BORGES – o viaţă

Dor de Borges

Edwin Williamson, Borges – o viaţă (RAO International Publishing Company /  Grupul Editorial RAO, Bucureşti, 2008 pentru versiunea românească) este biografie şi bibliografie în egală măsură, realizată de un „stăpân” al subiectului, care, cu dezinvoltura cunoscătorului, îşi permite, cu graţie, ipostaza „naratorului”, transformând cartea îtr-un adevărat roman, al cărui protagonist este Borges însuşi. Autorul este profesor de literatură spaniolă în cadrul Universităţii Oxford şi al Exeter College, fiind unul dintre cei mai renumiţi specialişti în Cervantes şi, după cum o arată cartea în discuţie, în Jorge Luis Borges, celebrul argentinian.

Lucrarea are 836 pagini, coperte cartonate, supracopertă elegantă şi mi-a fost dăruită de o prietenă cu un prilej oarecare, cu vreun an în urmă, de atunci aşteptându-şi rândul, cuminte, în bibliotecă. După ce am citit vreo sută de pagini, m-a apucat un dor de Borges, aşa că am părăsit pentru o zi, două cartea lui Williamson. Mă aşteptam să găsesc Moartea şi busola, amintindu-mi de minunata povestire „Grădina potecilor ce se bifurcă”, şi Cartea de nisip. Dar biblioteca mea şi-a schimbat domiciliul, asemenea stăpânului, în mai multe rânduri, astfel că nu am mai găsit decât ultima carte, apărută la Editura Univers, prin 1983. Cartea de nisip cuprinde –se ştie– mai multe „cărţi”, de la Evaristo Carriego (1930) până la Cartea de nisip (1975) şi Roză şi azur (1977).

Am reintrat pe nesimţite în atmosfera fabuloasă a naşterii unei ţări, a Argentinei, în istoria tangoului, dar şi în psihologia celor care, cu greu, s-au lăsat disciplinaţi, adică acei locuitori din pampas, care bântuiau câmpii nesfârşite, acei el gaucho, care nu suportă oraşul şi pe care naratorul din „Istorii despre călăreţi” îi aseamănă cu mongolii lui Genghis-Han distrugând pe la 1211 oraşele chineze, pentru că nu ştiau să locuiască în ele. Călăreţii mongoli, ca el gaucho, erau crescători de animale, iar întemeierile lor erau iluzorii; de la plugar vine cuvântul cultură şi de la oraş civilizaţie. Şi asta în măsura în care în incipitul povestirii amintite, naratorul relatează mai multe întâmplări, între care una vorbeşte despre un îmblânzitor de cai, pe care un fermier la cazat la un hotel din Buenos Aires. Acest gaucho nu a ieşit trei zile din cameră. O altă relatare de câteva rânduri vorbeşte despre nişte răzvrătiţi, călereţi din pampas, desigur, care ar fi putut să atace Montevideo, dar n-au făcut-o, „deoarece călăreţul se teme de oraş” etc.  În „Ulrika”, o norvegiană cu acest nume, este protagonista unei povestiri de dragoste, din care aflăm, de la naratorul îndrăgostit de ea, că sunt în lume „fete de argint suav şi aur vehement”, altfel spus, albe la piele şi blonde, care, când strâng în braţe bărbatul, din cameră dispar mobile şi oglinzi, şi că doar timpul se strecoară între ei precum nisipul. Într-o altă povestire, „Congresul”, un mare latifundiar, pe nume Don Alejandro, are iniţiativa unui Congres al Lumii. El trimite emisari în ţările civilizate ale Europei ca să înveţe, dar, mai ales, spre a achiziţiona cărţi fundamentale pentru o bibliotecă. După ce acestea au fost adunate într-un număr enorm, Don Alejandro porunceşte să se dea foc tuturor cărţilor, pentru că, zicea el, „O dată la câteva veacuri, trebuie arsă Biblioteca din Alexandria”… Putem observa modul de construcţie, specific, al povestirilor lui Borges, de cele mai multe ori povestiri în ramă, în care trimiterile, aluziile livreşti sau citatul exact sunt în egală măsură hipotext şi intertext, erticulaţii ale povestiri înseşi.

Argentina, Europa, şcoală, cultură, dragoste …

Excelenta carte a lui Edwin Williamson cuprinde cinci părţi, evocându-i mai întâi pe părinţii lui Borges, amintind şi de strămoşii imigranţi în America de Sud, urmărindu-l apoi pe tânărul Borges prin Europa, pe când adolescent, însoţit de părinţi, şi-a făcut şcoala, a acumulat în timp cultura sa urieşească, autorul comentând geneza unor cărţi, pasiunile, prieteniile, iubirile lui Borges, cercetând scrisorile lui şi ale altora pentru amănunte şi nuanţe semnificative până la cecitatea târzie, folosind o bibliografie copleşitoare. Williamson mărturiseşte că a scris cartea aceasta în nouă ani, dar a avut viziunea întregului doar atunci când „a descoperit” în biografia scriitorului un moment când acesta a trăit o „durere atroce” pricinuită de iubire, în legătură cu „episodul din Geneva”, unde familia Borges, bogată, a locuit în mai multe rânduri. Momentul, sublimat, a fost „criptat” în opera lui Borges în variate moduri, pe care cititorii cărţii lui Williamson le va idenifica. Tânărul Borges şi sora sa au fost duşi în Europa de părinţi pentru a face şcoală, la Geneva mai întâi, unde adolescentul are probleme cu franceza, va avea o oarecare pasiune pentru latină, îl va descoperi pe Schopenhauer, dar şi pe expresionişti, învăţând singur germana, ca mai apoi să facă o pasiune pentru Dostoievski… S-a îndrăgostit de o fată cu părul „roşu”, Emilie, iar tatăl său care – se pare – frecventa bordelurile, înţelege că fiul de nouăsprezece ani ar trebui să cunoască femeia. Astfel, tatăl îi dă adresa unui apartament din cartierul cu felinare roşii, iar tânărul, tulburat, are un eşec, poate şi din pricina faptului că i-a trecut prin cap ideea că tatăl o cunoscuse şi el pe femeia aceea. Mult mai târziu, soţia prietenului său Bioy, pe nume Silvana Ocampo, a exprimat într-un fel memorabil ceva despre înclinaţiile amoroase ale lui Borges: „Iubeşte femeile frumoase, mai ales dacă sunt urâte, pentru că atunci le poate inventa chipurile cu mai multă libertate” (p. 443). Familia Borges se mută apoi în Spania, locuind la Ibiza, Majorca, Valencia, Sevilla, Madrid … Tânărul scria deja poezie şi hotărâse să fie scriitor. Însuşi tatăl său era iubitor şi creator de literatură, fiind interesat pe atunci, între altele, de Omar Khayyam, din care a şi tradus, folosind celebra traducere a englezului Edward Fitzgerald. Aici, în Spania, tânărul Borges se împrieteneşte cu sciitori care se afiliaseră mişcării Ultra, avangardistă, conectată oarecum la expresionismul german, dar, mai ales, la ideile lui Marinetti, Apollinaire, Trista Tzara, Francis Picabia, Jean Cocteau etc., fără să-şi uite pasiunea pentru Walt Withman. Pe avangardişti, revista „Grecia” din Sevilla îi publicase, iar scriitorii din jurul ei, prieteni ai lui Borges, organizau prin 1919 lecturi publice din opera acestora. Borges scria pe atunci poeme dinamice sau apatice, încercând să-şi găsească „timbrul”, după cum însuşi mărturiseşte, circulă dintr-un oraş în altul, iar în diverse cluburi se întâlneşte cu scriitori, jurnalişti, profesori, conversează pe teme de actualitate sau, în alte împrejurări, face câte „un chef monstru”…

Prolegomene la o poetică a povestirii

Şi pentru că proza sa, în cele din urmă, a creat pasiuni mai mari decât pozia, e interesant să observ în ţesătura povestirilor elemente ale unei adevărate poietici, amintind de ceea ce în epocă se numea estetica autenticităţii. Scriam anterior că Borges preferă, mai ales, povestirea (în ramă), iar aluziile livreşti, autorii de cărţi şi citatul exact reprezintă, simultan, hipotext şi intertext. Williamson afirmă în prefaţa cărţii că „Nimic nu rezista farmecului ficţiunii – o recenzie de carte, un necrolog, un eseu erudit sau o notă de subsol puteau fi la fel de bine atinse de magia povestitorului. Până şi metafizica şi teologia [...] puteau fi considerate ramuri ale literaturii fantastice.” Într-o povestire intitulată „Superstiţioasa etică a cititorului” (1930), sunt idei despre autenticitate, care amintesc de tânărul Eliade şi de articolul său „Despre scris şi scriitori” (Oceanografie), cam din aceeaşi perioadă, din care aflăm că literatura nu se confundă cu „stilul”, cu „ameliorarea”, cu frazele frumoase. Anticalofilismul, ideea că scriitorul scrie cum este etc. transpar şi din spusele „naratorului” din povestirea lui Borges amintită anterior: „Pagina perfectă, pagina în care niciun cuvânt nu poate fi modificat fără vreun prejudiciu, este cea mai precară dintre toate [...] Dimpotrivă, pagina care poartă vocaţia nemuririi poate străbate focul eratelor, al versiunilor aproximative, al lecturilor neglijente, al înţelegerii greşite” ( Cartea de nisip, p.23). Acelaşi Edwin Williamson afirmă că „modalitatea de exprimare preferată de Borges a fost ficción”, la care adaug ideea ă a preferat invenţia, aflată sub semnul fanteziei, care reorganizează elementele realităţii, şi mai puţin mimesis-ul. Marele argentinian sesiza , cu mult timp în urmă, lipsa de onestitate a realismului. Pentru Borges, precizează Williamson, „povestirea este o orbe autónoma, un tărâm de sine stătător al imaginaţiei”. Poate de aici şi iluzia (certitudinea?) că scrisul, ca în străvechile povestiri (în ramă), recuperează, întemeiază o lume, salvând-o de uitare sau de moarte. Ceea ce e totuna.

Dan PETRUŞCA