Moartea asistată

Ce mai transmit televiziunile (vezi BBC-ul, de pildă…) în goana după audienţă? Sinucideri asistate în clinici elveţiene. Până mai ieri, alaltăieri, eram obişnuiţi să gândim că sinuciderea e un act negativ, eminamente singuratic şi personal, de la gândul căreia, dacă l-am cunoaşte, am încerca să-i întoarcem pe cei de lângă noi. Însă în ultima vreme, moartea voluntară, în unele ipostaze ale ei, încearcă să se înscrie nici mai mult, nici mai puţin, pe lista drepturilor legalizate ale omului.

Argumentul de bază de la care pornesc susţinătorii sinuciderii asistate este, aparent, unul marcat de o profundă compasiune pentru fiinţa raţională condamnată la o suferinţă inumană. Este decent, se spune, să le dăm şansa unei morţi demne, nedureroase, celor aflaţi în faze avansate ale unor boli incurabile. Astfel, ar fi mai puţină nefericire pe planetă, nu numai pentru bolnavul care scapă de ea murind, dar şi pentru rudele sau persoanele pentru care cel bolnav constituie o povară. Costurile cu spitalizarea unor trupuri muribunde, conectate la aparate ar scădea, iar banii aceia ar putea fi folosiţi în scopuri mai nobile. Ca să nu mai spunem că organele respectivului, în măsura în care pot fi recuperate, ar salva alte vieţi preţioase.

Sentimentul de uşoară descumpănire pe care ţi-l provoacă aceste idei vine din faptul că ele se întemeiază, de fapt, pe o concepţie degradantă, utilitaristă şi fals aritmetică despre natura umană, redusă la o sumă de părţi asupra cărora acţionează cu rece luciditate o minte autonomă şi profund depresivă ce vrea să dispară odată cu un trup devenit închisoare. Dar această viziune este necesară „jocului de-a Dumnezeu” al sinuciderii asistate, tocmai pentru că ea ignoră lucruri care au fost dintotdeauna imposibil de definit: mişcarea absolut unică a fiecărei conştiinţe în condiţiile spaţial-temporale date, imprevizibilitatea mutaţiilor sufleteşti sau a revelaţiilor aducătoare de sens. Nu e vorba aici despre sensul impersonal al istoriei care distruge individul sau îl ignoră, ci de sensul individului, întotdeauna irepetabil, întotdeauna miraculos, ce rămâne mereu de descoperit pentru fiecare, într-un fel propriu.

Parcă aud deja o voce strigându-mi: ce fel de sens mai poate avea un individ al cărui trup e imobilizat într-un pat ani de-a rândul şi care ştie că niciodată nu va mai putea să meargă pe picioarele lui? Cu alte cuvinte, ce valoare poate avea orice discurs filozofic în faţa cutremurătoarei experienţe a suferinţei pe care nu o poţi împărţi cu nimeni? Iar aici voi răspunde în singurul fel posibil în care cred că se poate răspunde, şi anume, printr-o poveste adevărată.

Nu cu foarte mult timp în urmă, vizitându-mi mama la spital, am aflat povestea unei femei care zăcea pe un pat în acelaşi salon, absolut nemişcată. Paralizase cu totul încă din copilărie, rămânând însă conştientă, şi, tot de atunci, era îngrijită, cu multă dragoste, de către o soră mai mare care, în acest scop, renunţase la orice prezumtivă viaţă proprie. De la distanţă, îţi vine să compătimeşti aşa un destin de coşmar, aşa o neşansă, dar am rămas uimită când am văzut-o pe sora bolnavei, o femeie de vreo cincizeci de ani, cu o faţă luminoasă, pe care nu ai fi citit nicicum vreun resentiment sau vreo ură. Slujea bolnava în toate, cu delicateţe, respectându-i demnitatea, vorbindu-i, înconjurând-o cu căldură maternă, devotându-i-se cu o iubire pe care o puteai simţi aproape fizic născându-se între cele două. După zeci de ani de convieţuire de acest fel, această femeie nu trăia deloc cu dorinţa răzvrătită de eliberare, cu obida otrăvită a sacrificiului făcut de voie, de nevoie. Dimpotrivă, avea liniştea rară a împlinirii. Pe faţa bolnavei, atât cât îi permitea paralizia, puteai vedea, la sfârşitul ritualului zilnic de îngrijire, adierea nepreţuită a unui zâmbet de profundă mulţumire.

Atunci am înţeles că suferinţa nu e decât un drum pe care fiecare merge cum poate şi că sensul acestui drum nu e nicidecum moartea fizică, inevitabilă oricum, ci o formă mereu surprinzătoare a vieţii sufletului care învaţă să trăiască în armonie nerisipitoare cu ceilalţi şi cu trupul său, aşa cum i-a fost dat sau cum a ajuns el să fie. E, dacă vreţi, libertatea aceea de natură mistică de care vorbeşte dârzul Moş Anghel cel plin de viermi, personajul lui Panait Istrati: „Sunt mort de trei ani […] Dar nu sunt liber decât de şase luni, din ziua în care pleoapele mele s-au înţepenit deschise asupra veşniciei [...] Ziua, ca şi noaptea, mă lasă deopotrivă de nepăsător […] nimic nu mă mişcă… Bucuria şi durerea sunt piedici în drumul libertăţii.” Ori într-o conştiinţă aflată într-o astfel de libertate nu mai poate sălăşlui gândul sinuciderii…

Elena CIOBANU