„Lumea teatrului m-a dezamăgit. S-a instaurat dictatura regizorului”

Adrian Jicu: – Stimate domnule Viorel Savin, vă propun să începem dialogul nostru într-o manieră atipică, schimbând rolurile şi rugându-vă să răspundeţi la acea întrebare care nu v-a fost niciodată adresată.

V. S.: – Ba, nu! Te rog să începem cu o întrebare care mi s-a adresat o singură dată de-a lungul existenţei mele literare – mi se pare că de d-na Adriana Popescu, secretară literară la „Teatrul Mic”, la al 50-lea spectacol cu piesa „Bătrâna şi hoţul” -, şi pe care aş fi avut un chef nebun să o detaliez/dezvolt la dimensiunea unei cărţi! Acea întrebare suna chiar aşa: „De ce sunteţi dramaturg?” Răspunsul meu a fost (şi încă este!) scurt şi, din punctul meu de vedere, extrem de sugestiv: „Pentru că nu am putut fi comandant de regiment!”

A. J.: – Aţi debutat în 1969, cu proza Contrapunct, în „Ateneu” şi, sunt convins, vă leagă o serie întreagă de amintiri de această revistă. Ce a însemnat şi ce înseamnă ea pentru Viorel Savin?

V. S.: – Mult! Adică tot binele şi tot răul care cu bucurie/tristeţe mi-au însoţit travaliul literar, dinspre – observă, te rog, că nu zic: de la! – revista „Ateneu” mi se trag! După avatarurile unei studenţii rocamboleşti eşuate într-un frustrant apostolat rustic – întrucâtva suportabil datorită familiei şi lecturilor îndelungi la lampa cu petrol, de „opt focuri”! -, prin publicarea nuvelei Contrapunct în revista „Ateneu”, George Bălăiţă m-a ajutat „să sar din nou” pârleazul literaturii. (Zic „din nou”, deoarece debutul mi-l făcusem încă din anul 1962, cu schiţa „Sticla”, premiată de Casa Centrală a Creaţiei.) Gestul altruist al prozatorului Bălăiţă a determinat revista să-mi găzduiască ulterior proze, poezie, texte de teatru şi cronici, care mi-au analizat obiectiv şi flatant cărţile sau spectacolele înscenate la diverse teatre din ţară. (În discursul meu cotidian, nu de puţine ori amintesc nume care îmi impun respect în zona Bacăului: numele d-lui Constantin Călin, al d-nei Carmen Mihalache, al regretatului Vasile Sporici (Vlad Sorianu), al d-lui Vasile Spiridon şi, de la sine înţeles, numele domniei tale, interlocutorul meu de acum! Ca să luminez definitiv şi desăvârşit muntele de bucurii pe care mi l-a înălţat revista, amintesc că mi-a acordat şi… „Premiul pentru întreaga activitate dramaturgică”!

Totuşi – fiindcă întotdeauna, nu-i aşa?, există şi un „totuşi” -, nu pot înţelege în ruptul capului de ce în 1997, revista care mi-a certificat „calitatea de scriitor” a refuzat să-mi apere tocmai „această onoare”, publicând – chestie de deontologie la mintea cocoşului! – o simplă, dar vitală precizare: că Ginere de import – comedia care mi se juca de ani buni, cu mare succes de public, la Constanţa! – fusese publicată parţial, în corpul ei, încă din anii 1982 şi 1984 sub formă de fragmente, că fusese jucată în anul 1984 la Teatrul Popular de Comedie din Slănic Moldova şi că obţinuse Medalia de aur la Concursul Naţional din 1985! – De ce, cu de înţeles disperare, ceream „revistei mele” să facă acest banal gest publicistic? Pentru că, îndemnat de neprieteni oneroşi, un impostor senil susţinea prin ziarele de scandal ale vremii, de râsul curcilor că Ginere de import ar fi un plagiat după spectacolul său Un ginere de milioane, jucat la Deva în anul… 1986!?…

Regret că sunt obligat să reamintesc acest sordid episod din viaţa culturală băcăuană, dar, de fiecare dată când intru pe internet găsesc postată, cu satisfacţie tembelă, de către cine ştie cine, acea veche „ştire” a cărei falsitate tocmai am demonstrat-o, – atunci, la tribunal, acum, aici! Refuz să detaliez/comentez resorturile intime ale refuzului care m-a obligat la poposiri îndelungi prin sălile instituţiilor de judecată! A trecut suficientă vreme…, şi, iată: încă nu pot uita că tot pe atunci redactorul-şef al revistei, chestionat de un ziarist dornic de senzaţional, afirma că… a auzit dânsul de o piesă de teatru intitulată Doamna şi hoţul, care se jucase cu mare succes prin Rusia sovietică şi că, he, he, suspiciunea de plagiat ar plana… şi asupra marelui succes cu Bătrâna şi hoţul…!? – Înţelegi de ce zic că bunele şi relele mele literare, dinspre (subliniez că nu de la) revistă mi se trag?

A. J.: – Aţi deranjat adesea (mai ales pe cei din cultura şi politica locală) fiindcă aţi spus lucrurilor pe nume. Regretaţi că aţi făcut-o?

V. S.: – Cu siguranţă, nu! Nu regret! Şi după cum constaţi, nu m-am învăţat minte: tocmai am făcut-o din nou, adineauri, punând sub semnul incertitudinii însăşi apariţia interviului pe care mi-l „iei”! Pot suporta realitatea „solidarităţii”!

A. J.: – L-aş întreba acum pe „ereticul” Viorel Savin, cunoscut ca un spirit contestatar, incomod, cum de s-a „exilat în strigăt”? E vorba de o împăcare, de o resemnare sau de o înstrăinare a omului neînţeles de către cei din jurul său?

V. S.: – Mult/puţinul pe care „l-am făcut”, l-am realizat numai şi numai prin propriile-mi forţe, iar „izbânzi”, atunci când am avut – şi, slavă Domnului, am avut! – le-am impus (pe fiecare!) după îndelungi, plictisitoare şi extrem de obositoare eforturi! Când rememorez, constat cu o urmă de umor special că toate reuşitele le datorez „numai” încercărilor unora – le aduc publice mulţumiri! – de a mă doborî. Dintotdeauna, obstacolul mi s-a părut un bun motiv de a mă mobiliza… contra!

Acum: de ce „ereticul, contestatarul, incomodul…” s-a „exilat în strigăt”? Vicleanul, invidiosul, ipocritul, arghirofilul nu strigă; asasinul, egoistul, sadicul nepăsător etc. nu strigă – comportamentele lor sunt identice cu ale politicienilor! Nici măcar un singur individ din tagma acestor dispreţuitori şi cruzi supravieţuitori nu va striga vreodată: fiecare dintre ei se comportă cu civilitate ireproşabilă! De ce? Pentru că societatea noastră, „hipercivilizată”, în numele moralei cere ca impulsurile agresive, egoiste, cu precădere criminale, să fie camuflate cu grijă, pentru a nu tulbura aparenţele… liniştii publice!?… Din pricina ipocriziei inconştient acceptate, constatăm că numai victimele au puterea să strige; de durere, de deznădejde, din neputinţă, pentru că nu sunt înţelese, din lipsa libertăţii, obosite de conflict, cerând milă, implorând pace, solicitând în genunchi un semn de iubire – singurul sens al trecerii omului pe pământ!

Deşi aparent puternic, incomod, contestatar şi nu de puţine ori violent, mă consider o victimă! Şi chiar sunt! Pentru că mă regăsesc întreg – cu puterile mele modeste – doar în strigătul ce divulgă imperfecţiunile ce ne înăbuşă!

A. J.: – Pentru că aţi surprins mereu prin scrisul dumneavoastră, experimentând permanent, v-aş întreba ce (mai) înseamnă teatrul pentru un autor din perspectiva căruia lucrurile trebuie să se fi aşezat, să se fi limpezit după atâtea volume publicate?

V. S.: – Deşi am tipărit multe cărţi de dramaturgie şi mi s-au înscenat douăzeci şi şapte de spectacole pe unele dintre cele mai importante scene ale ţării, lumea teatrului m-a dezamăgit. În mod aberant, în numele libertăţii de expresie şi a democratizării actului artistic (imbecilitate mai mare nu mi se pare să fi auzit!), s-a instaurat dictatura regizorului care pofteşte şi la… „calitatea” de dramaturg. În aceste condiţii, ne-am trezit în „apocalipsa” invadării scenelor patriei cu tot felul de „făcături”, numite experimente teatrale, care… „alungă” publicul din sălile de spectacole! Dacă piesele mele se jucau pe scenele teatrelor câte doi, trei – şi s-a ajuns chiar şi la şase! – ani, am văzut „făcături” teatrale, în mod explicabil nefrecventate de public, care au fost scoase de pe afiş după şapte-opt spectacole, cu cronici fantastic (aiuritor) de elogioase, care acuzau, vezi Doamne, „incultura benignă a publicului spectator”!? – Îţi vine să-ţi iei câmpii!

Soluţia reintrării în normal? „Geniile” autodeclarate să înveţe că publicul este suveran! Şi mai ales… să fie remunerate după calitatea serviciilor artistice prestate, nu după icnetele scoase în efortul de a-i imita pe inegalabili! – Nu din frustrare spun acestea – chiar anul trecut am fost jucat la teatrul din Reşiţa! -, ci din obligaţie morală şi păguboasă onestitate!

A. J.: – Ca om de teatru, aveţi, cu siguranţă, o concepţie personală despre dramaturgie, pe care aţi exprimat-o mai degrabă implicit, în piesele scrise. Cum vă raportaţi din această perspectivă la tradiţia teatrului românesc şi cum vedeţi evoluţia/involuţia acestui gen într-o lume tot mai tehnologizată, mai computerizată?

V S – Superbă, tentantă, întrebarea asta cu „raportatul”, dar nu eu voi răspunde la ea!… Iar cealaltă, cu „evoluţia / involuţia”, îşi găseşte răspunsul în însăşi firea umană: modelată de umori, simţurile-i ştiute – şi toate flămânde! – aşteaptă să-i fie excitate! Cine va reuşi să i le excite mai vârtos – teatrul sau lumea virtuală? – acela o va monitoriza/stăpâni/călări!

A. J.: – Dacă dramaturgul Viorel Savin este cumva clasicizat, în sensul recunoaşterii calităţii pieselor sale, nu acelaşi lucru se poate spune despre proză şi poezie. Gresia albastră, unul dintre cele mai bune romane despre obsedantul deceniu, ar merita, în opinia mea, o soartă mai bună. Credeţi că romancierul Savin este pus în umbră de dramaturg? Sau că există o anumită amorţeală a criticii, care s-a oprit la dramaturgie şi nu poate ieşi din propriile valorizări?

V. S.: – Puţini au avut puterea – cu excepţia regretatului Mircea Ghiţulescu, care a şi formulat-o explicit în Istoria literaturii române. Dramaturgia” -, dar şi mai puţini au fost dispuşi să accepte că: „Nota comună a dramelor lui Viorel Savin pare a fi, cu un paradox, aceea de a nu avea nici o notă comună, după cum rezistenţa la orice tentativă comparatistă este semnificativă pentru nevoia imperioasă de altceva”. Aşadar, extinzând „paradoxul lui Ghiţulescu” la întreaga mea creaţie, se impune de la sine ideea că, scriind poezie, publicistică, biblioteconomie, teatru sau proză, nu am făcut nimic altceva decât… să dau subiectelor mele forma pe care exclusiv acestea, cu obstinaţie, mi-au impus-o! Aşa că, precizez pentru detractorii mei mult grăbiţi: nu din vanitate am scris una sau alta, într-un gen sau în altul, ci din adâncă şi recunoscută / recunoscătoare servitute faţă de subiect; care, pontiful meu fiind la vreme de scris, pentru păcatul de a înţelege / interpreta lumea, de fiecare dată mi-a impus forma de penitenţă artistică!

Cât despre romanul Gresia albastră. Arta înfrângerii de sine – rămân îndatorat pentru apreciere! – pot spune că a fost excelent primit de toate revistele importante din Moldova, dar… încă nu am reuşit să trec Milcovul!? Nu este vina criticii, ci a criticilor de gaşcă! (Apropo: cunosc cazul unui prozator căruia puţini i-au putut citi cărţile până la capăt, dar, datorită prietenilor cu tenacitate persuadaţi, cărţile i-au fost declarate „mari”, pe când romanul meu, citit rând cu rând când are norocul să-i cadă cuiva în mână, „nesprijinit”, ca de altfel toate scrierile mele, este nevoit să se descurce singur! Dar nu aş zice că se descurcă rău: a fost premiat de USR (Filiala Bacău), în Anglia, doamna Mariana Zavati Gardner are aproape terminată o primă formă a traducerii în limba engleză, pe care o definitivează împreună cu Fay Gardner, aici, în ţară, cunoscutul regizor Alexa Visarion colaborează cu Ioan Antoci, premiatul pentru scenariu la Cannes, în vederea ecranizării etc. Cred că romanul Gresia albastră, despre care bine ai observat că este ţinut la mantinelă, îşi croieşte un drum mai mult decât onorabil!

Referitor la faptul că ar putea exista „o anumită amorţeală a criticii, care s-a oprit la dramaturgie şi nu poate ieşi din propriile valorizări”, zic cu calmul impus de vârstă: datorită meschinăriei omeneşti nu există o scară obiectivă a valorilor! Istoria ne învaţă că un scriitor bun, numai murind, devine genial! Cer iertare pentru că am amintit această învăţătură de minte…

A. J.: – Vă mulţumesc şi sper să vă păstraţi acest nonconformism.