Proză: Parabola vulturului sau rochiţa cu plastronul roşu

Era o persoană care, în principiu, nu putea arunca lucrurile şi privea cu jind şi cu mare mirare, dar şi cu invidie la tipul de om occidental care ştie cum se aruncă ceea ce nu-i mai trebuie. Avea o secretă curiozitate faţă de acesta, neputând înţelege cum, de unde ştie acela atât de precis că nu-i mai trebuie un anume lucru şi că niciodată, dar absolut niciodată, n-o să-i mai trebuiască. Oare nu se gândea că poate, într-un moment anume, o să-i trebuiască exact acel lucru pe care l-a aruncat cu o atât de sfidătoare siguranţă? Cum de puteau arunca mereu la gunoi lucruri bune, încă funcţionale, posibil utile, rupând zeci de hârtii, dispensându-se de haine sau veselă sau mobile care, dintr-o dată, au devenit cu claritate vechi, caduce?

Ea, Cezara, făptură născută şi formată în România acestei vremi, cu toate contorsiunile şi implicaţiile personale ale acestei istorii intense, traumatizante, nu avea această siguranţă şi o râvnea cu patimă ca să-şi poată descurca şi uşura viata, să poată limpezi traseele, structura şi funcţionalitatea casei sale unde nu mai putea găsi nimic cu uşurinţă căci toate lucrurile prezentului erau amestecate cu zeci de alte obiecte venind din trecut şi de care nu se putea despărţi, deci avea mereu o problemă serioasă atunci când trebuia să facă ceva cu repeziciune. Probabil se manifesta aici şi efectul dificultăţii cu care obţinea de obicei ceva, orice lucru cumpărat fiind urmarea unei munci trudnice pe care o prestase mereu în schimbul banilor dobândiţi, niciodată în chip  speculativ sau prin  alte mijloace mai  lejere. Poate de aceea fiecare lucru îngloba în el şi acest efort prin care a fost procurat.  Aşa că hainele din dulapurile ei stăteau amestecate cu altele din vremi de altadată dar care, cică puteau să revină la modă sau să-şi ofere şansa unei noi utilizări. Căci şi vocaţia nerisipirii o avea Cezara care detesta profund pe cei ce dispreţuiau inconştienţi şansele, resursele, ocaziile, în sfâşit, merindea oferită de Pronie fiecărei existenţe şi despre care credea că e însemnată cu misiunea sporirii Talantului.

Dar mai ales, era în cauză neputinţa despărţirii de trecut, de trăirile, izbânzile, succesele, ratările, înfrângerile încă nerecuperate, nedreptăţile încă nereparate petrecute de-a lungul vieţii sale intense, doldora de contrarii. Ea trăia, de fapt, permanent în mai multe zone ale timpului, nu numai în prezent, precum majoritatea oamenilor. O anume rochie vaporoasă în culoarea mării îi amintea cu acuitate de o oază de fericire trăită cândva la malul marii şi privind-o, auzea parcă, într-o cochilie cântătoare dusă la ureche, cântecul ritmic al valurilor ce aduceau eternul în proximitatea existenţei omeneşti. Un colier de mărgele îi amintea de momentul, apus fără urmă, când i-a fost dăruit, într-o vreme când era plină de planuri măreţe pentru un viitor minunat ce trebuia desigur să devină cândva prezent dar, mai ales, era  teribil de frumoasă şi plină de energiile luminate ale tinereţii ce se răspândeau ca nişte efluvii în jur şi cuprindeau în raza lor oameni, copaci, obiecte, etc. care parcă se transfigurau sub amprenta acestei stări.  Colierul ca şi alte obiecte din acea vreme, îi aminteau nu numai de acel timp magic din trecut, dar în aceeaşi măsură, şi de acel viitor imaginat atunci şi care nu s-a mai întrupat şi de care încă îi este dor şi azi şi mai poartă uneori colierul ce conţine parcă în sclipirea lui reflexe ale acelui visat viitor edenic alternativ.

Un şal cu ciucuri de mătase îi aduce aproape  una dintre numeroasele zile  când era înconjurată de oameni ai spiritului înalt pe care-i asculta cum vibrau şi comunicau idei unice, incandescente, la o altitudine ameţitoare care ţeseau în jur o atmosferă parcă densă de substanţa acelei spiritualităţi inegalabile. Iar atunci când venise rândul său să vorbească, ea reuşise să le capteze atenţia, să se facă prezentă şi preţuită de ei, să se încorporeze, parcă organic, acelei atmosfere speciale, omogene. Emoţia pe care o simţea atunci se revărsa asupra ciucurilor de mătase ai şalului pe care-l mai păstra şi azi, parcă impregnat de efluviile sublime ale acelei zile.  O mapă de vinilin, numai bună de aruncat pentru oricine altcineva, purta în ea ecoul unei şedinţe groteşti în care canaliile timpului vieţii sale, (căci se pare că fiecare timp al vieţii omeneşti îşi are repartizată cota ei specifică de canalii pentru încercarea tăriei omului şi pentru asigurarea caracterului palpitant al  acţiunii!) îi judecau activitatea, umilind-o perfid şi străduindu-se cât mai eficient s-o submineze, să-i umbrească meritele, practic, s-o desfiinţeze, pentru ca în final s-o poată deposeda de ceea ce dobândise prin munca tenace şi prin talent. Mapa cu notiţele pe care le luase atunci pe nişte bucăţi de hârtie, doar  ca să-şi poată ţine ochii plecaţi în jos şi să nu-şi înrăutăţească situaţia fulgerându-i pe nemernici cu tăişul privirii, ardea încă de jetul acelor priviri aţintite cu obstinaţie doar asupra acesteia, cu o intensitate ce părea ca ar putea aprinde hârtia, aşa cum o lupă ţinută destul în soare produce ca din senin, o flăcăruie în paiele adunate laolaltă. I se părea chiar că vede câteva rotocoale mai închise de parcă ar fi fost umbra unor mici ruguri provocate de privirile ei concentrate acolo, doar acolo. Cum acele lucruri ce se petrecuseră atunci nici acum nu fuseseră restabilite în marea dreptate  restauratoare, cum adevărul  faptelor încă gemea ascuns sub straturile acum mai complicate şi sofisticate ale mistificării şi josniciei, cum ea îşi ferise mereu privirile să nu cadă asupra acelor canalii încendiindu-i, de frica de-a nu deveni astfel o asasină, acel trecut încă-şi ţipa arderea dureroasă.        

Ca atare, extinzând în extremis chestiunea, viaţa ei devenise un adevărat bazar în care, ca să găsească ceva anume, cineva trebuia să ştie să caute cu răbdare ca să afle marea, unica surpriză şi valoare ce stătea, ca orice cal năzdrăvan, ascunsă printre multe elemente aparent nefolositoare. A încercat să facă acest lucru, ca orice om modern şi conştient, căci nu era o persoană lipsită de luciditate, dintre cele care, cică, sunt în mod patologic stăpânite de mania acumulării neselective. A făcut curăţenie, a mai aruncat câte ceva şi, mai ales, s-a străduit să-şi amuţească vocea trecutului ca să poată trăi în prezent şi nu în ultimul rând,  în viitor. Şi-a amintit întru aceasta de parabola vulturului, pasăre longevivă care ştie să facă un mare sacrificiu ca să poată continua să trăiască. Pentru că după nişte decenii de viaţă, ciocul, ghearele şi penele sale devin prea mari şi prea grele ca să le poată purta în zbor, el se retrage pe un munte unde stă multe zile şi-şi loveşte ciocul de stâncă până cade, lăsând locul altuia nou cu care îşi toceşte ghearele şi-şi smulge penele grele pentru a dobândi altele noi şi uşoare cu care continuă să zboare încă multe zeci de ani.

A dat din casă, de pildă, lucrurile copiilor, rămase mici faţă de trupurile lor devenite adulte. Pentru că tot veneau pe la uşă tot felul de cerşetori care se plângau că au mulţi copii şi nu au cu ce să-i încalţe şi să-i îmbrace, ea a făcut pachete din lucrurile copiilor ei de odinioară şi le-a dat acelor oameni cu gândul că o să le fie de folos şi o să mai diminueze nevoile pe care aceia le descriau atât  de catastrofale. Le-a mai dat şi câte ceva de-ale gurii şi, desigur, nişte bani. După ce a închis uşa în urma lor a trăit un sentiment de uşurare şi de  confort sufletesc, acelaşi de fiecare dată  când dăruia ceva cuiva, fie ca făcea pomeni nevoiaşilor care ştiau pe de rost uşa ei, fie ca făcea daruri ingenioase şi preţioase  unor persoane care-i  meritau prin ceva atenţia ori afecţiunea.

Dar acest confort sufletesc nu avea să dureze prea multă vreme, ci avea să fie brutal zdrobit de o descoperire întâmplătoare. Ieşind din casă să meargă la cumpărături, ea a descoperit vis-a vis, pe o plintă de piatră ce înconjoară un părculeţ retras, o parte dintre acele haine ale copiilor ei pe care le dăduse nu cu multă vreme în urmă acelor nevoiaşi plângători. Stăteau pur şi simplu atârnate pe acel gard, ori risipite pe iarbă, căci, se vede treaba, acei nevoiaşii nu erau chiar aşa de nevoiaşi, de vreme ce lucrurile bune primite în dar nu i-au interesat, ori nu aveau copii aşa cum pretindeau, ci doar doreau să obţină banii trebuitori porţiei zilnice de băutură iar argumentul cu copiii care plâng de foame şi de frig era doar un element de recuzită, bine conceput pentru a stârni compasiunea potenţialului donator care să fie îndemnat a da preţiosul ban,  nu în sine, ci ca anexă a altor lucruri pe care în mod ingenios se punea accentul.

Destul că, iată, hainuţele de altădată ale copiilor ei în loc să încălzească şi să bucure pe alţi copii, aşa cum îşi imaginase ea când făcuse jertfa de-a se despărţi de ele, fuseseră aruncate, deci dispreţuite şi decăzute din statutul de importanţă pe care o aveau în ochii ei. I s-a făcut, pur şi simplu, rău şi s-a aşezat acolo pe gărduţul de piatră, respirând îndelung şi încercând să-şi stăpânească lacrimile care îi izvorau şuvoi, spre mirarea discretă a celor câtorva trecători pe trotuarul de lângă ea. Se simţea atât de umilită, de deprimată, de lovită în adâncul sufletului, acolo unde păstra amintirile cele mai dragi, mai intime, intangibile, aşa precum e relaţia sacrosantă cu copilul propriu cu care există o legătură de-o intensitate şi de-o calitate ce n-a fost încă descrisă pe măsură de nimeni. E un secret dulce şi tandru şi foarte personal, o taină dintre cele despre care spune religia noastră creştină că sunt câteva importante, botezul, cununia şa.m.d. Aceasta, cordonul ombilical energetic şi indestructibil toată viaţa care leagă o mamă, sau, de ce nu, şi un tată, de copiii lor este o taină  dulce şi sacră şi mai ales, de neînţeles din exterior. Iar acum această taină, acest sanctuar sufletesc, fusese maculat, sfărâmat, expus în mod impudic privirii publice şi vulgarizării, profanării. Plângea acolo jos, cu hăinuţele în mâini, fără să-i mai pese de privirile curioase ale trecătorilor dintre care unii vor fi fost nişte cunoscuţi care  ştiau cine e, adică, totuşi, o persoană respectabilă în comunitatea urbană unde-şi executa stagiul existenţial al destinului. Vrând nevrând, îşi amintea de momentele minunate şi acum învelite ca într-o aură de haloul amintirilor, când copiii fuseseră îmbrăcaţi în acele lucruri. De pildă, când drăgălaşa Aura, fiinţă dulce, meditativă, delicată şi niciodată atinsă de urma vreunei murdării, oriunde şi cu ce s-ar fi jucat ori ce ar fi mâncat, alergase odinioară îmbrăcată în această rochiţă cu plastron roşu, în întâmpinarea ei când ea venea de la truda zilei de muncă,  plină de dorul copilei. Mirosul de atunci al copilului indicibil de dulce, atingerea mătăsoasă a părului moale şi blond pe faţa ei îngropată între braţele pufoase ale copilei ce o săruta şi striga cu un glas ca o petală de crin cântătoare, abia învăţând să articuleze cuvintele: mami, mami iubit, era o  senzaţie copleşitoare de fericire (oare acesta e cuvântul? Dar ea chiar că nu avusese timp atunci de analize semantice, avea de trăit acel sentiment neasemeni) decât care nu-şi aminteşte să existe altceva mai divin. Sau bluziţa aceasta albastră cu floricele portocalii cu care umblase îmbrăcat mezinul ei, Ruxandrel, cel atât de încântător energic şi drăgălaş, veşnic antrenat într-o iniţiativă, atunci când învăţa emoţionat să conducă tricicleta şi-i  arăta ei mândru cum a reuşit, îi provenea din amintirea unui timp când – acum abia ştia asta – se aflau cu toţii într-un echilibru al vieţii care, privit din afară, avea mireasma fericirii, purta pecetea stării de împlinire. Iar acum,  când îşi aminteşte acele scene, ele devin şi mai intense şi mai copleşitoare, tocmai pentru că nu mai sunt reale, ci apariţin trecutului definitiv şi iremediabil dispărut, lichidat, intrat în neexistenţă.

Căci copilaşii cei de atunci, cu dulceaţa lor şi cu parfumul lor de cireşe coapte culese din pom, nu mai există nicăieri în această formă, ei sunt azi nişte oameni mari, adulţi, tineri, frumoşi, dulci şi iubitori, dar altcineva decât fiinţele de atunci, cu farmecul toropitor al copilăriei. Şi mai ales, sunt acum departe, foarte departe, cum e datul copiilor de azi când cresc mari şi capătă aripi şi obligatoriu zboară altundeva, de parcă ar exista o lege nescrisă, dar imperioasă în acest sens ca să plece de lângă părinţi şi să se împlinească în alte zări, pe picioarele lor, pe puterile lor, luând lupta vieţii mereu de la început, dar de fiecare dată altfel, inimitabil.

Deci fiinţele  lor de atunci, din copilărie, când şi ei, părinţii, erau tineri şi le părea de la sine înţeles viaţa infinită, sau mă rog, măcar plină de   nenumărate virtualităţi şi promisiuni şi de un noian de şanse ce le stăteau la dispoziţie pe-ndelete – şi deci aveau de unde alege şi risipi! – fiinţele lor de copii se tranformaseră în altceva, în alte fiinţe din care câte ceva mai amintea de acelea de odinioară.  Doar lucrurile în care fuseseră îmbrăcaţi rămăseseră constante, nu se schimbaseră, nu deveniseră altceva. Era aceeasi rochiţă, pepita cu puncte roz si bleu şi cu plastronul roşu care parcă reuşea să realizeze imposibilul, adică să mai păstreze ceva material din imponderabilul, perisabilul stării, statutului  existenţial al realului de atunci. Iar dacă stătea îndeajuns de mult cu faţa adâncită în ţesătura ei, reuşea parcă să-i perceapă şi mireasma aceea de odinioară, ca de pâine caldă, ba nu, de măr copt, ori de scorţişoara sărbătorii de Crăciun dar, de fapt, incomparabila, îmbătătoarea  aromă a trupului copilului tău adorat…

Iar aceşti cerşetori ipocriţi nu le preţuiseră, nu înţeleseseră valoarea incomensurabilă a acelor lucruri, (e drept că nici nu aveau cum!), şi n-au putut înţelege că  ea le dăduse cu sentimentul că se rupe de ceva foarte preţios doar ca să facă un bine cuiva, să fie de folos cuiva cu acele lucruri care nu mai foloseau concret în casa ei, dar care puteau îmbrăca alţi copii nevoiaşi.

Stătea acolo şi suferea concret, fizic şi nu se putea smulge din acea stare de suferinţă, de umilinţă, de macularea celui mai scump ascunziş al fiinţei sale. Apoi, într-un sfârşit, adună hăinuţele laolaltă, le băgă în geantă şi plecă cu ele acasă. Nu, e limpede, nu se va putea niciodată despărţi de trecutul ei depozitat în lucrurile aparent netrebuitoare. Ii era sortit să caute la nesfârşit atunci când avea nevoie de ceva, printre maldărele de haine, de obiecte care nu spuneau nimic altcuiva decât ei, dar nu putea să suporte această batjocorire de către alţii a celor mai dragi  amintiri, a celor mai senine şi edenice trăiri ale vieţii sale păstrate în substanţa obiectelor ce le animaseră odinioară. Cu regret înţelese că nu-şi va putea smulge penele vechi căci povara trecutului atârnată de ele îi era organic ataşată. Va trebui să încerce să „zboare” mai departe amestecându-şi penele noi cu cele vechi, atât cât se va putea, căci nu putea să-şi salveze  viaţă de azi  sacrificându-şi trecutul.

Dar tot nu putea înţelege cum atâţia alţi oameni, mai ales cei din occident, puteau să trăiască veşnic numai în prezent, să arunce senin, cum ar arunca nişte coji de ceapă la gunoi,  învelişurile timpului lor de odinioară, adică să-l mai ucidă încă o dată.

Lucia OLARU NENATI