Călătorie spre limba maternă

În toamnă mă întorsesem de la Chişinău cu maşina unor prieteni tineri, care preferaseră drumul puţin mai lung, însă mai bun, care trecea prin vama Albiţa. Era un drum frumos, dar aproape pustiu, printre livezi şi mesteceni  ca nişte lumânări în ardere, cărora ceara topită le adăuga ramificaţii neaşteptate. Aici avea să-şi găsească sfârşitul, nu mult timp după aceea, într-un cumplit accident auto, sculptorul Tudor Cataraga, pe care îl cunoscusem, cum îi cunoscusem pe mulţi dintre prietenii basarabeni, la Bacău, la Saloanele Moldovei.  Acum am urcat, în zori, ca de atâtea ori în ultimii ani, în vajnica rutieră  care face zilnic drumul Chişinău-Suceava-Chişinău, nedescurajată de puţinii călători spre capitala R. Moldova, cu excepţia zilelor de dinainte de sărbători şi a începutului de vacanţă, când studenţii de peste Prut revin în număr mare  acasă. Eram într-un fel mulţumită că vom lua piept împreună, trecând prin Sculeni, un drum mai puţin lin, dar şi mai puţin trist. Cu localităţi şi popasuri, cu oameni oprind rutiera cu un semn al mâinii, cu firme şi vorbe care nu o dată stârnesc un soi de emoţie surâzătoare ca o pagină din Sadoveanu şi care, neîndoielnic, îl fac să freamăte pe un cercetător al limbii ca Stelian Dumistrăcel, cu un carnet de însemnări proaspete deja plin după călătoria de la Iaşi la Chişinău.

De peste 30 de ani, drumul în Basarabia reprezintă pentru mine un drum spre limba maternă. Opus celui pe care îl face un emigrant în ţara naşterii sale, acest drum are totuşi ceva din tensiunea cu care înstrăinatul, reîntors acasă, caută să distingă primele cuvinte familiare, din cea mai veche existenţă a sa. E o căutare, o aşteptare comparabilă, cred, cu aceea pe care o generează nevoia de a recunoaşte glasul sângelui. Pe vremuri, copilul care îmi răspundea inocent cu vorbe care îmi evocau bătrânii din cătunele satelor de departe, vânzătoarea care mi se adresa în româneşte când rămâneam singure în magazin, ca şi cuvintele aidoma a lor noastre, dar tipărite în litere străine trimiteau direct la ocupaţie şi rezistenţă. Un termen războinic, în înţelesul lui prim, i se asociază şi acum limbii noastre peste Prut şi dacă ar fi să apelez la o imagine care să îl exprime cât mai elocvent, aş alege-o pe aceea  care mi s-a gravat în memorie în ziua de 13 noiembrie a anului trecut, cu Tricolorul desfăşurat amplu pe Arcul de Triumf, vizibil parcă nu numai pe bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt din Chişinău, pe clădirile Parlamentului, Preşedinţiei şi Guvernului Republicii Moldova, ci de la un capăt la celălalt al Basarabiei. Tinerii care îl urcaseră acolo şi păreau în stare să îngemăneze cu el bolta cerească cereau schimbarea   Articolului 13 din Constituţie, care spune, în primul  aliniat, că „Limba de stat a Republicii Moldova este limba moldovenească funcţionând pe baza grafiei latine”, cu recunoaşterea limbii române ca limba de stat a Republicii Moldova. „Doar vorbim româneşte, nu?”, mi-a surâs o fată din grupul lor, după care s-a alăturat colegilor în încercarea  de a-i convinge pe cei doi cetăţeni care îi abordaseră în ruseşte că au aprobarea Primăriei şi că nu şi-au dat seama că obturaseră camerele video din interiorul monumentului.

Însă nimic nu exprimă mai exact lupta pentru limba română, pentru afirmarea dreptului său primordial la cunoaştere, respect şi dragoste în Basarabia ca „Limba Română”, colecţia, povestea, destinul revistei „Limba Română”, intitulată astfel într-o perioadă în care se vorbea aproape în exclusivitate de limba moldovenească şi înainte chiar de declararea Independenţei Republicii Moldova.  Eu am găsit-o, istoria „Limbii Române”, concentrată într-o cuprinzătoare expoziţie de fotografii şi de carte (revista are aspectul şi atractivitatea unei cărţi bune) în holul Centrului Expoziţional „Constantin Brâncuşi” din Chişinău, în ajunul conferinţei internaţionale la care fusesem invitată – „Revista «Limba Română», două decenii în serviciul culturii naţionale”, în fapt o întâlnire cu realizatorii ei şi colaboratorii lor de-a lungul timpului, pentru a o sărbători împreună. Fotografii cu „Ion Dumeniuk, omul începuturilor”,  cu  Nicolae Mătcaş, ministrul Învăţământului în 1991, cu Alexandru Bantoş, fondator şi redactor-şef, soldat şi general, călit în ambuscade, în bătălii de uzură, strateg şi şef de stat major, cu cei care i-au fost şi îi sunt alături, lingvişti, istorici, scriitori, artişti, începând cu Ana Bantoş, colega sa de studenţie, de revistă şi de viaţă, remarcabil istoric şi teoretician literar. Cărţi, exemplare din „Limba Română”, „revistă de ştiinţă şi cultură”, ştiinţa limbii, a istoriei, cu segmente substanţiale dedicate beletristicii, picturii, graficii, sculpturii, cărţi apărute sub egida ei. Dorisem să o cercetez în linişte şi tot în linişte să văd expoziţia „Imensitate” a artistei plastice   Ecaterina Ajder, amenajată în sala destinată reuniunii noastre. Cadru didactic în învăţământul universitar, Ecaterina Ajder este cunoscută şi în România, pe ale cărei simeze tapiseriile şi picturile ei au urcat nu o dată şi care anul trecut a fost membră în juriul „Saloanelor Moldovei”, probabil cel mai trainic dintre podurile construite peste Prut, de a cărui arhitectură sunt legate numele băcăuanilor Ilie Boca, Constantin Donea, Geta Barbu, dar şi al basarabeanului Mihail Grecu. Stins prea devreme din viaţă, Mihail Grecu a fost omagiat şi de echipa „Limbii Române”, care a ilustrat numărul aniversar al revistei (3-6/2011) cu reproduceri după picturile sale, şi ne-a făcut plăcere să o întâlnim printre participanţii la Conferinţă pe fiica artistului, ceramista Tamara Grecu-Peicev. Permanent preocupată de calitatea pregătirii studenţilor ei, de mersul Ţării şi desigur, de propria-i artă,  Ecaterina Ajder trăieşte şi creează cu sentimentul unei datorii: aceea de a pune în lumină într-o viziune modernă, cu talentul pe care i l-a dat Domnul şi pe care i l-au limpezit şi îmbogăţit şcoala şi truda la războiul de ţesut, la şevalet, la masa de lucru,  valorile culturii populare, tradiţiile neamului românesc. Purtând titluri grăitoare – „Nostalgii arhaice”, „Colindă”, „Merărie la Tescani”, „Cumetrele”, „Grădină-Măicuţă, Tu…” -, lucrările Ecaterinei Ajder au constituit, neîndoielnic, cel mai inspirat cadru pentru sărbătoarea „Limbii Române”.

Momente dramatice, clipe de cumpănă, dar şi izbânzi (unele aproape nemaisperate), şi dovezi de solidaritate, de încredere au fost pe rând evocate de vorbitori: academicieni, parlamentari, miniştri, universitari. S-au spus multe lucruri interesante, aş reţine însă aplauzele stârnite de iniţiativa unor parlamentari din România de a sărbători la 31 august Ziua Limbii Române nu numai la Chişinău, şi la Bucureşti, convingerea lui Nicolae Mătcaş că „Noi am făcut Unirea de la primul număr!” şi că „Revista «Limba Română» este articolul 13 din Constituţie!”, zguduitorul semnal de alarmă pentru soarta limbii române în Ucraina tras de acad. Alexandrina Cernov, ca şi de poetul Ilie Tudor Zegrea, recursul la memorie al istoricului literar Theodor Codreanu pentru a evidenţia faptul că limba română, mereu agresată de-a lungul istoriei, s-a arătat „foarte puternică şi capabilă să absoarbă intruziunile lingvistice” şi că Eminescu a spus că nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră. Tot Theodor Codreanu a văzut în  „Limba Română” o cetate în faţa „acelui proiect faraonic de schimbare a etniei”, proiect neabandonat „atâta vreme cât în Constituţia Republicii Moldova nu se recunoaşte sintagma «limba română»” şi, de asemenea, o „cetate” („de la a cărei fereastra se vede România întreagă”) i-a apărut „Limba Română” şi poetului Arcadie Suceveanu, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. O „cetate”  şi o „şcoală”. Cum nici istoria limbii române, nici istoria revistei sale din Basarabia nu sunt de închipuit fără  Eminescu, un alt poet basarabean, Andrei Strâmbeanu, după ce şi-a exprimat admiraţia pentru publicaţia „kamikaze”, pentru Alexandru Bantoş şi pentru colegii săi de redacţie, pentru actul lor de eroism zilnic, deoarece „zilnic trebuie să dovedim că suntem români, ceea ce ne-a dat Dumnezeu să fim”, a declarat  cu asprime, făcând trimitere la „impactul groaznic” al unor afirmaţii făcute dincoace de Prut („de parcă nu ne-ar ajunge ce ne spun ruşii”): „Sunt lucruri cu care nu se glumeşte: Eminescu, pentru mine – icoană!” Privind în urmă la ceea ce a fost, Alexandru Bantoş, care de două decenii îşi scrie viaţa în „Limba Română”, a spus cu durerea rănilor nevindecate că fără moartea lui Ion Dumeniuk şi fără exilarea lui Nicolae Mătcaş, „altfel ar fi măcinat morile «Limbii Române»!” şi, desigur, ale limbii române în Basarabia. Dar tot el, soldat şi general într-o luptă în care alegerile au fost făcute de mult, definitiv, a  spus şi că „Mulţumesc Celui-de-Sus că mi-a dat şansa să fiu în val-vârtejul limbii române”. De fapt, a rostit Limbii Române. Cu majuscule. Ca toţi românii pe care îi cunosc în Basarabia.

Plimbându-mă pe bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt, prin alternanţe de ploaie şi soare care intensificau ridicând la apogeu mireasma florilor de mai, m-am oprit în faţa unei librării cu o hartă în relief, mare, cu România şi Basarabia, pe frontispiciul căreia stătea scris: „Ţara mea şi Neamul meu. Hartă pentru copii”. Am vrut să intru, dar acolo, la „Libris”, era de-acum închis. Am scos aparatul să o fotografiez şi câţiva trecători mi-au înregistrat gestul discret, tăcut, cu coada ochiului. M-am apropiat iar de hartă şi mutându-mi privirea peste Prut, m-am gândit cât de datori suntem cu o călătorie, cu multe călătorii în limba maternă din Basarabia, în limba din cărţile scriitorilor români din Basarabia. Oare cum îi spunea mama fiicei sale urcate în rutieră? „Cum ajungi, trebuie să te opinteşti la gară. Când eşti în tren, să-mi dai un sunet!” Mici bijuterii, uneori comori de culoare şi expresivitate ne aşteaptă să le descoperim acolo unde, grăbiţi, cu prejudecăţi, nu observăm decât topică nenaturală, calcuri, regionalisme nepotrivite în context. Fireşte, nimic nu este simplu, am povestit şi la microfonul Conferinţei cum am reuşit să mă abonez la „Limba Română”. M-am adresat Poştei Române, dar am aflat că nu mai are serviciul extern de odinioară. Am fost la bancă să încerc să achit prin transfer bancar valoarea abonamentului pe un an, dar am fost prevenită că operaţiunea financiară mă va costa mai mult decât abonamentul. „Atunci, cum să procedez?” Am fost sfătuită să apelez la un prieten din Basarabia. Aşa am şi făcut. De aceea cred că şi pentru rezolvarea problemelor mici, şi pentru rezolvarea celor mari,  prietenia rămâne o cheie. Dacă nu chiar cheia.

Nu l-am întrebat pe Alexandru Bantoş de ce a ales pentru desfăşurarea Conferinţei Ştiinţifice Internaţionale „«Limba Română» – două decenii în serviciul culturii naţionale”, pentru Sărbătoarea Limbii Române şi a revistei sale, „Limba Română”, data de 13 mai 2011. Preafrumoasa lună mai îşi poartă răspunsul cu ea, şi cu toate parcurile şi cu toate livezile Republicii Moldova. Cât despre ziua de 13, nu mai ştiu dacă tinerii continuă să-şi arboreze speranţa, să-şi proclame voinţa, nu am mai ajuns la limpezirea dimineţii la Arcul de Triumf.  Dar acolo, la „Constantin Brâncuşi”, în ceasurile conferinţei-sărbătoare,  mătasea Tricolorului a foşnit muzical tot timpul. Am simţit-o şi am ascultat-o cu emoţia şi tensiunea, cu acea căldură a inimii cu care, venind de departe, călătorul este vestit că a ajuns acasă de primul cuvânt  viu care îi iese în cale. Un cuvânt în limba maternă.

Doina CERNICA