Omul indisponibil

Ion Zubaşcu (1948 – 2011) a nutrit credinţa în vocaţia pentru eposul liric rapsodiat în sonuri vizionar-epopeice. El şi-a însuşit marile viziuni cosmogonice ale omenirii pentru a realiza o mai dreaptă înţelegere şi cinstire a celor ce ţin de neamul său şi pentru a preamări prin cântul raportat la mari întinderi temporale traversarea deşertului istoric de către etnia sa. Convins de responsabilitatea creatorului ca întemeietor de grai al unei lumi pândite de semnele declinului, autorul „Omului disponibil“ (volum din 1999) a luat asupra lui o sarcină majoră care, din experienţă a cunoaşterii, capătă turnura unei drame existenţiale. Cuvintele semnifică existenţa, dar şi existenţa influenţează devenirea cuvântului; zbaterea lăuntrică se dă între impulsul creator abstract şi cel concret-vital: „Trebuie să-mi ucid mama, soţia şi sora/ ca să renunţ definitiv la cuvinte?“

Sursa versurilor este captată dintr-o istorie şi o filosofie folclorică; auzul i se trage poetului înapoi în vreme, privirea pătrunde dincolo de superficia toposului maramureşan, deoarece drumul regresiv înspre pământul de origine îi este încurajat de traseele protomioritice. Năzuinţa este de a „dacifica“ şi reînvia, sub vraja funcţiei „homeopoietice“, un univers mitic şi o lume „ce gândea în basme“, întrucât se exprimă convingerea că descifrarea fundamentelor noastre fiinţiale trebuie începută cu timpurile străvechi ale formării limbii. „… Sunt multiplicat/ în toate cuvintele limbii române ca o rază limpede/ în cristalul întunecat dintr-o peşteră“.

„Rapsodul“ nostru a vădit predilecţia pentru dimensiunile epopeice ale atitudinii şi pentru integrarea confesiunii sale în depozitarul sensibilităţii colective. Doar „mithos“-ul şi ritualul dialogic ce exprimă bucuria comunitară pot conferi istoriei veritabilul sens întemeietor. Aidoma posturii asumate de Octavian Goga în „Rugăciune“, poetul îşi arogă doar rolul de exponent ce rosteşte monologul-sinteză, cu inflexiuni de jale costiniană, pe un fundal de istorie densă. Rugăciunea „diacului Ion“ este însoţită de gesturile aflate în consonanţă cu declinarea: înclinarea şi închinarea. Căutarea de înţelesuri ale realităţii autohtone ce conferă matcei spirituale un destin aparte reprezintă o investitură permanentă, dar autorul îşi declină ipostaza de „poeta vates“ premonitoriu, avertizând doar predicativ asupra pericolului falsificării istoriei sau al ieşirii din existenţa noastră originară. „…Îi las, aşadar, pe toţi/ cei care cred că istoria se măsoară cu cotul/ să mi-o ia înainte. Într-o lume eminamente turistică/ e nevoie de câteva puncte statornice…“ Lirismul său poartă pecetea ardenţei sporite de conştiinţa unei investituri angajante: „Am vrut să fiu un destin şi moartea/ mă constrânge să fiu doar o operă“. Faţă cu dificultăţile declarative, versurile sunt pe alocuri prea expozitive (meteahnă epopeică), cad în verbiaj oracular şi diluează prin redundanţă unele intuiţii preţioase.

Evocarea copilăriei, marcată de absenţa tutelei paterne, reprezintă un pretext de reconstituire a atmosferei cadrului patriarhal viguros în toată aura arhaizant bucolică pe care satul maramureşan o păstrează încă. Apropierea de lucruri se înfăptuieşte printr-o prealabilă verificare a înrudirii cu firea lor, cu tiparele existenţiale dăinuitoare într-un topos „bioritic“ afectiv, aflat în perpetuă stare genezică. Pe lângă factologia epică, evocarea face loc descripţiei ritualice a unor obiceiuri şi îndeletniciri în taina cărora poetul pătrunde cu sentimentul iniţierii. Înţelegerea poeziei şi muzicii ca armonie între cer şi pământ, ca acomodare între lumină şi întuneric se poate găsi în viziunea panoramică de sorginte epopeică, ce ridică chtonicul la rang cosmic. Tonul de exaltare şi patos patriotic, de participare la comuniunea în sacralitate dau verbului poetic un fior emoţional dublat de o atitudine religioasă: un suflu biblic bântuie peste undele poemului şi pune semnul echivalenţei între divinitate, viaţă şi iubire.

Ion Zubaşcu a conturat eseuri poematice evocatoare pentru o etnie cheltuită grav sub semnul statorniciei şi primejduită de pierderea memoriei istorice. „E trist când trebuie să înalţi monumentul strămoşului/ ca să-ţi mai aduci aminte de el. Sau ca o justificare în faţa/ străinului…“ Potrivit logicii interne a viziunii sale, poetul maramureşean exaltă lirismul simplu şi elevat în esenţă, caută argumente justificatoare pentru măreţia propriei poezii şi a unor permaneţe lirice dincolo de mode şi timp, asumându-şi riscurile anacronismului într-o perioadă denumită îndeobşte postmodernă. Ion Zubaşcu ar fi putut oricând să-şi transsubstanţieze numele de botez prin introducerea unei vocale, asemenea înainte mergătorului său, Ioan Alexandru, în ale „imnelor” provinciilor româneşti.

Vasile SPIRIDON