Franţa, Premiul Goncourt 2010

I. Radiografia unui succes premeditat

Numărul din decembrie al mensualului parizian Lire este dominat de personalitatea lui Michel Houellbecq, ultimul laureat al premiului Goncourt, copilul teribil al literaturii şi al presei franceze. Într-o rubrică generoasă – Contre-enquete –, Daniel Garcia developează, pentru cititori, filmul evenimentului, cu acumulările şi apogeul său exploziv. Centrat pe o personalitate atât de nonconformistă – pentru care vocabule precum scandal, polemică, nihilism, teribilism etc. sunt mereu depăşite – reportajul, conceput secvenţial, un adevărat jurnal pe zile şi pe ore, avea toate şansele să cadă într-un comercial factice. Şi, deşi mizanscena are câte ceva din prostul gust al Hollywoodului, spiritul francez încorporat de Houellebecq – cel care se străduise cândva să-şi depăşească propriul I.Q. de 140! – iese triumfător. Aşadar, în centrul publicaţiei se află această radiografie a unui succes literar îndelung aşteptat, uşor de anticipat: «Michel Houellebecq en fin laureat du Prix Goncourt pour son roman La carte et le territoire»¹. Nota bene, adăugând că şi premiul Nobel pentru literatură s-a acordat în condiţii similare, adică unei valori canonice chiar, precum Mario Vargas Llosa, putem observa că 2010 a fost cu adevărat un an de excepţie, un triumf al literaturii mari.   

Aşadar, luni,  8  noiembrie  2010,  la ora 20:45, o  mulţime  nerăbdătoare  aştepta la teatrul Odeon (din Paris, fireşte) sosirea laureatului pentru recepţia organizată în onoarea sa de Editura Flammarion, cea care mizase pe mai multe succese literare ale acestuia şi le susţinuse cu o logistică admirabilă. Ca o veritabilă vedetă, M. H. întârzie, reţinut fiind de televiziuni precum Canal+. Îşi face intrarea în rumoarea colectivă (cu telefoane mobile, camere de filmat ş.a.). E urcat pe masa barului amenajat pentru şampania de rigoare şi i se cere un discurs din care nu se aude decât «C’est mieux que j’l’ai!» („Mai bine că-l am!”). Evident şi mefient, aici se strecoară o aluzie la anul 1998, când aştepta această recompensă (financiar, vreo 10 euro dar moral, imens), pentru Particulele elementare. Şi aşa, victoria străbate mapamondul iar opţiunea juraţilor (femei capabile să treacă peste misoginismul prozatorului) are un efect comercial uluitor: un tiraj de 500.000 de exemplare şi vânzări de 190.000 numai în prima săptămână. Prin acronie, memoria afectivă se întoarce la fatidica zi de 19 august 1998, când Parisul literelor este bulversat de apariţia unui roman cu un titlu atât de deconcertant, Les Particules elementaires (Particulele elementare) apărut la Editura Flammarion. Autorul continua să fie un cvasinecunoscut, deşi mai publicase câteva cărţi, între care Extension du domaine de la lutte (Extinderea domeniului luptei) la Editura Maurice Nadeau în 1994. Din primul roman se configurau liniile tematice ale viitoarei opere: singurătatea, eşecul capitalismului, „mizeria sexuală şi afectivă a clasei mijlocii”, o lume de hipermarket asediind individul şi depersonalizându-l. În 1998 însă, Particulele apăreau în alte condiţii, la o mare editură precum Flammarion, unde directorul Raphael Sorin (autorul acelui „Bravo Michel”) pune în joc un întreg arsenal de procedee menite unei lansări de succes. E clar, succesul e o artă rareori solitară iar autorul, oricât de merituos, trebuie susţinut de o strategie editorială imbatabilă. În cazul Houellebecq, intră în joc şi hebdomadarul Inrockuptibilii mizând pe acesta şi promovându-l în paginile de opinie (cu fragmente de roman, o convorbire şi comentarii critice), atent la formulele sale percutante, „şoc”. Consecinţa este riscul enorm de a paraliza interesul public pentru operă, construind imaginea unui scriitor care amplifică galeria celor despre care toată lumea are o opinie, deşi nimeni nu îi citeşte. Între juraţii Goncourt, se pare că a circulat o vreme suspiciunea că romanul e o farsă pentru că semnatarul lui nici nu ar exista. În privinţa valorii, impresia cvasigenerală este că o depăşeşte pe cea a producţiei romaneşti a zilei.

Întrerup glosarea pe Lire pentru o ştire pe care o dezvoltă recent România literară, la pagina Meridiane, în care semnalase oportun cititorului român acest Prix Goncourt. Într-o revenire asupra cazului (care alunecă uşor în speţă!), aflăm că un jurist francez, „rodat în materie de drepturi de autor pe net” (domeniu foarte productiv, de altfel), publică pe blogul personal textul integral al romanului premiat, într-o complicitate (eufemistic vorbind) cu Houellebecq, care se  înfruptase şi el de pe Wikipedia încălcând reglementările impuse de creative commons. În chestiune intră Editura Flammarion somând retragerea textului. Dar … lovitură de teatru! Pe net începe publicarea altor texte ale scriitorului, evident la un preţ inferior celor tipărite, iar blogul pirat poate fi accesat gratuit. Demiurgic, M. H. modifică şi realitatea după tiparul personalităţii sale condimentând-o „cum grano salis”.

Revenind la culisele jurizării: Daniel Garcia constată cât de neconvenţional s-au derulat faptele în raport cu imaginea unui Goncourt care „doit etre consensuel, plutot que trash” (trebuie să fie mai mult consensual decât trash). În timp ce cartea se epuizează rapid din librării (150.000 de exemplare se vând în primele zile), autorul face declaraţii intempestive, cu accente sexuale (pornografice pentru pudibonzi!) şi misogine, care dezbină juriul şi duc la excluderea de pe „lista scurtă”. Dramatismul situaţiei este, totuşi, departe de cel care a marcat situaţia romanului „Dumnezeu s-a născut în exil” de Vintilă Horia (cu mai multe decenii înainte). Sunt, însă, destui care mai cred în miracole şi o declară public, întreţinând speranţa. Dar juraţii de la Drouant vor premia Confidence pour confidence de Paule Constant, stârnind resentimentele lui Houellebecq (în Liberation): „Cartea e ratată şi mediocră”, juraţii sunt „vânduţi”, sistemul premiilor literare (mai ales Goncourt!) e falimentar etc. etc., în cel mai pur stil latin (considerat, pe alte meleaguri, balcanic). Comparaţia cu Celine, care în 1932 pierdea competiţia în favoarea anodinului Claude Aveline, se impunea; la fel, constatarea că, în cele din urmă, vorbim de un eşec glorios, care va puncta subliminal în portofoliul victoriei din 2010. Şi, oricum, un eşec glorios surclasează un succes banal.

Ziua de marţi, 11 septembrie 2001, are la Paris un altfel de atentat. Directoratul Editurii Flammarion se întruneşte în încercarea disperată de a contracara declaraţiile lui M.H. cu privire la islam, apărute în interviul din Lire. Afirmaţiile antiislamiste vor avea ecouri în timp şi, peste un an, în 8 noiembrie 2002, la Elysee, când Jacques Chirac invită Academia Goncourt la un prânz oficial, se vorbeşte tot despre Houellebecq, pe care preşedintele îl consideră „iresponsabil”, unul dintre intelectualii aceia care „il faudrait parfois les fesser cul nu sur la place publique” (ar trebui să-i lăsăm uneori dezbrăcaţi în piaţa publică)

Întrerup din nou fluxul comentariului, pentru a relua, în mare, lectura unora dintre cărţi (re-reading). Am numai două: Extinderea domeniului luptei (roman) şi Inamicii publici (corespondenţă). Primesc de la Biblioteca Municipală „Radu Rosetti” încă două: Particulele elementare  şi  Platforma.  Toate sunt  traduceri publicate la  Editura Polirom. Caut să procur, în regim de urgenţă, capodopera. Ignor juristul francez şi mă adresez sursei mele franceze, atât de generoase, în cel mai pur stil … scoţian: dacă e gratis (revistele!) vreau două (adică şi romanul!). Încep cu Particulele elementare şi trec peste obstacolul care mă determinase să întrerup iniţial lectura: accentele mizerabilist sexuale vexează afinităţile mele estetice dar acum citesc profesionist, cu o anumită obiectivitate. Identific chiar o funcţie de contrafort menit să echilibreze arhitectura textului care oscilează între un pol savant exclusivist – în care se vorbeşte de mecanica cuantică, despre Niels Bohr şi cercul său de fizicieni, despre biologia genetică ş.a. –, pe de o parte, şi primitivismul sexual, pe de altă parte.

Un alt eveniment urmărit în periplul său de Lire se desfăşoară sâmbătă, 10 septembrie 2005, când M. H. participă la talk-show-ul lui Thierry Ardisson pe France 2, prilejuit de apariţia romanului La possibilite d’une île (Posibilitatea unei insule), apărut în august la Ed. Fayard. Interesul public, uriaş, este întreţinut, din nou, de „posibilitatea” Goncourt, fireşte, pe lângă personalitatea scânteietoare, amestec de inteligenţă şi provocare, a autorului. Philippe Sollers însuşi „cobise” că succesul era „inevitabil” iar Francois Nourissier îşi declarase apriori preferinţa pentru votul din 3 noiembrie. Avea să fie un alt eşec răsunător, la   originea căruia s-ar fi aflat strategia contraproductivă a editurii (Fayard), care atrage atenţia presei asupra contractului „fabulos” – posibil un milion de euro – al transferării lui Houellebecq (de la Flammarion). Mai era vorba despre nişte erate, pe care – dacă înţeleg bine – doar trei dintre juraţi le primiseră, ceilalţi simţindu-se vexaţi. În această conjunctură, M. H. se abţinuse de la orice apariţie publică, cu excepţia interviului din 10 septembrie, cu o mizanscenă remarcabilă: un tete-a-tete într-o lojă îndepărtată, fără public, martori, oponenţi etc. Fericit de statutul său preferenţial, Ardisson realiza comedia unui dialog antologic, în care unor întrebări „grandioase” (gen „Cum vă simţiţi să fiţi recunoscut de juraţi ca mare scriitor?”), le urmează răspunsuri pe măsură („Gelozia e un sentiment pe care îl înţeleg perfect” etc. etc.). Şi, dacă adevărul e că Houellebecq nu avea un contracandidat redutabil, după 11 zile apărea surpriza: Trois jours chez ma mere de Francois Weyergans, publicat la Grasset, dădea competiţiei aparenţa unei confruntări între doi dintre membrii prestigioşi ai juriului (Claude Durand şi Jean-Claude Fasquelle) şi între două edituri (Le Seuil şi Fayard). Nu putea fi ignorat Bernard Pivot (de la Grasset), marele combinator şi trio-ul său „vitriolat” împotriva celui dintâi. Încercări insidioase de manipulare sunt aruncate în joc (zvonuri, influenţe, relaţii). Cum comentaţi (ca să fiu maliţioasă)? În fine, pe 3 noiembrie, Michel Houellebecq pierde (avea doar patru voturi favorabile) iar Pivot îl consolează public: „Houellebecq va scrie şi alte cărţi iar Academia Goncourt îl va recunoaşte şi se va corecta”. Viitorul va certifica acest adevăr, după cum urmează.

Marţi, 2 noiembrie 2010, cu câteva zile înainte de Goncourt, parodia numită Virilo (opus premiului Femina) decernează Trop Virilo pentru Apocalypse bebe (Grasset) de Virginie Despentes iar menţiunea „autorului destinat să aibă premiul Goncourt, deci măcar să-l aibă acum şi să nu se mai enerveze” lui Michel Houellebecq pentru La carte et le territoire (Flammarion), anticipând situaţia în care prozatorul îi va „sufla” premiul (cu şapte voturi vs. două) Virginiei Despentes. Daniel Garcia apreciază că, de data aceasta, a intrat în joc o adevărată „maşină de război” fără fisură: „on reste pantois devant la reussite d’une mecanique de guerre qui n’a pas connu le moindre grain de sable”³; la început, cartea „remarcabil  construită,  perfectă sub  aspect  artistic, debarasându-se de tot ce putea sta în gâtul Goncourt, La Carte… poate fi pusă în toate mâinile, fără provocări, fără excese de erotism”; apoi media: dacă în 2005, M. H. practica raritatea prezenţei, în 2010 este peste tot, de la 20 Heures (France 2) la Grand Journal(Canal+) cu parka (haina) sa scorţoasă dar curăţată, debordând de fraze „magnifice” (gen „Când eram tânăr, cumpăram premii Goncourt”). Fie experienţa şi-a spus cuvântul, fie a fost „antrenamentul” cu noul director de la Flammarion, unde scriitorul a revenit între timp. „Oricum, anul acesta nimeni nu mai avea chef să ocupe locul mortului, estimează Raphael Sorin, făcând aluzie la precedenţii laureaţi (precum Paule Constant din 1998).

Nu doar că acel copil teribil al literaturii şi al presei franceze s-a îmblânzit, dar pare că şi conjunctura îi era favorabilă în absenţa unui redutabil challenger. Teama de ridicol – „Când mă  duc  în  străinătate, mi se vorbeşte non-stop de Houellebecq”, repeta insidios Bernard Pivot – , tratarea problemei ca o victorie de la sine înţeleasă – acelaşi Pivot , parafrazându-l pe Sollers din 2005, titra ritos: „La Carte gagnante de Houellebecq” („Harta învingătoare a lui Houellebecq”) şi vorbea despre o „operă majoră care face onoare literaturii”, „un mare romancier” şi de sentimentul că „Acesta este Goncourt-ul”. Tirul marilor elogii venind de la Pivot, Fr. Chandernagor ş.a. a estompat vocile contestatarilor şi s-a ajuns la o victorie decisivă şi rapidă: un singur tur, un minut şi 29 de secunde şi Claude Durand constată maliţios că „Academia Goncourt a sfârşit prin a primi Premiul Houellebecq”.

Aşadar, în seara de 8 noiembrie 2010, în care mulţimea se înghesuia la Odeon, acolo se desfăşura deznodământul acestui triumf îndelung pregătit şi anunţat, cel care avea să schimbe până şi imaginea instituţiei pe listele căreia cititorul poate găsi, mult mai des, cărţi valoroase. S-au mai schimbat şi juraţii, cu unii care par a citi mai mult decât predecesorii lor, după cum crede Daniel Garcia. „Afacerea Houellebecq” din 1998 – cum a titrat Le Monde cu un an în urmă – crease un şoc salutar cu percuţie întârziată dar care, în cele din urmă, nu şi-a mai ratat ţinta.

II. O biografie arhetipală

Toate comentariile franceze, pe care le-am putut parcurge, fac referire la biografia autorului dintr-un motiv foarte transparent: viaţa acestuia devine scenariul arhetipal în planul factologic, narativ al cărţilor sale iar Michel, protagonistul, este în mare măsură un alter-ego, o proiecţie ficţională a autorului. Mai ales relaţiile cu părinţii, facil psihanalizabile, sunt reiterate de un protagonist, mereu acelaşi Michel. Pe adevăratul său nume Michel Thomas, scriitorul s-a născut în 1958 (după unii în 1956) la Reunion (în insulele franceze), ca fiu al unui ghid montan(tata) şi al unui medic anestezist(mama), care s-au dezinteresat de fiul lor şi l-au trimis iniţial în Algeria, la bunicii materni, apoi la bunica paternă (singura fiinţă pe care a iubit-o şi de la care a adoptat pseudonimul literar). Mai târziu a fost intern la Liceul Henri Moissan din Meaux (despre care are amintiri neplăcute) şi a absolvit cursurile unui institut agronomic (de unde pasiunea sa pentru problematica teoriilor ştiinţifice care ocupă spaţii largi în ficţiunea epică). Era supranumit „Einstein” pentru inteligenţă, capacitate de reflecţie şi de analiză şi se preocupa de îmbunătăţirea propriului I.Q., de la 140 la 150. A absolvit şi forme de pregătire artistică, precum „Ecole nationale superieure Louis Lumiere”. După o perioadă dificilă (şomaj, căsătorie, copil, divorţ), face o depresie nervoasă şi se internează pentru odihnă. Într-un text din 2005, A muri, conceput ca un ecou final pentru Rester vivant, methode(1991), ca şi în interviurile din Lire (cele din 1998 şi din 2001), M. H. face mai multe referiri la situaţia familială marcată de o ruptură ireversibilă: pe mamă o consideră un caracter îndoielnic, cu o forţă de manipulare nealterată în timp, „un personaj eminamente complex, talentat, adesea aproape de nevroză” dar respectabil pentru inteligenţă, spirit nonconformist, asentimental. Portretul ei pare oglinda spartă a fiului, care îi atribuie toate cauzele unei rupturi psihice fundamentale. Nici tatăl nu i-a oferit un model accesibil în a excela: urcatul pe munte sau automobilismul, în care acesta se distingea, devin adevărate handicapuri pentru fiu. Totuşi, de la el împrumută scriitorul „un soi de umor paradoxal” dar nu şi gustul literar, atitudinea „mitocănească” (faţă de capodopera lui Joyce, de exemplu). Catherine Argand, autoarea primului interviu din Lire, observa că Particulele elementare e dominat de personaje „ignorate cu cruzime” în copilărie, provocând replica interlocutorului, pentru care cuvântul potrivit pare a fi neglijat. Bănuia că mama e „în viaţă” şi ştia că se convertise la islam. De aici până la inflamantele declaraţii antiislamiste nu mai era decât un pas: „Nu suport islamul”(1998) şi „Religia cea mai tâmpită e totuşi islamul”(2001). Şi multe diligenţe pentru stingerea unor ameninţătoare reacţii musulmane! În urma unui proces intentat de liderii comunităţilor musulmane, Houellebecq este achitat după ce, în favoarea lui depun mărturie Philippe Sollers şi Fernardo Arabal. Scriitorul preferă însă autoexilul în Irlanda, unde locuieşte până astăzi (cu o scurtă întrerupere, în Spania).

Din biografia unui scriitor ca Michel Houellebecq nu pot fi excluse influenţele culturale, uneori discutabile, alteori necondiţionate. Mondiano, Philippe Sollers şi Alaine Robbe-Grillet, invitaţi de Bernard Pivot la Apostrophes (cunoscutele emisiuni TV), îl dezamăgesc în adolescenţă. Declară că s-a pregătit să suporte cruzimea şi răutatea din viaţa literară „asemenea lui Jean-Jacques Rousseau”. Fără nicio legătură, textele sale sunt înţesate de referinţe culturale: Baudelaire (pentru nonconformism), A. Huxley (pentru problematica sexuală), Kant, Th. Mann, Balzac din literatură; Niels Bohr, D. Heisenberg ş.a. din fizica cuantică. Şi, extinzând ideea la universul socio-cultural al personajelor, pot fi selectate mărci (Monoprix) şi nume precum Jimi Hendrix, Leonard Cohen, David Crosby sau … Franz Schubert. În biografia de scriitor a lui M. H. se pot adăuga premiile culturale precedente marelui Goncourt: Impac (Dublin, 2002), Schopenhauer (Spania), Tristan Tzara (Franţa) ş.a.

Viorica MEREUŢĂ – SORTA