Istoria Gestapoului

Din timpuri străvechi, orice ţară, regat sau imperiu dispunea de servicii secrete, mai mult sau mai puţin organizate, care se ocupau cu verificarea stării de spirit al popoarelor respective. Cu atât mai imperios s-a simţit nevoia acestor servicii în epoca modernă, când oamenii îşi revendicau cu vehemenţă drepturile, omenirea evoluând, încât şi supravegherea a devenit mai rafinată. Între aceste poliţii secrete, existente în secolul al XX-lea – Gestapoul trezeşte şi astăzi un fior numai gândindu-ne la el, dar să-l fi trăit! Însă, Gestapoul nu a fost cu nimic mai prejos decât serviciul omolog din Rusia sovietică CEKA, OGPU, NKVD şi KGB, toate acestea moştenind metode şi tehnici de la Ohrana ţaristă, îmbunătăţite pe parcurs. Acum, se pune întrebarea dacă lumea nu poate fi condusă şi fără aceste poliţii secrete? În ceea ce priveşte regimurile totalitare de dreapta sau de stânga, se pare, că nu. Ajungând la putere (sfârşitul lui ianuarie 1933), Hitler şi-a propus în secret să deţină toate pârghiile puterii, să supravegheze îndeaproape poporul german, să se dispenseze de persoanele cu deficienţe fizice sau mentale şi să pregătească în taină câteva operaţiuni militare de anvergură, care revendicau obsedantul spaţiu vital (Lebensraum), obţinut în Răsăritul Europei. Antisemit convins, Hitler pregătise expulzarea evreilor din Europa, conform unui plan mai vechi al lui Paul Lagarde, în Madagascar, apoi, când s-a constatat că acest proiect este prea costisitor s-a adoptat soluţia finală (exterminarea fizică). Dar, pentru realizarea acestor proiecte malefice, Hitler avea nevoie de o armată (bine echipată, înarmată şi instruită), şi o poliţie pe măsură. În pofida unor declaraţii pacifiste zgomotoase, Hitler a transformat Germania într-un stat poliţienesc şi militarizat, conducând-o în final la dezastru. Ceea ce este nostim e faptul că Hitler, în megalomania şi paranoia sa, nu-şi dădea seama de propriile greşeli, ci punea insuccesele militare pe seama nerespectării ordinilor sale: „În câteva luni de la primirea funcţiei de cancelar, la 30 ianuarie 1933 (n.m. nu 1923, cum greşit se scrie în carte), Adolf Hitler transformase fragila democraţie germană într-o dictatură impusă printr-o combinaţie de teroare, intimidare şi propagandă abilă” (p. 23). Iar, pentru a-şi întări puterea, Hitler a născocit Legea de Împuternicire, prin care Führerul putea conduce statul fără a consulta Reichstagul (legea reînnoită în 1937, 1939, 1942). În acea atmosferă postbelică tulbure, rivalităţile şi lupta acerbă pentru putere deveniseră ceva frecvent: Göring, Himmler („şi-a însuşit în această perioadă o reputaţie de om viclean, ascuns, înregistrând cu aviditate slăbiciunile şi indiscreţiile colegilor săi”, p. 25), Röhm, Heydrich, toţi pendulau în jurul Führerului căutând să-i câştige favorurile. Fascinat de trecut, de lumea arienilor, de societăţile secrete, Himmler şi-a construit o lume imaginară în care reînvierea arianismului era primordială, apoi, biblioteca bogată în cărţi de referinţă despre regele Heinrich (Heinrich Păsărarul), fondatorul primului Reich german, în fine, trimiterea unor expediţii în Islanda (în căutarea Graalului), în Tibet (în căutarea vechii patrii a arienilor. A se vedea în acest sens Christopher Halle Cruciada lui Himmler, 2007), toate întreprinse pentru a inocula în mintea SS-iştilor ideea superiorităţii rasei ariene. Într-un anumit fel, anul 1933 a devenit unul crucial, când prin măsurile adoptate, nazismul şi-a pus amprenta politică asupra viitorului Germaniei: 30 ianuarie (Hitler devine cancelar al Germaniei), 27 februarie (incendierea Reichstagului), 9 martie (Himmler devine conducătorul poliţiei din München), 21 aprilie (Rudolf Hess este desemnat ca adjunct al lui Hitler), 26 aprilie (formarea Gestapoului), 10 mai (arderea cărţilor pe teritoriul Germaniei), 9 iunie (SD – singura organizaţie politică şi de contraspionaj a Partidului Nazist), 24 octombrie (Germania se retrage din Liga Naţiunilor). După consolidarea puterii, Hitler s-a debarasat de Röhm (Noaptea cuţitelor lungi), Gregor Strasser şi alte căpetenii ale SA-ului, apoi, epurări în cadrul armatei – feldmareşalul Werner von Blomberg şi general – colonel Werner von Fritsch –, necesare pentru ca Hitler să-şi impună ideile despre expansiune, idei susţinute într-o adunare secretă a Cancelariei Reichului (5 noiembrie 1937). Acest plan prevedea anexarea Austriei, Cehoslovaciei, Poloniei şi un război nimicitor contra Uniunii Sovietice, după ce puterile occidentale, Anglia şi Franţa, erau anihilate. Pe 23 noiembrie 1939, Hitler s-a exprimat astfel: „Atât timp cât voi trăi, gândul meu îmi va sta numai la victorie (…). Nu voi supravieţui niciodată înfrângerii poporului meu” (v. Angela Lambert Viaţa irosită a Evei Braun, 2010, p. 358). Prin promovarea unei astfel de politici agresive şi dictatoriale, era firesc ca Hitler să-şi stârnească adversităţi care s-au materializat prin câteva zeci de tentative de asasinat, însă, în mod miraculos Hitler a scăpat de fiecare dată nevătămat: complotul din 20 iulie 1944 a fost bine conceput şi numai întâmplarea a contribuit ca Hitler să scape cu viaţă, dezlănţuind, apoi, o represiune sângeroasă. Înaintea acestei tentative de asasinat, Hitler a scăpat cu viaţă la München pe data de 8 noiembrie 1939 când participase la a 16-a aniversare a Puciului din 1923, bomba explodând după ce Führerul părăsise sala. După aflarea veştii, Hitler a spus: „Acum sunt deplin mulţumit! Faptul că am plecat de la Bürgerbräukeller mai devreme decât era prevăzut demonstrează că este scris să-mi împlinesc destinul!” A se vedea Angela Lambert, op. cit., p. 359. Iar la 13 martie 1943, Hitler fusese atras la Smolensk, la întoarcere bombele instalate în avion nu au explodat. În afară de comploturile militarilor, studenţii germani încep să protesteze reunindu-se în mişcarea de rezistenţă Trandafirul Alb. Fraţii Hans şi Sophie Scholl şi colegul Christopher Probst sunt ghilotinaţi pe 22 februarie 1943, încât credem că destinul i-a hărăzit şansa de a trăi până la capăt amarul insucceselor, Hitler încheindu-şi viaţa prin suicid. Dacă Hitler a scăpat cu viaţă din aceste tentative de asasinat, Heydrich (Măcelarul din Praga) a căzut victimă unui complot adus la îndeplinire de Jan Kubis şi Joséf Gabcik (27 mai 1942), însă Heydrich a mai agonizat câteva zile sfârşindu-se în 4 iunie 1942. Represaliile Gestapoului întrec orice închipuire, mii de oameni sunt arestaţi şi cercetaţi, câteva sute executaţi imediat pentru port ilegal de armă, satele Lidice şi Lezaky distruse, apoi urmărirea asasinilor a favorizat noi victime. Politica antisemită promovată de Hitler şi Partidul Nazist a culminat cu Noaptea de cristal (9 septembrie 1938), când sinagogi şi magazine evreieşti sunt devastate, iar evreii maltrataţi, încât mulţi iau calea exilului, Germania pierzând astfel capacităţi culturale, economice şi ştiinţifice de prim rang. În sfârşit, desfăşurarea războiului a căpătat o întorsătură neaşteptată după Stalingrad, încât şi cei mai optimişti nazişti nu mai sperau într-o victorie germană. Sinuciderea Führerului şi a Evei Braun a pus capăt existenţei celui de-Al Treilea Reich, după care au urmat prinderea unor căpetenii naziste, Procesul de la Nürnberg şi executarea criminalilor de război (unii, ca Himmler, Robert Ley şi Göring, s-au sinucis, alţii, ca Heinrich Müller, dispar), în fine, Adolf Eichmann este prins în 1960 în America de Sud de serviciile secrete israeliene, judecat la Ierusalim şi executat în 1962. Klaus Barbie (Măcelarul din Lyon), după ce a fost protejat un timp de Serviciul American de Contraspionaj, s-a stabilit în Bolivia, unde în 1957 a obţinut cetăţenia boliviană. În 1971 a fost denunţat şi abia în 1983 a fost extrădat pentru a fi judecat. A murit în închisoare în 1991. Cartea mai conţine anexe, glosar, bibliografie, mulţumiri, credite foto, index. Evident, pe lângă alte tomuri consacrate celui de-Al Treilea Reich, Gestapo a lui Rupert Butler se înscrie ca o lucrare de referinţă.

Ionel SAVITESCU

 * Rupert Butler, Gestapo. Istoria poliţiei secrete a lui Hitler. Traducere din limba engleză Aurelia Ulici, Bucureşti, Ed. Litera Internaţional, 2010