Concurenţi puţini, premii multe

Şi a fost, în perioada 29 aprilie-3mai, Gala STAR 2011, cea de-a şasea ediţie a festivalului băcăuan care continuă frumoasa tradiţie a „Galei Recitalurilor Dramatice” de odinioară! Bun e faptul că, în ciuda finanţării tot mai subţirele, manifestarea merge mai departe, asigurarea continuităţii ei fiind un lucru necesar şi normal, la urma urmelor. Pentru că un oraş cum este Bacăul, cu un teatru profesionist cu mai mult de jumătate de veac de existenţă, cu un public format, are nevoie de cel puţin un festival teatral de anvergură naţională şi internaţională. Să refacem, aşadar, filmul evenimentului. În debutul ediţiei actuale, am urmărit evoluţia lui  Georg Peetz (absolvent al Şcolii de actorie din Ulm), care a prezentat în concurs „Contrabasul” de Patrick Süskind (autorul minunatului roman „Parfumul”), în regia lui  M.C. Ranin. O interpretare limpede, cursivă, curată, unitară stilistic, cu o inteligentă punere în valoare a temelor textului, a sentimentelor contradictorii (frustrare, pasiune, aspiraţie, revoltă, etc.) care tulbură personajul instrumentistului. Protagonista spectacolului de seară, „Camerista” de Hermann Broch  (un text cam încâlcit, fiind prescurtat după „Povestea cameristei Zerline”, dar destul de ofertant pentru o actriţă cu o îndelungată experienţă scenică) a fost Florina Cercel, o actriţă de mare forţă dramatică, o personalitate puternică, magnetică, extrem de sigură de sine. Ea ne-a dezvăluit, cu impresionante salturi de umoare şi ocoluri pline de miez, avatarurile unei fete simple, de la ţară, frumoasă, ambiţioasă, şireată, venită la oraş ca să-şi facă un drum în viaţă. 

A doua zi de festival, i-a adus în faţa publicului pe Lari Georgescu şi pe Alina Berzunţeanu. Primul a evoluat la Sala Studio şi a câştigat necondiţionat un public de adolescenţi (în chip majoritar). El a prezentat un monolog (o variantă îmbogăţită a ceea ce am văzut la „Gala Tânărului Actor” de la Mangalia) intitulat L-V:8-16 de Rodrigo Garcia şi Ioana Păun (aceasta din urmă semnând şi regia) foarte trist despre dresura educaţională, idioţenia unui sistem abrutizant, ratare, rutină, exasperare existenţială, mizerie, singurătate, furie, cu trimiteri foarte exacte şi la actualitatea românească. Actorul a făcut uz de tot farmecul lui hăbăuc, s-a dedat cu mare aplomb la interacţiuni cu spectatorii, şi a cules o mulţime de aplauze.  Mult mai discretă, evident, prin natura recitalului, în primul rând, a fost Alina Berzunţeanu, de la Teatrul ACT, cu „Bucureşti  9 grade la Paris”, o adaptare de Peter Kerek, căruia îi aparţine şi regia spectacolului. Unul modern, îmbinând modalităţi teatrale cu cele cinematografice. Actriţa a jucat, de fapt, mai multe personaje ( într-un mod veridic, sensibil, nuanţat, şi cu umor, unde a trebuit), dar ne-a spus, în principal, istoria unei femei care vrea să-şi părăsească domiciliul conjugal, soţul şi copilul, pentru că a descoperit adevărata dragoste. Va avea o mare surpriză din partea soţului ei, fapt care-i dă peste cap planurile. Seara, am revăzut-o pe Victoria Cociaş, o actriţă admirabilă, fără doar şi poate, într-un recital care a mai fost însă invitat în Gală, acum doi ani, „Cui am onoarea să mă adresez?”, cam lung şi destul de monoton, pe alocuri. Dimineaţa de duminică, 1 Mai, a produs o încântare totală micilor spectatori veniţi cu părinţii la teatru. Ei au aplaudat cu mare poftă evoluţia simpaticului magician Andrei Teaşcă, a colegului său şi a drăgălaşelor fete din echipă, pline de nuri, şi talentate, pe deasupra. Panglici colorate, eşarfe, jobenuri, pelerine din care ieşeau porumbei, flori, scânteiuţe, şi un număr de levitaţie a câtorva tătici chemaţi din sală au făcut deliciul asistenţei.

În după-amiaza aceleiaşi zile, după două recitaluri „problematice”, înscrise în concurs, la care am să revin, am văzut o  demonstraţie de prospeţime, de talent viu, acid, autopersiflant (proba supremă a unei inteligenţe superioare) în one-woman show-ul  Ancăi Sigartău. Într-un recital extraordinar, numit „Vreau să fiu actriţă”, ea a demontat, prin distanţare ironică, mecanismul iluziei în teatru, potenţând, în mod (aparent paradoxal) misterul  acestei arte. A fost, pentru început, Puck, din „Visul unei nopţi de vară” de W. Shakespeare, sub duhul căruia a stat întreaga reprezentaţie, alertă, sprinţară, „fragedă”, care ne-a amintit că, noi, oamenii, suntem mai mult „făcuţi din materia visurilor noastre”.

Anca Sigartău a cântat (admirabil, melodiii mai noi şi mai vechi, dar evergreen, oldies but goldies), a dansat, a improvizat cu mare farmec, dezinvoltură şi firesc, seducând spectatorii cu absoluta ei naturaleţe (teatrală, normal, din moment ce se afla pe o scenă, asta ca să înţelegeţi cum e cu paradoxurile). Recitalul ei, ludic, simpatic, plin de umor distilat, a încântat publicul şi i-a adus actriţei un ropot de aplauze binemeritate. De fapt, ea a vorbit despre fragilitatea actorului, această fiinţă care trăieşte “în vitrină”, din privirile celorlalţi, instrument al propriei arte, pe care-l poţi distruge doar cu un cuvânt, cum spunea Charles Chaplin. Fragil extrem de fragil, ăsta e cuvântul când e vorba despre artiştii scenei, „mimi ai perisabilului”. Şi asta ne aşteptam să vedem în recitalul (în concurs) al lui Filip Ristovski, care l-a întruchipat pe scenă pe Nijinski, balerinul de geniu, atins de aripa nebuniei. Interpretul a oferit un spectacol frumos, impresionant ca desfăşurare de forţă, de creativitate, de muncă asiduă de documentare, datorată autoarelor regiei (şi ale scenariului, cred), Mălina Andrei şi Ema Nicola. Un spectacol dens, poate prea încărcat de referinţe livreşti, de citate culturale care nu ajungeau la spectator, din păcate. Filip Ristovski a încercat să fie actorul total, spune o poveste, dar vocea îl cam trădează, uneori, dansează bine, are o plasticitate corporală admirabilă, dar într-un registru modern, altul decât al personajului întruchipat, ştie să şi cânte, dar ceva, totuşi, e artificial, e prea „fabricat” în acest recital. Cine nu cunoaşte epoca, „nebunii” ani ’20 ai secolului trecut, explozia, în Paris, a baletului rus condus de Djaghilev, muzica acelei perioade incandescente, rămâne cam pe dinafară. Vezi, înţelegi, atât cât cunoşti (ar fi trebuit să ştii ceva şi despre jurnalul nefericitului balerin rus, care a pierdut distincţia dintre real şi imaginar), restul nu contează, e volatil, dacă nu are necesarul „grund”, baza, fundalul. Cam confuz, neconvingător, a fost Iosif Csorba de la Teatrul German de Stat Timişoara, cu un recital după „Omul invizibil”, adaptare de Alex Halka (semnatar şi al regiei) după H. G. Wells. Adică după un roman de science-fiction binecunoscut, ecranizat, etc. Dar, în ciuda eforturilor lăudabile ale unui tânăr actor de bună-credinţă, maleabil, expresiv, spectacolul nu avea nicio portanţă ideatică, nicio adresă, ca să spun aşa. Era un amalgam, cu păpuşi, cu tot felul de efecte exterioare, dar, toate, trecând, pe lângă tema tragică a pierderii de identitate, a moralităţii şi răspunderii omului de ştiinţă în faţa descoperirilor sale, cu urmări, atât de nefaste, chiar pentru propriul destin (ca să nu mai amintesc de soarta umanităţii, aşa cum s-a întâmplat în cazul altor experimente folosite în sens distructiv).

În penultima zi a Galei, două tinere actriţe au fost concurentele care s-au prezentat la Sala Studio a Teatrului „Bacovia”. Prima, Ana Maria Bălescu, a făcut cunoscută „Metoda Pushkin”, adică un scurt scenariu de Mihai-Gruia Sandu după o idee de John van Druten. N-am înţeles mare lucru din istorioara aceea (spusă cu accent apăsat moldovenesc) despre o „maestră” de şcoală de teatru, „născută în pauza de la Livada de vişini”, de la care luase lecţii de actorie juna întruchipată scenic. O tipă teribilistă, cu aer dezabuzat, ce se distanţează acum ironic de metoda „profei”, debitându-şi păţaniile din drumul ei spre cucerirea gloriei scenice. Pigmentate cu episoade de amor interesat, în fine, nimic nou. Spune câteva replici din „Hamlet”, „Romeo şi Julieta”, din „Pescăruşu”, comentează cu voită detaşare modurile de abordare a personajelor, încercând să găsească cheia unor noi interpretări. Un recital care mi s-a părut cam superficial, insuficient elaborat. Şi, oricum, eu m-am cam săturat de atâta “dezvrăjire”, de ironie, sarcasm, deconspirarea mecanismelor iluziei, postmodernisme răsuflate, luări în răspăr fără graţie. Cealaltă concurentă a fost chiar câştigătoarea ediţiei precedente a Galei STAR (pentru one-woman show), Giorgiana Elena Popan, de la Compania „În DOI”, cu un monolog, „Eficienţă” (nu ştiu de cine, nu era menţionat în program), în regia lui Robert Pavicsits. E adevărat că directorul teatrului, Adrian Găzdaru, a anunţat că va încerca, în fiecare an, să aducă în gală laureaţi ai ediţiilor anterioare, lucru absolut firesc şi lăudabil, dar mie mi se pare normal ca ei să vină cu spectacole la secţiunea hors-concours, din moment ce au fost deja premiaţi la aceeaşi manifestare. Mă rog, chestiune de interpretare, dar dacă statutul Galei permite acest lucru, asta e, nu mai comentăm decât ce e de comentat, carevasăzică, prestaţia actoricească. Una bună, în cazul Giorgianei Elena Popan. Foarte sigură pe ea, într-un stil minimalist („very trendy”, acum), ea a întruchipat un mic monstru feminin  „workaholic” (pervers, însă, cu o viaţă dublă, noaptea, de fufă de discotecă), nedându-se în lături de la nimic (chiar de la crimă) pentru a obţine o poziţie de top în compania unde lucrează. Exactă, cu un umor sec (negru, de „spânzurătoare”, cum i se mai zice) actriţa a intrat perfect în rol, creionând un personaj veridic, rigid, feroce, de călcător peste cadavre. La spectacolul de seară „a performat” Adrian Văncică, câştigătorul primei ediţii, din 2006, a galei. Sub denumirea de „recital extraordinar”, am văzut o mostră de banală stand-up comedy, cu toate ingredientele ştiute, cu nelipsiţii „biţi”, adică glumiţe scurte şi deocheate etc. Văncică e talentat, are dezinvoltură, un anumit farmec, e simpatic şi foarte direct, are şi umor, dar de un soi pe care eu, una, nu-l gust. Dar asta e treaba mea, dacă n-am „organ” pentru un asemenea gen, aflat în expansiune. Cert este că nu încetez să mă minunez de câte ciudăţenii şi aberaţii (ca să folosesc eufemisme) a slobozit libertatea de exprimare! Eu continui să cred, şi nimeni nu mă va împiedeca să o fac şi de acum înainte că, pe scenă, nu se poate spune orice. Ar fi şi păcat, de vreme ce există atâtea alte locuri în care se poate deversa absolut orice. Şi, de altfel, sunteţi absolut liberi să nu fiţi de acord cu mine. 

 În final, când juriul galei, alcătuit din Draga Olteanu Matei, Adriana Trandafir şi regizoarea Alice Barb, îşi cam făcuse „temele”, şi avea în minte o evaluarea a concurenţilor, a „catindaţilor” la premii, a venit, ca o graţioasă tornadă, Emilia Borbély, de la Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” din Timişoara. Ultimul recital, din ultima zi a festivalului, înainte, cu doar două ore de decernarea premiilor. Tânăra actriţă ne-a îmbarcat într-un microbuz (cu foarte puţine locuri, din păcate), ne-a plimbat mai mult de o oră prin Bacău, şi ne-a spus, cu un firesc cotropitor, monologul Mădălinei din piesa mady-baby.edu de Gianina Cărbunariu, una dintre cele mai proeminente reprezentante ale dramaturgiei de stringentă actualitate, de intervenţie în imediat. Un spectacol “pe viu”, original, captivant, cu incitante momente de improvizaţie, regizat cu multă inventivitate, cu nerv, de Fülöp B. Erzsebet. Mady, eroina din piesă, spune  povestea răvăşitor de tristă, tragică, de fapt, a unei adolescente naive care imigrează în Irlanda, ajungând să fie exploatată de amicul ei, Voicu, nu altcineva decât un peşte, creierul unei reţele de prostituţie. Fata visase altceva, să se lanseze în lumea artistică, să-şi găsească un rost. În fine, povestea e foarte concentrată în recital, regizoarea alegând metafora călătoriei, a iniţierii în jungla vieţii (avionul din text e  înlocuit cu un microbuz, din considerente lesne de înţeles). Şi trebuie spus că Emilia Borbely, o întruchipează admirabil pe fătuca simpluţă, uşor de dus de nas, dar care învaţă multe, şi la modul extrem de dureros, din această călătorie. Actriţa reuşeşte performanţa de a nu cădea în patetic, deşi ce relatează ea este îngrozitor de trist, ştiind să fie mereu prezentă în acţiune, spontană, ataşantă, nostimă, înduioşătoare, improvizând, în relaţie directă cu spectatorii, în multe momente, şi cu un lăudabil simţ al măsurii. Drept pentru care şi-a adjudecat Marele Premiu şi trofeul Galei STAR, la egalitate cu Lari Georgescu.

Ultimul recital  extraordinar al galei i-a aparţinut Adrianei Trandafir. Ea a interpretat, cu brio, Pasărea măiastră-Maria Tănase, un spectacol pe care actriţa îl joacă, mereu cu mare succes, de vreo două decenii. La Bacău, ea l-a avut drept partener pe Stelian Preda, de astă dată, publicul răsplătindu-i pe cei doi interpreţi cu aplauze călduroase. 

Pe lângă juriul profesionist, care „a premiat emoţia”, după cum a spus Alice Barb (pentru one-woman-show premiul a fost câştigat de Alina Berzunţeanu, iar la one-man-show premiul s-a acordat ex-aequo actorilor Georg Peetz şi lui Filip Ristovski) a mai funcţionat în festival un juriu al elevilor, el reprezentând vocea publicului. Şi liceenii (mari iubitori de teatru, jucând şi ei în cadrul trupei Prospero de la Clubul elevilor din Bacău), după îndelungi şi vii dezbateri, au hotărât ca Premiul Ştefan Iordache să meargă tot la doi actori, la egalitate, aceştia fiind Georgiana Elena Popan şi Lari Georgescu. A fost o gală cu un număr mic de participanţi (ori preselecţia a fost exigentă, ori nu prea sunt „muşterii” la acest gen, recitalul, deloc la îndemâna oricui) toţi însă bine pregătiţi, cu spectacole închegate, şi nu cu improvizaţii şi încropeli. Şi totuşi, chiar aşa fiind, trebuie să recunoaştem că mulţimea de premii nu prea dă valoarea exactă a unei manifestări. Să mai notăm şi faptul că publicul s-a cam lăsat aşteptat la acestă ediţie, şi să mai insistăm asupra unui „mister”- de ce actorii de la Teatrul „Bacovia” nu sunt prezenţi în Gala Star? Cu excepţia lui Matei Bogdan, prezentatorul, care a improvizat în fiecare zi momente agreabile, spirituale (puse cap la cap, parcă-parcă, alcătuiau un recital sui-generis) n-am mai văzut pe nimeni. Ce-o fi cu seceta asta la un teatru care are în program o manifestare consacrată recitalurilor actoriceşti? A fi sau a nu fi în stare  să te reprezinţi singur pe scenă, într-un one-man(woman)show, aceasta rămâne întrebarea! De, munca actorului cu sine, chestie veche, dar mereu valabilă.

Carmen MIHALACHE