Tunisia: Despre artă şi compromisul supravieţuirii

Istoria Tunisiei începe cu o tragică poveste de dragoste. În varianta ei literară, Virgilius a transformat-o într-o epopee fundamentală pentru civilizaţia umană: Eneida. Eroul din Troia învinsă, Eneas, îşi caută refugiul în Cartagina, cetatea ridicată de fenicieni pe locul unde astăzi se află Catedrala Sf. Louis, la marginea Tunisului. Acolo stăpână era Regina Dido. Dragostea dintre ei nu este pe placul lui Jupiter care pune pe umerii lui Eneas misiunea sacră de a întemeia rasa romană. Credincios zeilor, războinicul îşi părăseşte iubita şi pleacă pe mare. Dido îşi blestemă iubitul şi se sinucide. Din disperarea ei s-a născut, poate, ura dintre Cartagina şi Roma, războaiele punice şi distrugerea din temelii a vechii cetăţi…

Povestea aceasta este privită cu circumspecţie de istorici. Ei recunosc în personajul Dido al lui Virgilius pe Elissa, sora Regelui Pygmalion al Tyrului (Libanul astăzi), cea care de frica fratelui ei fuge însoţită doar de cei mai apropiaţi supuşi pentru a se adăposti pe coasta Africii de Nord. Cumpără de la localnici o colină şi ridică vestita cetate Cartagina… Cât este poveste şi cât este realitate în istoria timpurie a Tunisiei puţini sunt cei care îndrăznesc să spună cu toată certitudinea. Fenicieni, greci, romani, berberi, otomani, piraţi de toate seminţiile, francezi, italieni, toţi au stăpânit, pe rând, pământul mănos şi strategic poziţionat la mijlocul drumurilor peste Mediterana, vreme de trei milenii. În acest creuzet al popoarelor, la marginea Saharei, s-a născut o naţiune care abia în 1956 şi-a câştigat independenţa. Habib Bourguiba, un intelectual naţionalist, cu studii la Paris, a reuşit, după Al Doilea Război Mondial, să manipuleze interesele puterilor europene pentru a accepta voinţa unei naţii tinere şi entuziaste. A devenit preşedinte şi a impus Statutul Personal în Tunisia, o lege prin care aveau drepturi egale bărbaţii şi femeile, se asigura şcolarizarea gratuită şi accesul neîngrădit la structurile politice şi administrative locale şi centrale. Bourguiba a devenit eroul poporului său. În 1987, prim-ministrul de atunci, Zine el Abdine Ben Ali, a organizat o sângeroasă lovitură de stat şi a obligat o comisie de şapte medici să-l declare pe Bourguiba senil. A ordonat domiciliu obligatoriu pentru cel astfel destituit şi a impus ordinea prin forţă militară. După moartea lui Habib Bourguiba, acestuia i s-au recunoscut oficial toate realizările. Astăzi, bulevarde, muzee, aeroporturi şi alte repere poartă numele celui care a întemeiat Tunisia modernă. Ben Ali, luna aceasta, a sfârşit prin a fi alungat de popor. S-a refugiat în Arabia Saudită şi meditează, poate, la povestea vieţii sale politice…

Salvarea prin cultură

Tunisia este o ţară mică, unde la fiecare pas întâlneşti contraste enorme. Centrul capitalei Tunis este marcat de Bulevardul Bourguiba care se întinde de la port până la medină. Este o palidă şi condradictorie copie arhitectonică a arterei pariziene Champs Elysees. Nu ştiu dacă nostalgiile coloniştilor francezi sau snobismul tunisienilor cu studii în Paris au generat această copie fadă. Cert este că localnicii fac un titlu de glorie din a-şi afişa legăturile cu fosta metropolă. În şcolile primare şi gimnaziale, elevii învaţă dimineaţa în arabă şi după amiaza în franceză. Familiile, oricât de sărace ar fi, îşi trimit copiii la şcoală, considerând că este singura şansă pentru a urca pe scara socială.

Există o grijă aparte pentru orice muzeu de artă sau de istorie, pentru orice clădire care păstrează semnificaţiile unor vremuri apuse. Pe ţărmul Mediteranei, nu departe de Tunis, sunt păstrate câteva localităţi destinate doar artiştilor, aşa cum este Sidi Bou Said. Aici au locuit şi au creat pictori celebri din Franţa, Italia, Spania sau Anglia. Astăzi, alţi artişti vin la întâlnirea fabuloasă cu inspiraţia. În aceste locuri se produce un fel de osmoză creativă, dând naştere unei construcţii spirituale ce reuneşte idei şi curente din tot spaţiul mediteraneean.

Aşa a fost dintotdeauna. Un exemplu în acest sens este Muzeul Bardo. Este găzduit, alături de Camera Deputaţilor, în fostul palat al beilor din dinastia husaynidă, alungată de revoluţia lui Bourguiba. Bardo deţine cea mai importantă colecţie de mozaicuri din lume. S-au adunat aici opere de artă punice, romane, bizantine sau islamice. Trecând prin sălile muzeului, parcurgi, vizual, istoria milenară a acestor locuri. Te întâlneşti cu eroii mitologiei greceşti, cu marii războinici romani sau cu figurile emblematice ale paleo-creştinismului. Pereţii şi pardoselile sunt pavate cu mozaicuri din secolele II î.H. – VII d.H., cu teme eroice sau cu imagini casnice, cu scene de război sau cu simple ghirlande de grâne.

De asemenea, Bardo mai include şi o secţiune islamică (unde am văzut scrieri timpurii din Coran), dar şi o excepţională expoziţie cu podoabe religioase evreieşti. Acest muzeu este rezumatul istoriei unei naţiuni născută din compromisul supravieţuirii împreună a zeci de popoare. La Bardo am înţeles cum a rezistat în oceanul islamic din Nordul Africii compacta comunitate evreiască din Insula Djerba, aflată la 2 km de ţărm…

Viaţa nu-i ca-n filme!…

La mai puţin de 50 de km de ţărmurile Mediteranei, dacă păşeşti în interiorul ţării, laşi în urmă luxul destinat turiştilor care umplu cluburile de vacanţă şi descoperi o altă lume. La sud-vest de Gabes, Tunisia atinge Sahara. Descoperi sate sărace (precum Matmata, unde troglodiţii trăiesc în bordeie subterane) şi şosele care se pierd printre dunele mişcătoare. Acesta este ţinutul Jerid al stâncilor roz şi al nisipului sărat. Este tăiat în două de un imens şot (lac sărat), vestigiu al unei Mediterane care se întindea până aici. De fapt, este o întindere de sare care formează o „pojghiţa” albă cu grosimea variabilă. Sunt locuri unde s-au măsurat adâncimi de trei-patru kilometri, peste care s-a construit o autostradă. Din maşină, am văzut, nu departe de drum, ochiuri înşelătoare de apă. Din loc în loc, oameni îmbrăcaţi într-un fel de saci maronii, cu glugi mizere pe cap, scormoneau în nisip pentru a culege trandafirii deşertului, nişte cristale mari de sare amestecată cu nisip, formate cam la un metru adâncime în sol şi care par a fi flori roz-gălbui. Turiştii plătesc trei-patru dinari pe un „boboc”…

În dertul care se întinde între Libia şi Algeria, peste 50 de mii de turişti umblă în caravane motorizate pentru a descoperi câteva dintre cele mai faimoase oaze: Tozeur, Nefta, Douz sau Chebika. Sunt locurile unde s-au turnat filme celebre ale cinematografiei occidentale: Pacientul englez, Războiul Stelelor, Raiders of the Lost Ark, Ameninţarea Fantomei, Iisus din Nazaret, Pruncul Iisus şi multe altele. Regizori precum Anthony Minghella, George Lucas, Steven Spilberg, Roberto Rosellini sau Roman Polanski au filmat luni la rând pe platourile construite în mijlocul deşertului. Decorurile au rămas acum să fie exploatate ca atracţii turistice de către localnici. Printre ciudatele construcţii pe care le ştim din Războiul Stelelor, cerşetorii se ţin scai de turiştii străini pentru a obţine un dinar, doi. Undeva, în apropiere, fosta locuinţă a personajului Luke Skywalker a devenit Hotel Driss. „Chiliile” săpate în nisipul întărit, întunecoase şi mizere, dotate cu nişte paturi improvizate, sunt puse la dispoziţia turiştilor dornici de aventură. Am mâncat la restaurantul acestui „hotel” (un fel de groapă cu mese din scânduri negeluite şi băncuţe instabile) doar pentru că pe o rază de vreo 50 de km nu exista altă sursă de hrană sau de apă… În plus, este un adevărat curaj să-i refuzi pe tunisieni. Negustori ţâfnoşi, preocupaţi doar de câştigul propriu, agresivi atunci când nu le faci pe plac, devin umili imediat ce le oferi câţiva dinari. Este expresia unei forme de adaptare la mediu şi la istorie, după cum bine ştiu şi românii…

Ștefan RADU