„Bulevardul condiţiei umane ne oferă piste multiple, dar sensul este unic.”

Distinse domnule profesor, primăvara vine an de an ceva mai devreme pentru dumneavoastră. Anul acesta însă, 5 martie are o conotaţie cu totul specială, întrucât aţi intrat într-o nouă etapă a vieţii. Cu ce gânduri aţi întâmpinat acest eveniment?

Ce să vă spun? M-am tot obişnuit, de-a lungul anilor, să întâmpin primăvara într-un mod copilăresc, visând că alerg prin natură să văd cât mai mulţi pomi înfloriţi, să aud zumzet de albine şi cântec de păsări amorezate. Acum ar trebui să vorbesc despre gânduri. Dar gândurile mele, chiar şi la această vârstă, rămân pe mai departe amestecate cu trăirile. De aceea, cred că este mai potrivit să recunosc faptul că, astăzi, sunt dominat de două trăiri majore, cu gândurile lor cu tot. Pe de o parte, trăiesc bucuria evenimentului că am ajuns să visez şi în această primăvară. Pe de altă parte, îmi doresc să-mi păstrez sănătatea, atâta câtă este, pentru a-mi continua activitatea obişnuită. Altfel spus, în acest moment, sunt bucuros şi dornic. 

Dornic, bănuiesc, să vă faceţi mai întâi un bilanţ, pentru că, de regulă, cam aceasta se întâmplă la împlinirea unei vârste rotunde. Adunând reuşitele şi nereuşitele, bucuriile şi tristeţile, vă propun, tocmai de aceea, să dezvăluiţi cititorilor revistei principalele repere ale vieţii şi creaţiei dumneavoastră…

Această provocare mă duce cu gândul la multiplele confesiuni făcute de Octavian Paler în minunatele sale cărţi. Mai ales cele din Autoportret într-o oglindă spartă, unde pune problema destinului. Parafrazându-l mă întreb şi eu, uitându-mă în urmă, dacă văd rezultatul unor opţiuni libere, ori o evoluţie dictată de destin? O interogaţie pur retorică, desigur, întrucât n-o să aflu niciodată răspunsul. Dar conştientizarea acestui fapt mă îndeamnă să fiu precaut în ceea ce spun, chiar dacă introvertit fiind, ca şi Paler, aş simţi nevoia să mă destăinui.

Aşadar, uitându-mă către începuturi, văd o copilărie rustică, despre care am aflat mai apoi că a început la 5 martie 1951, în satul Huţu, comuna Găiceana, judeţul Bacău. O copilărie supravegheată atent de doi oameni grijulii, părinţii mei (Petru şi Englitera), oameni simpli dar foarte gospodari. Din simplitatea şi îndârjirea felului lor de a fi am extras şi principala mea învăţătură, respectiv ştiinţa muncii. Subliniez acest fapt întrucât cred că aproape tot ce a urmat este în strânsă legătură cu această învăţătură. Primii opt ani de şcoală i-am petrecut în satul natal. Din 1962, când părinţii au rămas fără pământ, ca urmare a încheierii cooperativizării agriculturii, s-a născut ideea de a fi sprijinit să-mi continui şcoala la oraş. Astfel că, în 1966 m-am despărţit de plaiul mioritic al copilăriei pentru a urma cursurile unei şcoli profesionale la Bacău (specializarea electrician de staţii şi reţele electrice, la Grupul Şcolar Profesional şi Tehnic, actualmente Colegiul Anghel Saligny). A urmat un an de muncă pe şantier, în toată Moldova, o şcoală de maiştri militari la Braşov (specializarea radiolocaţie), o carieră de cadru militar (1972 – 1976) pe Aeroportul Bacău, timp în care am făcut şi liceul (la „Vasile Alecsandri”), o trecere în rezervă cu mari dificultăţi şi admiterea la Facultatea de Filozofie (1976) din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi. În intervalul 1980 – 1990 am fost profesor la Liceul Industrial Nr.4 Bacău. Tot în acest interval am urmat cursurile Facultăţii de Drept (1972 – 1977), la aceeaşi universitate. După evenimentele din 1989 am fost, pentru un an (1990), inspector şcolar la I. S. J. Bacău, apoi profesor la Liceul „Vasile Alecsandri” (1991 – 1993), Bacău. În 1993 am intrat în învăţământul superior, mai întâi la Universitatea Bacău (1993 – 2000), apoi la Universitatea „George Bacovia”, unde activez şi în prezent. Mai amintesc şi faptul că în 1997 mi-am susţinut doctoratul în filozofie la Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi. Apoi mi-am scris cărţile, am participat la diferite conferinţe şi congrese, am fost primit în Uniunea Scriitorilor, am fost răsplătit cu mai multe premii şi, din neatenţie, nu mi-am dat seama când au trecut anii. 

Din păcate, mulţi nu conştientizăm acest lucru decât târziu, prea târziu pentru a mai recupera anii irosiţi cu nemiluita. Din fericire, nu e şi cazul dumneavoastră, care aţi ars rapid etapele, compensând bâjbâielile începutului. Ce resort v-a propulsat de la stadiul de electrician la cel de profesor universitar?

Pe lângă atitudinea faţă de muncă am mai moştenit de la părinţi, în special de la mama mea, un exagerat bun simţ, o precauţie discretă în legătură cu tot ceea ce fac. De aceea am fost un marginal, un tăcut, un ruşinat, un nemulţumit. M-am împăcat cu gândul că nu pot ocupa poziţii centrale, comode, că trebuie să mă bazez doar pe mine. N-am crezut niciodată că pot învinge prin minciună, prin hoţie, ori prin lovituri mârşave. Am făcut totul cu forţele mele, aşa cum am crezut că este mai bine, cu mare grijă de a nu-i supăra pe cei din jur. Soarta a făcut ca eu să trăiesc intens, să fiu grijuliu, să fiu autodidact, preocupat în permanenţă să recuperez ceea ce nu am făcut în mod normal. Poate tocmai de aceea m-am dovedit neiertător, mai întâi faţă de mine. Nu vreau să mă lamentez, dar nici nu pot spune că mi-a fost uşor atunci când am luat marile decizii, suspectate ca fiind „deplasate” de către cei din jur. Uitându-mă către înapoi, acum, văd doar o înşiruire de evenimente haotice, ordonate de o voinţă nemiloasă, pentru a mă explica pe mine. Aşadar, „resortul” sunt eu, cu toată „nebunia” mea. 

V-aţi constituit, cu alte cuvinte, o filosofie de viaţă. De unde până unde însă preocuparea pentru filosofia ca ştiinţă? Ca profesie?

Înclin să cred că nu a fost întâmplătoare întâlnirea mea cu filosofia. Însă dincolo de această credinţă nu am o altă explicaţie şi nici nu mă simt vinovat pentru acest fapt. Apelând la arborele genealogic, atât cât am putut, nu am aflat mare lucru. Ştiu doar că toată tinereţea mi-am consumat-o pentru a-mi descoperi vocaţia. Eram îngrozit de perspectiva de a-mi consuma viaţa asemenea unui robot. În naivitatea vârstei clamam, pe atunci, că sunt născut pentru a-mi ajuta semenii. Cum? Arătându-le ce trebuie să facă, înainte de a comite greşeala. Dar căutarea mea primea imbold şi de la o nevoie personală, aceea de a descoperi satisfacţie în lecturile tot mai incomode. Şi, când am întâlnit minunatul gând eminescian, potrivit căruia „Filosofia este aşezarea fiinţei lumii în noţiuni, spre a căror stabilire judecata nu se serveşte de altă autoritate decât de a sa proprie”, am înţeles ce am de făcut. Cât am reuşit, vor evalua foştii şi actualii mei studenţi. 

De la lectură la scris drumul cred că nu a fost prea lung. Când a apărut, totuşi, impulsul de a da formă de text propriilor gânduri?

Ba da, a fost un drum lung, de aproximativ un deceniu şi jumătate. Aspiraţia din studenţie mi-a fost blocată până la evenimentele din 1989. Astfel că abia în 1990 am descoperit şi valorificat şansa de a mă înscrie la doctorat. Iar în martie 1994 am debutat în publicistică, în paginile revistei „Ateneu”, cu o recenzie la volumul „Filosofia lui Dostoievski”, semnat de Nicolae Berdiaev, tradus şi tipărit la Editura Institutul European, Iaşi, 1992. A fost momentul declanşării acţiunii de recuperare a timpului pierdut. Acesta a însemnat reluarea lecturilor, actualizarea fişelor şi renaşterea viselor frumoase. O perioadă densă, prelungită până în prezent, care s-a dovedit fructuoasă. 

De la debutul revuistic la cel editorial distanţa în timp nu a mai fost atât de mare, iar intrarea dumneavoastră în rândul autorilor de carte nu s-a petrecut oricum, ci cu nu mai puţin de trei volume, foarte bine primite de critică şi, implicit, de cititori. Care a fost pasul de la filosofia dostoievkiană la cea indiană şi la propriile picături de filosofie?

Din 1990 până în 1997, în perspectiva activităţii intelectuale, am fost dominat de un singur gând, acela de a-mi trece doctoratul cu bine. În acest scop, trebuia să-mi clarific o chestiune majoră, aceea a felului în care poate fi raportată creaţia eminesciană la vechea spiritualitate indiană. Însă eu, în primii 2-3 ani de căutare, nu-mi descoperisem o metodă proprie de cercetare, prin care să-mi pun ordine în gânduri. De aceea citeam foarte mult, dar ineficient. Nu ştiam să valorific, pentru că nu ştiam cum. Şi nu ştiam cum, pentru că nu ştiam ce vreau. Nu ştiam ce vreau, întrucât nu puteam să-mi clarific ideile. În această stare de criză, împinsă aproape până la disperare, când mă aşteptam mai puţin, am primit „iluminarea”, chiar de la Eminescu, prin intermediul lui George Munteanu. Citind un studiu al cunoscutului eminescolog, am aflat că în manuscrisele poetului este cuprins şi următorul text: „Mintea oamenilor învăţaţi, dar fără talent propriu, adică purtătorii fiinţei moarte mi-o închipuiesc ca o sală întunecată, cu o uşă de intrare şi una de ieşire. Ideile străine intră printr-o uşă, trec prin întunericul sălii şi ies pe cealaltă, indiferente, singure şi reci. Capul unui om de talent e ca o sală luminată, cu pereţi de oglinzi. De afară, vin ideile, într-adevăr reci şi indiferente, dar, ce societate, ce petrecere găsesc! (…) Şi cum ies ele din această sală luminată? Multe, întâi inamice, ies înfrăţite, toate cunoscându-se, toate ştiind clar în ce relaţiune stau sau pot sta şi astfel se comunică autorului, şi el se simte în faţa unei lumi armonioase, care-l atrage” (acum ştiu că acest text se află în manuscrisul 2287, f. 15). Citind acest text, am devenit alt om. Mintea mea a suportat trecerea de la haos la cosmos, de la dezordine la ordine. Am devenit stăpân pe mine şi pe proiectul la care mă angajasem. Am prins atâta curaj încât am început să dau viaţă şi unor gânduri proprii, sub forma „picăturilor”. Aşa se face că în anul 1997 am definitivat doctoratul şi am reuşit să scot şi cele trei volume. Între ele „Filosofia indiană şi creaţia eminesciană”, teza de doctorat, mi-a marcat esenţial evoluţia ulterioară. Pe scurt, acest pas l-am făcut sub îndemnul unei raze a gândului eminescian. 

Acest „regal al spiritului”, cum inspirat l-a numit Ion Fercu, v-a adus, pe lângă titlul de doctor, şi prestigiosul Premiu „Ion Petrovici” al Academiei Române. Ce înseamnă această recunoaştere academică pentru evoluţia gânditorului care sunteţi?

Trebuie să recunosc, fără ruşine, dar şi fără mândrie, că, la timpul respectiv, nu prea am ştiut să gestionez urmările acestui eveniment. În plan personal m-am bucurat, cred, asemenea unui om normal. Am greşit însă, crezând că şi cei din jur se vor bucura de bucuria mea. Naivitate! Acum îmi dau seama că, dacă aş fi câştigat un milion de euro la loto, gaşca de admiratori ar fi rămas activă, sperând la firimituri. Dar din prestigiul dobândit de mine, printr-un premiu academic, nu puteau câştiga nimic palpabil. Mai mult, senzorii lor credincioşi anunţau mişcări seismice la fotolii. Atunci clanurile interesate şi-au dat mâna şi pericolul a fost îndepărtat. Iar eu am mai câştigat un adevăr major, acela că trebuie să cinstesc adevăratele valori. De aceea m-am ambiţionat să scot o monografie închinată lui Ion Petrovici. Fără a uita de legământul pe care îl am faţă de Eminescu, cel care m-a ajutat atunci când eram în mare încurcătură. Cinstit, recunoaşterea academică a fost o provocare, pe care am gestionat-o lamentabil, întrucât mă adresam unui fals mediu academic. 

Cârcotaşii stau mereu la cotitură, dar important este că nu aţi dezarmat şi că v-aţi văzut în continuare de propriul traiect, oferind cititorilor nu numai monografia Raţionalitatea metafizicii lui Ion Petrovici, ci şi alte două importante restituiri: Nirvana. Gânduri despre lume şi viaţă şi Evanghelia naturii. Pornind de la aceste reeditări pe care le-aţi îngrijit, nu v-a tentat şi o monografie despre filosoful Ştefan Zeletin, băcăuanul nostru atât de puţin cunoscut?

Se ştie că în anul 1882, pe teritoriul arondat fostului judeţ Tecuci, s-au născut trei mari personalităţi ale culturii române, respectiv Ion Petrovici (iunie, Tecuci), Ştefan Zeletin (iunie, Burdusaci, Răchitoasa), Vasile Pârvan (septembrie, Perchiu, Huruieşti). În ultimul deceniu mi-am îndreptat atenţia şi asupra operei acestor mari gânditori. Cu atât mai mult cu cât, în actuala împărţire administrativ-teritorială, comunele Răchitoasa şi Huruieşti sunt arondate judeţului Bacău. Până acum am reuşit monografierea operei lui Petrovici, reeditarea operei filosofice a lui Zeletin şi, un studiu restrâns privind filosofia istoriei în viziunea lui Pârvan. Am material bibliografic suficient pentru a-mi continua investigaţiile. Aşadar, tentaţia există, material bibliografic există, promisiunea este deja făcută. Totul depinde de felul în care voi putea negocia cu timpul. 

Să vă ajute Dumnezeu, mai ales că am înţeles că aţi trecut printr-o grea cumpănă. Să vă ajute să duceţi mai departe această temerară tentativă de reabilitare a discursului filosofic în Agora Modernă, cum a numit-o acelaşi prieten comun, şi din care mai fac parte, cel puţin până acum, studiile Domenii ale filosofiei, Ipostaze ale spiritului filosofic românesc, Repere în istoria filosofiei dreptului şi Integrarea Europeană. O perspectivă juridico-filosofică, adică tot atâtea volume, ce conturează încet-încet un sistem filosofic propriu, unul ce înglobează inclusiv fulguraţiile, adagiile şi picărurile de filosofie. Mai pregătiţi şi alte surprize cititorilor?

Da, în condiţiile actuale, vreau să-mi surprind cititorii prin strădania de a rămâne consecvent cu mine. Adică un iubitor de filozofie, de artă, de literatură şi de cultură autentică. Să-i mai surprind prin iubirea consecventă pentru creaţia lui Mihai Eminescu. 

O creaţie pe care aţi promovat-o inclusiv în cadrul celui de-al XXII-lea Congres Mondial de Filosofie de la Seul (2008), după ce anterior aţi făcut acelaşi lucru cu creaţia lui Constantin Brâncuşi (Boston, 1998) şi Ştefan Lupaşcu (Istanbul, 2003). Să ne aşteptăm şi la alte prezenţe peste hotare?

Sper ca totul să fie bine astfel ca în vara anului 2013 să fiu prezent şi la Atena, la al XXIII-lea Congres Mondial de Filozofie. Am început deja să visez că atunci aş mai putea sublinia unele aspecte ale relaţiei lui Eminescu cu filosofia veche grecească. 

Urându-vă încă mulţi ani, sănătate şi inspiraţie în atingerea proiectelor viitoare ori nefinalizate încă, vă las dumneavoastră ultimul cuvânt, răspunzând la o întrebare pe care aţi fi aşteptat-o, dar n-am avut inspiraţia să o formulez, sau adresând pur şi simplu un mesaj către cititorii acestui dialog ce a propus, am speranţa, un alt chip al eminescologului, filosofului şi publicistului Ştefan Munteanu, lăsând pentru o altă ocazie imaginea universitarului, cu nimic mai puţin interesantă!

Vă mulţumesc pentru urări şi pentru tot ce faceţi în publicistică. Cred că dialogul nostru a fost plăcut şi va reţine atenţia cititorilor. Aş vrea să închei cu un gând adresat tinerilor care visează să-şi facă un rost în viaţă. De fapt vreau să le sugerez că este foarte important ca ei să-şi descopere pasiunea. Altfel spus, conştientizarea pasiunii, oricare ar fi ea, ne legitimează şansa în competiţia inevitabilă pe bulevardul condiţiei noastre. În caz contrar, alergarea este pe sens invers, un fel de nonsens. Bulevardul condiţiei umane ne oferă piste multiple, dar sensul este unic.

Cornel G. SIMION