Sinceritate şi spontaneitate lirică absolută nu există

Înainte de a-l fi cunoscut personal pe domnul profesor Ion Pop, i-am citit cărţile. L-am văzut pentru prima dată la Zilele Culturii Călinesciene în toamna lui 2010, însă nu am putut purta cu dumnealui dialogul la care mă gândisem. Totuşi, nu avea să mai dureze mult şi la Colocviile revistei Ateneu organizate în octombrie 2010, am avut prilejul să stăm de vorbă mai mult şi l-am rugat să-mi răspundă la câteva întrebări despre teoria jocului.

Gabriela GÎRMACEA

Gabriela Gîrmacea: Huizinga afirmă că jocul este o activitate de plăcere ce presupune spontaneitate, inventivitate, libertate de expresie sau imaginaţie. Ţinând cont că poezia presupune cam aceleaşi reguli, se poate afirma că poetul îşi asumă în mod conştient un rol ludic?

Ion Pop: Apropierea poeziei de joc, mai exact a poiesisului, a facerii textului poetic, de activităţile ludice a existat, mărturisit sau nu, dintodeauna. În vremuri mai apropiate de noi, deplasarea modernistă a accentelor de pe mesajul ideatic al poemului pe ceea ce Mallarmé numea «inţiativa cuvintelor», sau, într-un limbaj mai recent «arta combinatorie» verbală realizată de un poet – «operator al limbajului» (nu fără antecedente, de pildă în epoca barocului şi manierismului european, la un G. Marino ori Góngora), a făcut şi mai vizibilă această apropiere. Regulile şi libertăţile scrisului, ale manevrării «semnificanţilor» pe acel sui generis spaţiu de joc care este pagina albă, invită la comparaţii şi parelelisme sugestive. Italianul Gimbattista Marino îl invita pe cel ce nu ştie să uimească să meargă la ţesală, deci nu mai vedea în «uimire» o stare de spirit «naturală», ci rezultatul unei iscusinţe, al unei ştiinţe, al unui calcul ingenios. Cu atât mai mult autorii de versuri ai modernităţii lirice, cu o culme în amintitul simbolism mallarméan extrem-estetizant, probează o atare conştiinţă de constructori la care «inspiraţia» romantică e serios concurată de luciditate, astfel încât un Paul Valéry va putea defini poezia ca pe un joc «reglat», o «sărbătoare a intelectului». În cartea mea despre Jocul poeziei, din 1985, am făcut trimitere şi la Arghezi, care declara, prefăcut, că n-a făcut nimic altceva decât să se joace, ori la G. Călinescu, pentru care poeţii sunt de fapt tot nişte jucători, căci se prefac a prinde sensul lumii, într-o desfăşurare de gesturi ca şi gratuite. Adăugam doar, şi nu fără o intenţie de punere în relief, că a prinde «sensul lumii» e, în realitate, tot ce-şi poate dori poezia adevărată, că sub gratuitatea manifestă a exerciţiului ludic se ascunde, în fond, tot ce poate fi mai serios şi mai puţin «gratuit». Ori că această «gratuitate» e cel mult un semn al libertăţii spiritului creator dornic să se desprindă de subordonări apăsătoare şi condiţionări mutilante. E, aşadar, destul de evident că spontaneitatea caracteristică şi jocul, ţine de «inspiraţie», de intuiţia rapidă şi fulgurantă a celui ce scrie poezie, dar că în ultimă instanţă acest «joc» îşi are regulile lui, e supravegheat, dirijat totuşi, într-un fel sau altul, de poet către o ţintă de semnificaţie mai adâncă. «Sinceritate» şi sponetaneitate lirică absolută nu există, depindem în foarte mare măsură de regulile mai vechi sau mai noi ale discursului poetic, le reafirmăm ori le contestăm, gradul de conştientizare a actului scriptural ca joc măcar parţial controlat e deductibil în toată poezia lumii, mai ales cea modernă.

Gabriela Gîrmacea: La scriitorii avangardişti se simte atracţia pentru ludic. Să înţelegem că aspectul ludic se limitează doar la formă, la structura poeziei?

Ion Pop: La avangardişti, atracţia pentru joc mi-a apărut, de asemenea, destul de evidentă, deşi în principiu revoltaţii contra diverselor sisteme socio-literare, cu convenţiile şi constrângerile lor inerţiale, îşi iau foarte în serios demersurile demolatoare ori de ardentă afirmare a noului. Să nu uităm, însă, că avangarda poetică are antecedente însemnate în etapa de relativizări ale simbolismului prin, de exemplu, Jules Laforgue, cu al său Lord Pierrot ce reînvie figura «clovnului trist» în succesiunea unui romantism pentru care poetul şi artistul locuia mai curând pe socluri de marmură şi în bronzuri. Pe când, deposedat de vechile prestigii hiperbolice, în vremuri mai prozaic-burgheze, locul statuilor e luat de «artistul ca saltimbanc» (după formula lui Jean Starobinski) pe un fel de scenă de bâlci, marginală, populară, sugerând, după acelaşi critic «epifania derizorie a artei şi a artistului». Or această detronare e frapantă, de exemplu, în Manifestele Dada ale lui Tristan Tzara, care pozează el însuşi în artist farsor, proclamând cu un umor prea zgomotos pentru a nu fi suspect, condiţia precară a artei şi a artistului într-o lume cu valori răsturnate ce provoacă chiar reacţii nihiliste, de contestare radicală a tot ce s-a costruit până atunci în materie de artă şi literatură. «Reţeta» pentru «a face un poem dadaist» este o eschatologie în efigie, un joc de-a masacrul cuvintelor, însă semnificativ, vorba lui Călinescu, pentru nevoia de a ajunge, după dezastru, la o «omenire purificată», la o nouă, proaspătă creativitate pe terenul mitic eliberat. Peste vreo trei decenii, Eugen Ionescu urma să continue în forme personale, în a sa Cântăreaţă cheală, spectacolul de apocalipsă veselă iniţiat de dadaişti… Suprarealiştilor le-a plăcut, de asemenea, cum se ştie, să se joace, fiind mari amatori de compuneri hazardate de imagini plastice şi verbale în aşa-numitul «cadavre exquis» («cadavru delicios»), în metoda «paranoic-critică» din creaţia unui Salvador Dali, cu anamorfismul său ludic, în «hazardul obiectiv», mai mult sau mai puţin provocat, însă cu încântare şi permanent, ca exersare a capacităţii de uimire «naivă»…. Jocul nu e, desigur, prezent în aceeaşi măsură la toate orientările avangardei (constructiviştii par cei mai gravi, după ce futuriştii italieni păruseră tot aşa, nu fără a monta, totuşi, cu evidentă plăcere şi într-o atmosferă de dezlănţuiri dionisiac-nietzscheene ale imaginaţiei, spectacolele lor verbale cu tot aparatul retroric-antiretoric de rigoare şi cu recursul la onomatopeea elementară, transcrisă ca într-un loc copilăresc… În orice caz, atât de neconvenţionala avangardă, în veşnică opoziţie cu «regulile jocului» social şi estetic, nu se poate sustrage acestei componente ludice a creaţiei cu o tradiţie străveche şi care face, de fapt, parte din însăşi definiţia sa.

Gabriela Gîrmacea: Hertha Műller manifestă şi ea o atracţie spre ludic în vol. În coc locuieşte o damă. Autoarea îşi denumeşte poeziile colaje, iar textul se transformă într-un exerciţiu de îndemânare şi logică. Nu se mai circumscrie discursului hazardat de tip avangardist. Mesajul acestor texte trebuie interpretat în spirit ludic sau într-un registru grav?

Ion Pop: Cum poate reieşi şi din cele spuse mai sus, combinaţia dintre «neseriosul» ludic şi gravitatea mesajului e ca şi obligatoriu prezentă în asemenea «colaje». O întreagă tradiţie avangardistă le premerge, iar «exerciţiul de îndemânare şi de logică» despre care vorbiţi nu serveşte mai puţin sugestiei de libertate oferite de hazard, de intuiţie, care nu anulează nota gravă a «mesajului» vizând o anume viziune de carnaval grotesc a lumii. În apropierea Hertei Müller, un poet de mare rafinament, cu dexterităţi ludice dintre cele mai spectaculoase, a fost şi Oskar Pastior, prieten al prozatoarei, plecat şi el din România şi nu întâmplător unul dintre marii traducători în nemţeşte ai poeziei lui Ion Barbu.

Gabriela Gîrmacea: Care ar fi influenţele în lirica românească actuală? De unde vin acestea? Multă vreme veneau din spaţiul francez.

Ion Pop: Din motive uşor de înţeles, cea mai importantă influenţă asupra poeziei româneşti a venit dinspre Franţa. Parisul a fost centrul magnetic către care era atrasă intelectualitatea, nu numai artistică, de la noi – dar şi din alte părţi. Din anii ’80 ai secolului trecut, s-a putut remarca, însă, o reorientare spre spaţiul anglo-saxon, mai exact spre varianta americană a avangardei mai noi, poezia «generaţiei beat». O generaţie revoltată în contexte noi, militând pentru noi libertăţi, protestatară, sensibilă din nou la viaţa cotidiană, la frământările omului de rând, la un limbaj mai «democratic». Tradiţia mare, whitmaniană, facilita asemenea întoarceri, dar şi alte experienţe lirice trans-oceanice o anunţau. La noi, după generaţia zisă «neomodernistă», s-a produs, cum se ştie, cotitura «optzecistă», cu accente evidente de neo-avangardism, însă cu exemplu preponderent american, decis de noile evoluţii pe un plan mai larg, care vor ajunge la actuala «globalizare». Avangarda românească, cu destule ecouri franceze, nu e străină nici ea de asemenea evoluţii, iar amintita reorientare nu elimină automat toate reperele ce indică alte geografii literare. Toate împreună au fost şi continuă să fie factori catalitici, cu efecte ce se distribuie diferit ca pondere pe un sol care are şi el specifica stratificare şi compoziţie (al)chimică…

Gabriela Gîrmacea: Ce vă fascinează în lumea literară actuală?

Ion Pop: Cuvântul fascinaţie e, poate, prea «mare», în ce mă priveşte. «Atracţia irezistibilă» definită de dicţionar e inevitabil domolită, ca să zic aşa, de un necesar spirit critic, care-şi cântăreşte şi controlează entuziasmele. Pot spune, aşadar, că lumea literară actuală mă interesează în mod firesc, fiindcă fac parte din ea, o urmăresc nu doar ca spectator, ci ca lector cumva specializat al textelor pe care le produce. Sunt mereu curios de ceea ce se întâmplă valoros şi novator în acest spaţiu, rearticulat cu destule dificultăţi la noi, după răsturnările multiple din decembrie 1989, cu greutăţi de «reconsiderare», de reaşezare a valorilor, cu excese de tot soiul în materie de scriitură, cu dezechilibrări ale dreptei judecăţi, inevitabile în context, cu politicile culturale în mare parte eronate, care marginalizează nepermis formaţia umanistă a societăţii şi, deci, literatura… Mă bucură apariţia şi afirmarea câtorva voci promiţătoare în poezie, după valul cam impur al minimalismului «mizerabilist» din anii imediat post-decembrişti, publicarea unor romane de autentică forţă, tot mai convingătoarea prezenţă a criticii tinere în spaţiul nostru literar. Tot acest interes, această pasiune de participant angajat, în fond, în ceea ce se petrece în literatura română de azi, ţin, dacă vreţi, şi de un fel de «fascinaţie» a scrisului, fiindcă aceasta e esenţiala mea ocupaţie, iar ceea ce încerc să fac mă pasionează cu adevărat. Nu mă las, însă, în niciun caz, în voia «fascinaţiei» când e vorba de «lumea literară» în înfăţişările ei «mondene», în micile ei dispute partizane, în bănuitele manevre de culise ce mai au loc în zone ale ei mai de penumbră. E bine, cred, că un sănătos scepticism şi un anume sentiment al relativităţii multor lucruri să corecteze avânturile zgomotos proclamate, prin urmare şi «fascinaţia» în înţelesul ei retoric şi emfatic.