Mi-a plăcut întotdeauna cel mai mult şi cel mai mult rolul de

„La presiuni tandre din toate direcţiile, cea mai persuasivă din partea Monicăi Lovinescu… am cedat rugăminţii dlui Pintilie, deşi eram convinsă că dumnealui va face un film de Lucian Pintilie, care nu va semăna cu cartea mea”. 

Dan Perşa: La noi, scriitorii vii pun  mare preţ pe posteritatea literară. Tu ai afirmat că, dimpotrivă, mai mult contează succesul literar cât eşti viu. Vorba lui Celine: „a-ţi invoca posteritatea înseamnă a ţine un discurs viermilor”. Eşti mulţumită de succesul tău ca scriitor? 

Doina Jela: Sper să mă crezi: nu mă interesează foarte mult succesul. Nici măcar acela care aduce suficienţi bani ca să nu mai fie nevoie să lucrezi pentru un salariu, fiindcă ceea ce fac eu pentru salariu imi place extraordinar de mult. Şi-mi place munca în sine, sunt, în limite rezonabile cred, o workalholică. Ceea ce mă interesează este să reuşesc să spun exact, nuanţat şi persuasiv ce vreau să spun, astfel încât cititorul să nu înţeleagă pe dos, sau prea puţin, sau deformat. Şi din acest punct de vedere, da, sunt mulţumită. Nu am avut în general parte de neînţelegere. Decât, desigur, din partea acelor cititori care nu te citesc ca să afle ce gândeşti, ci ce ai spus despre ei şi dacă  ai spus de rău, s-a zis cu tine. Mai ales când sunt ei înşişi oameni care se exprimă bine, nuanţat şi persuasiv şi au şi o tribună de unde să se exprime.

Ce cred că am vrut să spun atunci când zici tu că am vorbit despre posteritate, iar eu nu-mi mai aduc aminte, este, presupun asta:  scrii ca să te exprimi şi de unde să ştii tu dacă ce-ai spus ai spus bine: comunicând, când ai să fii mort, cu cei vii? Eu în posteritatea mea nu cred niciun pic, fiindcă oamenii, gusturile, interesele se schimbă ameţitor în ultimele decenii, uită-te cum se schimbă modelele de telefoane portabile, ca să iau doar un exemplu, iar revenirile şi variaţiile interesului sunt cu totul imprevizibile. În plus scrisul meu se apropie mai mult de publicistică decât de literatură, iar publicistica este prin natura ei mai perisabilă.

Dimpotrivă, amintirea pe care o ai tu, deşi n-o pun la îndoială, mă surprinde,  fiindcă mereu mi s-a părut, şi mult mai des am spus că scriitorii români, cei importanţi, care chiar aveau ceva de spus, n-au crezut suficient de mult în posteritate, adică în perenitatea propriei lor opere şi au preferat să negocieze cu cenzura publicarea ei, sărăcind-o. Adică mereu mi s-a părut că sărăcia literaturii de sertar din timpul cenzurii ideologice impusă de regimul comunist se explică astfel. Dacă ar fi crezut ca Grosmann, sau Platonov, sau ca Şalamov, sau ca Danilo Kis, ca să vorbesc doar de cei mai mari, mai mult în adevărul a ceea ce au ei de spus decât în comunicarea imediată, indiferent de preţul plătit, opera lor ar fi avut de câştigat. Ar fi conţinut o mai mare cantitate de adevăr, uman şi artistic, fireşte, fiindcă până la urmă asta e ce rămâne. 

DP: De ce am deschis astfel discuţia? Cărţile tale conţin, în opinia mea, mult mai multă ficţiune decât pare la prima vedere. Nu ştiu dacă e cea mai fericită sintagmă, dar le-aş numi „romane documentare”: cărţi pe graniţa dintre document şi ficţiune. Respingi ideea, sau subscrii la ea? Au cărţile tale o receptare aşa cum o aşteptai? 

DJ: Subscriu parţial. Fiindcă este chiar prea puţină ficţiune, sau deloc, în cărţile mele. Sunt aproape exclusiv documentare. Ce este literar în ele, este construcţia, montajul, procedee de asamblare a materiei, care materie nu este niciodată inventată. Sau mă rog, e inventată, în măsura în care memoria oamenilor, sau documentele de care m-am folosit, sunt ele însele într-o măsură fictive. Dar prin natura lor, nu prin voinţa mea ca autor. Singura invenţie pe care mi-o atribui este felul cum le-am dispus, aceste lucruri.  Aş prefera pentru ce am scris eu până acum descrierea pe care Soljeniţîn o pune sub Arhipelagul Gulag  – Eseu de investigaţie literară. Toate cărţile mele sunt nişte investigaţii cu mijloacele literaturii ale unor porţiuni mai mult sau mai puţin ample din realitatea pe care noi, sau unii oameni au trăit-o în comunism. În care mai există ceva literar: faptul că investigatorul îşi acordă şi lui un loc în tablou, cam ca maeştrii de altădată, care narcisist, se autoportretizau într-un colţ. Eu nu am făcut-o din narcisim neapărat, ci pentru că uneori, aventura documentării spune tot atât de mult ca expunerea şi analiza documentului însuşi. Şi mai e poate „artistic”, dar nu ficţional, faptul că nişte metode de exprimare neliterare: jurnalul, scrisoarea, relatarea, interviul, sunt convertite în procedee literare. 

DP: Sunt exact lucrurile la care mă gândeam şi eu, obiectivate cum nu se putea mai bine! Pun acum o întrebare ce te va solicita mai mult. E despre calea ta culturală. Eu am cunoştinţă despre două etape, revista Tomis şi editura Humanitas. Care sunt momentele esenţiale ale acestui drum? Ce ţi-a oferit fiecare etapă şi prin ce te-a dezamăgit? 

DJ: Eu m-am dus la revista Tomis, din Constanţa, după Revoluţie. Trăisem ceva ani şi până atunci, aveam la Revoluţie 38 de ani bătuţi pe muchie. Datorez enorm pe „calea mea culturală” elevilor de la Şcoala Valea Dacilor, judeţul Constanţa, unde am lucrat până atunci, unde am învăţat, cum spune Preda, să fiu morală, fiindcă, tot pe el îl citez, nu ne naştem fiinţe morale, ci devenim. Ce am învăţat acolo, de la Céline, via acelaşi Preda, (o să te surprindă şi un nume şi celălalt, azi în mare penumbră), este că doar cu copiii nu e totul pierdut. Cu ei nu ai voie să glumeşti, n-ai voie să fii cinic, n-ai voie să le amanetezi viitorul şi să le perverteşti mintea. Pe ei trebuie să-i aperi de minciună, cât poţi, să le dai cunoştinţe, câte poţi, să-i înveţi valorile: curaj, onestitate, muncă, bunătate, cât poţi. Au fost nişte ani când graţie relaţiei acesteia, singura adevărată dintre toate relaţiile noastre sociale, am supravieţuit. Am avut colegi care spuneau „La ce bun?”. Cu copiii n-ai voie să spui „La ce bun?”

La Tomis şi apoi la Humanitas, şi acum, la Curtea Veche, mi-am putut îndeplini visul meu cel mai adânc, să scriu, dar mai ales să astept, să descopăr, să născocesc împreună cu autorii, sau cu editorul meu, cărţi. M-a interesat irepresibil tot ce nu s-a putut şti, citi, descoperi şi dezvălui în timpul regimului comunist şi mi-e ciudă pe cei care se lasă intimidaţi de sintagma „anticomunism fără comunism” venită dinspre o stângă reşapată şi răsuflată şi plicticoasă la culme. Mi-e ciudă pe cei care îşi pierd vremea să se explice pentru ce au făcut în timpul comunismului, să-şi apere imaginea, să se justifice, în loc să facă toată eforturile să explice pur şi simplu ce s-a întâmplat atunci. Hannah Arendt n-a avut complexe că şi-a scris tone de scrisori filosofico-sentimentale cu Heidegger, membru al partidului nazist care şi-a epurat până şi maestrul. Ea s-a aşezat temeinic pe treabă şi,  la aproape 20 de ani de la căderea regimului, a scris Eichmann la Ierusalim, Raport despre banalitatea răului, cea mai profundă şi completă  lămurire a întrebării „Cum a fost posibil?” Tot ce s-a făcut după ea în materie de analiză a nazismului iese din cartea asta, precum literatura rusă din Mantaua lui Gogol. Fiindcă n-a fost atât de narcisistă să stea să-şi tot lustruiască imaginea. Oricum, după moartea ei, dacă nu era de aur curat, imaginea aia ar fi coclit ca naiba. 

DP: Trăim de vreo douăzeci de ani o perioadă, numită la început „tranziţie”, ce nu s-a limpezit nici azi. În vremuri tulburi, cultura susţine oamenii, însă oamenii nu susţin la rându-le cultura. Un film teribil al acestei perioade ţi se datorează. Este vorba de După-amiaza unui torţionar (2002), film realizat de Lucian Pintilie după cartea ta de la Humanitas, Drumul Damascului (1999). Cum s-a născut cartea ta, cum s-a născut filmul, cum ai colaborat, în caz că ai făcut-o, cu Pintilie. Dacă l-ai cunoscut, ce impresie ţi-a lăsat legendarul regizor? 

DJ: Cartea aceea a fost o experienţă pasionantă, de „corespondent de război”, cum a fost toată experienţa mea de editor-autor. Imediat ce venea cineva cu o idee care ardea, întrerupeam tot ce era în lucru,  şi porneam. „Acum, fiindcă mâine, cine ştie, pier martorii, sau se răzgândesc, sau se sperie”. Mi se permitea acest lucru.  A venit deci, cum vin oamenii într-o editură, dl. profesor Fronea Bădulescu cu o casetă, am ascultat-o, am telefonat, am sărit în maşină şi am fugit la Giurgiu. Am înregistrat, am filmat, am scris cartea. Asta e tot. Pe urmă, la presiuni tandre din toate direcţiile, cea mai persuasivă din partea Monicăi Lovinescu (ea nici măcar n-a fost tandră: Cine te crezi să refuzi să faci un film cu Pintilie?) am cedat rugăminţii dlui Pintilie, deşi eram convinsă că dumnealui va face un film de Lucian Pintilie, care nu va semăna cu cartea mea. Cum să colaborez? Mi s-a părut fair să nu mă amestec, după discuţia asupra scenariului. Dar în timpul acestei discuţii am avut privilegiul să asist la spectacolul minţii unuia dintre cei mai străluciţi eseişti dintre regizori. Lucian Pintilie este un fascinant eseist, iar comentariile lui la propriile filme le conferă o adâncime pe care în absenţa lor rişti să n-o percepi, împiedicat de suprafaţa îngrozitor de zgrunţuroasă, tăioasă şi rea. Numai Gheorghe Crăciun mai era aşa: un scriitor mai mare în Jurnal la romanul Pupa Russa decât în romanul Pupa Russa.  Ca să nu mai spun de titlul pe care i l-ar invidia oricine: Trupul ştie mai multe. 

DP: A existat o perioadă în care lumina reflectoarelor atenţiei publice s-a fixat asupra ta. Mai târziu, mi-a părut că ai făcut apoi un pas de retragere. E doar o aparenţă, sau ai simţit nevoia de reculegere, ai cedat servituţilor cugetării ce are nevoie de tihnă, nevoii de tăcută muncă a profesionistului? Ori totul face din dinamica existenţei, bătaia reflectorului fiind doar o abatere, poate agasantă chiar, de la viaţa normală a scriitorului? 

DJ: Există locuri unde eşti mai vizibil şi locuri unde eşti mai puţin vizibil. Humanitas este un asemenea loc mai vizibil. Există de asemenea perioade din viaţă înregistrând asemenea alternanţe. Nu le-am premeditat nici pe unele nici pe celelalte, dar nu-mi lipseşte „lumina reflectoarelor”, cum spui. Nu am nimic dintr-o vedetă, tot timpul am ceva de făcut, fără nicio legătură şi mai pasionant decât acea lumină. Sigur este însă că pentru a face auzit ce ai de spus, un fel şi un grad de vizibilitate nu-ţi strică şi nici o invizibilitate totală nu e visul meu cel mai înflăcărat.

Una peste alta însă, mi-a plăcut întotdeauna cel mai mult şi cel mai mult rolul de „eminenţă cenuşie”. Îmi place mai mult să influenţez eficient în bine, decât să-mi promovez la scenă deschisă, afirmând implicit paternitatea (ce cuvânt interesant în context!) unei idei, a unui proiect.

Fiindcă iată, cărţile pe care le scot în colecţia ACTUAL de la Curtea Veche nu trec niciodată neobservate, dacă te uiţi cât de mult sunt recenzate, cât se vorbeşte despre ele chiar sub luminile reflectoarelor. În plus, la ISTORIA TIMPULUI PREZENT şi la CONSTELAŢII, colaborez din interiorul editurii cu coordonatorii lor, dl. Adrian Cioroianu şi dl. Vladimir Tismăneanu, graţie cărora ele au devenit unele dintre cele mai vizibile şi longevive colecţii de istorie recentă şi de analiză a ei de pe piaţa românescă de carte. Noi am publicat una dintre cele mai frumoase cărţi ale lui Vaclav Havel, Pe scurt, vă rog!, la noi a apărut zguduitoarea carte a regretatului Vasile Paraschiv, Aşa nu se mai poate, tovarăşe Nicolae Ceauşescu!, la noi au apărut şi Trilogia lui Kolakowski şi memoriile lui Dumitru Popescu. Etc. etc. 

În plus, am reuşit să ne fidelizăm autorii la care ţinem şi bunăoară, din 2004, de când coordonez colecţia ACTUAL, profesorul Zoltan Rostas, unul dintre cei mai spectaculoşi autori ai noştri a publicat la noi zece cărţi. Fiecare dintre ele a fost primită cu uimire şi încântare de public şi de specialişti, e imposibil să nu fi auzit de ele. Tur-retur, convorbiri despre munca în străinătate, Activiştii mărunţi, Jurnal de cămin, Cealaltă jumătate a istoriei. Pregătim acum Tânăr student caut revoluţionar, în coordonarea aceluiaşi Zoltan Rostas în colaborare cu o mai tânără universitară, Florentina Ţone. Una se traduce acum în engleză Viaţa noastră cea de toate zilele, de Sanda Golopenţia, dar sunt sigură că am uitat o mulţime de cărţi spectaculoase. Despre una se vorbeşte acum peste tot Revoluţia din depărtare, coordonată de Cristina Hermeziu, care a adunat de la tineri plecaţi în toată lumea, în special după trauma Pieţei Universităţii, mărturii privind motivele plecării, condiţiile în care s-ar întoarce, cum văd România de departe etc. Sunt sigură că ai auzit şi despre Polemica Paulescu, Politică, ştiinţă, memorie, reconstituire jurnalistico-ştiinţifică de o neîndoielnică onestitate, care a deranjat tocmai prin adevărul demonstraţiei ei, cele mai autoritare voci din lumea academică. Autorii ei sunt un medic din Canada Peter Manu şi un istoric de la Sibiu, Horia Bozdoghină. Sau, mai vechea cercetare a Monicăi Heintz, despre Etica muncii la românii de azi. Monica Heintz fiind o profesoară tânără apreciată peste tot în Europa, ca antropolog, pe care am avut onoarea, dar şi flerul şi deschiderea să o publicăm noi, când nu ştia nimeni cine e. Şi aşa mai departe. Pe scurt, sunt foarte mândră şi foarte mulţumită de ce am eu voie să fac la Curtea Veche sub o conducere suficient de luminată, ca să nu-mi mai lipsească reflectoarele.

Pentru a reveni la o întrebare care nu ştiu cum a dispărut în urma unei manevre la calculator, sunt , să ştii, şi oameni care sprijină aceste apariţii, care nu au tiraje de zeci de mii de exemplare şi trebuie să le asigurăm şi un preţ cât de cât accesibil. Colaborăm excelent cu IICCMER, condus de dl. Mihai Neamţu, şi cu dl. Liviu Tofan, cu fundaţia dumisale de la IRIR. Pentru niciuna dintre cărţile care ne-au entuziasmat pe noi, nu ne-au refuzat sprijinul. 

DP: Există o carte sau mai multe la care lucrezi? Când va fi gata cea mai avansată dintre ele? Ce tratează? 

DJ: Dacă vorbeşti de cărţile mele personale, am scos acum o a doua ediţie mult adăugită (o sută de pagini) a primei mele cărţi Cazul Nichita Dumitru. Şi mă aflu în faza de verificare ultimă a unor date, nume, la o carte despre Oleg Danovski, marele coregraf pe care l-am cunoscut când lucram la Constanţa la Tomis şi căruia i-am promis solemn, înainte de moarte, în 1996, că într-o zi îi voi scrie biografia pe care o merită. Pentru că merita o biografie adevărată, nu o fuşăreală, am lucrat la ea, cu întreruperile fireşti, aproape cinci ani. Acum o finisez. Pe urmă, om mai vedea. 

DP: Mulţumesc!