Revista revistelor aprilie 2011

Spaţii culturale

nr.15 / 2011

Valeria Manta Tăicuţu deplânge lipsa de moralitate a acelor parlamentari care, intervievaţi pe tema unei posibile legi ce i-ar obliga la un control psihologic, au reacţii dintre cele mai dure. Cum era firesc, marea majoritate invocă „drepturile omului”, uitând că există în mica noastră ţărişoară categorii profesionale destul de numeroase ce susţin, măcar anual, un asemenea examen. Dar pentru ei – asta e altă mâncare de peşte! Reuşit mi s-a părut şi interviul cu Horia Gârbea, purtat într-o notă amară, pricinuită de realităţile contemporane. Am reţinut că „umorul e spontan şi alternat cu tristeţea sau nu e deloc” şi că „Totul e să vezi realitatea printr-o lentilă care să nu excludă deformarea ce o dă hazul. Dar să scrii anume ca să provoci râsul, cu bancuri în serie cu orice preţ, e semn de mediocritate”. Dacă tot suntem în zona interviului, să mai rămânem pentru câteva clipe alături de Leo Butnaru. Urmărim un fragment din schimbul savuros: „Domnule Leo Butnaru, cum aţi devenit scriitor? / O-ho, am mai dat răspunsuri la întrebări asemănătoare. Astfel că nu mai ştiu ce să spun”. Dincolo de începutul ratat, să fim de acord că e un interviu de substanţă, de-a lungul căruia cel mai interesant subiect este legat de apartenenţa / lipsa de apartenenţă programatică la literatura sovietică.

Nu neapărat legat de articolele lui Constantin Trandafir – „Cioran despre Eminescu” ori Ionel Popa – „Emil Cioran şi muzica”, voi consimţi: da, se poartă Cioran – mă aştept ca, mai ales în urma nebuniei generată de „repatrierea” manuscriselor, majoritatea instituţiilor de cultură să adopte un ton moralizator, să se dedice (doar… în formă) „interesului naţional”.

Paginile de poezie sunt reuşite, avându-i drept invitaţi pe Viorel Savin, Nicolae Pogonaru, Adrian Botez. Mult mai puţin fericite, ba chiar cu apariţie de struţo-cămilă, de un lirism îndoielnic, mi s-au părut panseurile (lăsaţi ortografia!) lui Dumitru Augustin Doman. Două-trei, aşa, pe sens interzis: „În definitiv, luna e o simplă problemă de geometrie variabilă”; „Luna? O floare care nu se va transforma niciodată în vreun fruct”; „Propoziţie: Vineri, în 1953, era lună nouă”. Lună nouă… da… da…

Mai avem sonete shakesperiene în traducerea lui Radu Cârneci, câteva lămuriri dinspre zona folclorului, mai exact a tradiţiilor despre ursitoare (Gherasim Rusu Togan), o cronică (oarecum târzie) de Valeriu Sofronie la volumul semnat Th. Codreanu „Transmodernismul” şi Ionel Necula despre monografia unui poet uitat, Al. Sihleanu.

Dacia literară

nr. 95, martie 2011

Primele pagini îl găzduiesc pe Constantin Noica cu un text referitor la Titu Maiorescu, text publicat în „Universul literar” la 24 februarie 1940. În continuare, mi-a plăcut proza Alfredinei Iacobitz „Visul lui Dono”, cât şi versurile lui Paul Gorban („biserica de pe bloc”). Numărul de faţă se adună în jurul interviului realizat de Călin Ciubotari cu Gellu Dorian, interviu prilejuit de unul dintre realele „branduri de ţară”: Premiul Naţional „Mihai Eminescu”. Alexandru Zub se opreşte asupra unei cărţi cu un titlu simplu, însă extrem de inspirat: „Adevărul fără plural” de Lidia Popiţa Stoicescu. Sunt nume indisolubil legate de cercetarea eminesciană, sunt cărţi destinate atât spaţiului cultural în general, cât mai ales celui didactic; dintre acestea, „Luceafărul. Treptele spiritului hyperionic” în interpretarea lui Constantin Cubleşan. O carte interesantă, în alt fel, ne e anunţată de Laura Solomon. Subiectul cronicii este dat de „Feminitate şi erotism în cultură”. Autoarea, Victoria Huiban, apelează la un stil propriu ce antrenează registre diferite, argumentând viabil atât dinspre literatura universală, cât şi dinspre cea română. În plus, „Cartea Victoriei Huiban se adresează atât unui lector inocent, interesat de tema abordată, cât şi lectorului competent, care va găsi în aceste pagini analize minuţioase stilistice, corecte determinări conceptuale şi erudite trimiteri culturale”.

În timp ce scriu, media nuanţează apocaliptic evenimentele de la Fukushima (sper să fi scris corect)! Cum, necum, se potriveşte cu însăşi pagina la care am ajuns: Lan Lan (China), în traducerea lui Gao Xing: „Nu e ziuă, nu e noapte. / Nu e bine, nu e rău. / Un grup de oameni suferă. / Doar atât. // Ne e cuvântul absolut. / Cenuşa aceasta de hârtii răspândite de vânt. // Un grup de oameni suferă. / Doar atât. // În pământul arat totdeauna / doar o femeie cu un coş în mână / seamănă fără nicio vorbă” („Realitatea”).

Bucovina literară

nr.3, martie 2011

Constantin Arcu îşi continuă editorialul sub semnul aniversării celor 70 de ani de prezenţă literară, omagiindu-l totodată pe George Drumur, primur redactor şef al revistei. Invitatul numărului, Liviu Ioan Stoiciu, schimbă pentru încă o dată perspectiva, cât se poate de interesant: „Autorii personajelor trebuie să se teamă în general de uzură”. Acelaşi Stoiciu mimează (sper eu!) temeri la minut: „Am în schimb temeri pe teren metafizic, teren pe care nu-l înţeleg, îmi scapă de sub control. Acum să te văd. De exemplu, nu înţeleg transformarea scriitorului prin lumină (trecut prin centura fotonică a selecţiei naturale pe bază de frecvenţe, pe care le emite fiecare; toţi fiind un pumn de energie, de joasă şi înaltă frecvenţă). În 2012 vizionarii cred că omenirea intră în a cincea dimensiune, că toţi cei ce trec de Judecata de Apoi a Centurii Fotonice (care acoperă încet-încet toată împărăţia Soarelui, dintr-o amarâtă de galaxie; noi doi am mai vorbit despre asta, într-un alt interviu) vor avea aure «precum sfinţii»”. Nimic mai concludent – bine, am reţinut, alţii spun… Slavă Domnului că nu am auzit şi despre reptilieni şi alte teorii fashion!

Grav, sobru, la obiect rămâne Theodor Codreanu! De ce Europa este „sarea Terrei”? Ce legătură au acestea cu Mihai Cimpoi? Vă las să descoperiţi! George Bodea cercetează amintirea trecutului imperial ce a marcat Bucovina, aşa cum şi l-a închipuit livresc Radu Mareş în romanul „Când ne vom întoarce”. Geo Vasile se opreşte asupra unui studiu preţios „Kenoma” (Gabriela Creţan): „în unele doctrine gnostice, Vidul, Lipsa, Tenebrele, aparţinând lumii inferioare create de Demiurg, în opoziţie cu Pleroma, Totalitatea sau Plinătatea, lumea inteligibilă a eonilor emanaţi de Dumnezeul ascuns” (fireşte, cu referire la titlul cărţii).

Nu întotdeauna îl citesc cu plăcere pe Gellu Dorian. De această dată însă, nu mă pot opri a aşterne parte a inspiratei viziuni din „Pustia”: „Ce greu este să mori în celălalt – / când mori în propriul trup este mult mai uşor, / rămâne un loc gol în casă, / în biserică, în cârciumă, / eşti plâns sau nu, / eşti uitat, / nu mai eşti, / rămâne un loc trist în tine, // când celălalt devine mormântul tău, iar tu / încă mai pierzi vremea prin lume, / poţi privi cum ţărâna ta nu se mai adapă cu sângele tău, / vinul devine amar, / cârciuma, o cobză stricată, / femeia, un sicriu viu în care te simţi incomod / prin care nici viermii nu-şi mai împart carnea ta / devenită pâine neagră pentru guri care n-au cuvântat / niciodată, / odihna este un chin continuu, / învierea o pedeapsă, / judecata de apoi o schingiure nesfârşită, // când mori în celălalt este mult mai dureros…”

Printre chipuri şi privelişti, avem creionat extrem de sprinţar şi pe cel homeric a lui Emil Brumaru. Liviu Antonesei se apropie cu vădită simpatie de „un autor care mă tot blochează”, un om cu o operă deja comentată în sute de articole, fie ele uitate prin reviste literare ori cărţi de „critică contemporană”. Şi tot dinspre temele vremurilor noastre, Luca Piţu realizează că „existau şi mitropoliţi con cojones asi de gordos”. Despre pâră, nimicnicie omenească. Ce-i drept, ne lipseşte o istorie critică a Bisericii Ortodoxe Româneşti în perioada comunistă. „Dar în linii mari, ştim, chiar fără să umblăm cu arhivării, că sunt importante deosebiri între conduitele ecleziale din vremile paukero-dejiste, cu o mulţime de preoţi înfundând puşcăriile, mănăstiri închise, […] şi cele din ceauşismul atotbiruitor, naţional-comunist, triumfalicist, când regimul instalat de Sovietici impune un concordat confesiunilor religioase tolerate…” Bine, aveţi în principiu dreptate, dar, sincer să fiu, abia cum mă gândesc că o asemenea Istorie critică ar putea semăna cu ne-popularul Raport Tismăneanu, şi îmi vine să rostesc: „morţii cu morţii, viii cu viii”!

Convorbiri literare

nr.3, martie 2011

Nicolae Stroescu Stînişoară consemnează „un crâmpei de gânduri despre un semnal de inapetenţă religioasă la vârful înţelepciunii politice”. Ce bine ar fi ca vocea domniei sale să se audă constant până la Bucureşti, deşi aş pune pariu că mulţi i-ar râde în nas acuzându-l, eventual, de… provincialism.

Cassian Maria Spiridon rămâne avocatul cui trebuie în imaginarul proces intentat umanităţii; evident, cartea este cel mai durabil suport, printre altele plecând şi de la premisa că „prin cultură înţelegem ceea ce rămâne după ce totul a fost uitat”. Urmează un dialog inedit (realizat de Irina Izverna – Tarabac) cu scriitorul Alexandru Vona – „Amintiri despre Emil Ivănescu”. Maria Carpov filtrează trăsăturile discursului radiofonic, Basarab Nicolescu e interesat de legătura Brâncuşi – Gurdjieff. De neocolit practic Lidia Stăniloae, cea care găseşte argumente pentru o „cultură a sfinţeniei” şi pentru atributele unei patrii spirituale. Începutul, cât şi întregul eseu îşi adună sensurile către o morală „la vedere”, neînţelenită însă în timpuri imemoriale, ci care să vină sub forma unui ajutor oferit la timp şi în timp unei (post)modernităţi decăzute – „Zilele trecute la o emisiune a unui post german de televiziune, o tânără mărturisea că cele zece porunci «îi restrâng libertatea personală», că se simte închisă într-o închisoare a spiritului. Un convorbitor, un călugăr la o mănăstire benedictină, i-a răspuns: «Dacă vezi la o intersecţie un indicator pe care scrie pe aici se ajunge la Munchen, te simţi restrânsă în libertatea personală? Este doar o indicaţie de drum, care îţi spune pe unde s-o iei ca să ajungi la ţinta propusă. Şi poţi s-o urmezi sau nu…»”

Livius Ciocârlie e citit prin propriul „jurnal în clarobscur”, cu note tandre şi cu un sens acut al inteligenţei vii, marca Daniela Petroşel. Iată cum, în chip aproape tainic, obiectul studiului îşi remodelează destinatarul mesajului. Îmi pare rău, l-am ratat în numerele anterioare pe Gheorghe I. Florescu: Regina Maria, „între confesiune şi extrovertire”. Am intuiţia că a fost, este şi va rămâne o temă ce nu va fi dată uitării prea curând!

Ne-a obişnuit, Mircea Platon nu evită subiectele tabu! Inventariem reflecţii despre o posibilă filiaţie cu anume principii legionare, despre mai actuala ratare a mişcării din anii ’90 ori „imaturităţile” din „Cărticica şefului de cuib”. La un alt capăt, o frântură din jurnalul discontinuu aparţinând lui Ioan Pintea: „Andrei Kuraev într-un dialog cu Savatie Baştovoi: «Merită să trăieşti numai pentru lucrurile pentru care merită să mori»”.

Ramuri

nr.3, martie 2011

Nu ştiu cât sunt de răzleţe subiectele ce provin din paginile de jurnal ale lui Gabriel Dimisianu ori Gheorghe Grigurcu, dar constat adesea disponibilitatea acestora de a îşi trimite cititorul, fie şi pentru o clipă, către probleme de conştiinţă / percepere / (re)definire a realităţii. Într-adevăr, prezentul nu e atât drum, cât o răscruce.

Enumerăm câteva din recenziile reuşite: „Elegia luminii” de Paul Aretzu la cartea „Lumina amară” de Petru Got, „Poezia ca leprozerie” de Gabriela Gheorghişor – „Mişcări de insectă” de Ionel Ciupureanu, „Ăştia suntem – istorie şi mentalitate” de Ştefan Vlăduţescu – „20/22 Douăzeci de ani de texte” de Dan Perjovschi. Varujan Vosganian ne propune nuanţări inteligente pornind de la un joc de cuvinte „Omagiu celor învinşi sau despre cum istoria cea autentică o fac învinşii”, pentru ca Mihai Şora să comenteze legătura organică dintre teatrul absurd marca Eugen Ionescu şi propria sa viziune despre lume.

În prezentarea lui Marin Budică, la „meridianele textului”, îl primim pe Nicola Lagioia, premiant Viareggio, 2010.

Nord literar

nr.3, martie 2011

Un mare plus pentru felul în care redacţia a găsit de cuviinţă să ilustreze revista, mai precis e vorba de lucrări din expoziţia de grup „Identităţi”, desfăşurată între 15-27 februarie la Baia Mare.

Apoi, Gheorghe Glodeanu despre Andrei Pleşu „Note, stări, zile” – o carte care, din câte îmi dau seama, posibil să greşesc, nu a constituit un mare succes pentru grupul Humanitas din punct de vedere editorial. La aniversare, Săluc Horvat ne prezintă un rapsod al satului românesc (Aurel Dan), în timp ce Daniela Sitar – Tăut ne propune o interesantă întâlnire, pe tărâmuri slovace, cu aspecte parţial  inedite ale culturii române… de la Nicolaus Olahus la Mircea Eliade. Pentru frumuseţea poeziei, şi pentru claritatea discursului, pentru netrucata trăire şi ineditul fixării în metafora cuvântului însuşi, reîntâlnirea cu George Vulturescu e prilej de bucurie! Mai avem comentarii pertinente despre „devenirea întru scris” a Ancăi Mizunschi (Antonela Laura Cornea) şi despre „limbajul culorilor” (Delia Pop).

Dincolo de toate, m-a încântat postura inedită Doctor Honoris Causa conferită  lui Grigore Leşe, precum şi alocuţiunea semnată de Gheorghe Glodeanu. Poate mai important, fericită ar fi iniţiativa TVR-ului de a aduna într-un boxset serialul „La porţile cerului”.

LecTop