul morţii” virgina Pussita J. Conyo nu e decît replica simbolică a acestuia.

 

Desigur că şi camera mică în care şi-a trăit, în configuraţie sa umană, toţi cei 33 de ani virgina ideală Pusita Conyo, exact 3 ore pînă la agonia terestră finală, nu e decît o parabolă sinistră a Mausoleului falnic, în care Cleopatra biruia, cu tot extazul disponibil luminii kosmice, falosuri legendare, ca Sf. Mucenic Gheorghe – cu suliţa sa măiastră – balaurii!

 

Acum ştiu exact.

 

Acum înţeleg foarte bine de ce în copilărie purtam haine din crep pentru a-mi ascunde de ochii băieţilor coloana vertebrală fracturată…

 

 Acum ştiu exact de ce o solitudine crasă, dintre acelea sfîşietoare, mă acapara în adolescenţă ca o amantă focoasă, în timp ce tovarăşii mei se trezeau cu plămînii afectaţi de la chiştoacele cu filtru dublu ori de la ţigările nefumate şi aruncate intact în stradă…

 

 Acum îmi dau seama că suliţa e chiar coloana vertebrală care îmi stă înfiptă, ca un dildo prelucrat de un extraterestru iscusit, în corpul meu împotmolit în crepitudinea cea mai pură: crepusculară şi lichidă ca sîngele…

 

Şi mai ştiu, de data acesta cu documente plauzibile şi probe clare la mînă: în zilele acelea întunecate, cînd luna nu răsare pe cer, înseamnă că a mîncat-o un balaur iscusit!