E vară, citiţi poezie!

Argument

De la sfârşitul lunii mai, aproape săptămânal fie primesc, fie aflu ceva deosebit despre o carte nouă de poezie. Dintre cele recent sosite la redacţie, publicate în 2011, am ales să vă prezint trei volume.

Aleksandar Stoicovici, „Vineri”, Editura „Herg Benet”

Aleksandar Stocovici debutează la 23 de ani cu o carte puternică, poeziile lui având un ton nou, chiar puţin bizar, ceea ce este un avantaj. Deşi metodele la care apelează poetul nu sunt novatoare, el aduce în mod curios şi inexplicabil un aer de prospeţime prin reiterarea unor imagini tradiţionale, autorul având şansa de a se naşte într-o zonă a ţării unde se intersectează trei mari culturi diferite: română, sârbă şi germană.

Cele mai reuşite pagini ale volumului sunt cele în care poetul evocă o copilărie cu personaje şi întâmplări fabuloase, printre poemele remarcabile numărându-se „peştele din Iagodărie”, un animal totemic, amintind de celebra „Moby Dick”: „cu vreo câteva luni înainte pe la ultimele ninsori din an/ începuse să meargă vorba că în Iagodărie ar creşte un peşte imens/ pescarii veneau în sat şi se jurau că peştele-i acolo/ şi urcă tot mai repede spre cer/ alţii povesteau că ba mai mult/ dacă bagi capul sub apă când e Dunărea cuminte/ poţi să-ţi vezi străbunii cum împing animalul cu palmele/ cum îl înalţă în proptele de aur// la scurt timp tot satul vorbea despre peştele din Iagodărie/ toţi îi spuneau acum peştele-pod/ pentru că pornea tocmai de pe malul sârbesc/ şi ajungea până la noi în sat”. Elementele de cult religios contribuie la atmosfera enigmatică a cărţii; vineri are semnificaţiile ei atât mitice, cât şi de cult creştin; e considerată cea mai bătrână şi înţeleaptă dintre zilele săptămânii, este „ziua crucii”, deci a sacrificiului. Vineri are şi darul de a fi ocrotitoare. Direct, dar cel mai adesea subliminal, Stoicovici prinde aceste semnificaţii în texte în care se simt fiori de suferinţă încarcerată, înăbuşită. Nu e vorba de o dramă personală, poetul deplânge predestinarea omului pentru suferinţă. Stoicovici nu-şi transmite mesajele direct, el le învăluie şi îmbracă sub diverse imagini şi semne, uneori destul de dificil decriptabile. Determinantă pentru valoarea poeziei este depăşirea ermetismului prin conferirea misteriosului. Cartea „vineri” cucereşte şi prin incantaţiile ce par a fi inspirate de o tristeţe a fragilităţii.

Un debut remarcabil, cu reale şanse pentru nominalizări la Premiul de debut pentru poezie. Cartea are deja parte de întâmpinări extrem de favorabile pe coperta de final, dar şi în postfaţă, importanţi critici ai momentului, Cornel Ungureanu, Felix Nicolau, Florin Caragiu, Călin Sămărghiţan, Mircea Bârsilă, Eugen Bunaru, vorbesc despre Aleksandar Stoicovici în cuvinte măgulitoare.

Ştefan Bolea, „Gothic”, Editura „Herg Benet”

„Gothic” reprezintă cea de-a treia carte pentru Ştefan Bolea, care şi-a câştigat deja locul lui în poezie, vocea lui frustă, pe care ne-o imaginăm (din texte) a fi răguşită, baritonală, fiind personală şi inconfundabilă. Sunt convinsă că volumul Gothic îşi va fixa bine locul ei în poezia contemporană, mai ales prin percutanţă. Cu un titlu ce trimite la un gen muzical straniu, cu tematică nihilistă şi atmosferă întunecată, care relatează adesea poveşti de o tristeţe covârşitoare, Ştefan Bolea ne ademeneşte să-i citim cartea în această cheie. Numeroasele referiri la trupele de gen aproape că obligă la lectura cărţii pe acorduri de metal gothic. Autorul se dovedeşte astfel un maestru al capcanelor, atmosfera gothică e doar un pretext, iar dacă poetul împrumută din genul amintit ceva, atunci este vorba mai ales fie de o revoltă impulsivă, exteriorizată, fie de o tulburare sufletească proiectată în tărâmuri obscure, abisuri interioare.

Ceea ce-l diferenţiază însă foarte mult pe Bolea de alţi autori este sarcasmul, persiflarea. Poetul poate fi chiar cinic, dar e un cinism practicat inteligent demonstrând fantezie prin asocierea cu diafanul: „pe lângă groapa mea/ trec cupluri de îndrăgostiţi/ turişti cu biciclete, bătrâni care-şi plimbă căţeii/ iar vara abia mijită îmi aduce miros de fân proaspăt”. Ceea ce unii ar putea socoti din neatenţie bravadă, reprezintă în fapt o critică acidă la involuţia omenirii din punct de vedere spiritual. Dezumanizarea este evidentă prin automatismele individului contemporan, de oriunde ar fi el şi orice statut ar avea: „negrul se duce la non-stop/ punkerul se duce la non-stop/ chiar şi preotul se duce la non-stop/ non-stop-ul este noua biserică, banii sunt noua biblie”. Exploziv, poetul îşi declină puterea de a se lupta cu cele mai mari forţe ale întunericului, cu cei mai obscuri politicieni sau guvernatori ai marilor puteri, poetul este reprezentantul binelui care prin cutezanţă, sacrificiul interesului personal şi energia tinereţei va învinge! Bineînţeles că nu ai cum să nu-l crezi când îţi spune atât de hotărât şi răspicat, autopersiflându-se: „mă preling subtil ca argintul viu dar sunt la atingere ca acidul sulfuric/ vreau să fiu asediat până la capăt/ vreau trupele anti-tero/ vreau să negociez direct cu obama/ vreau un mandat în parlamentul european al nihiliştilor/ dar până atunci aştept/ şi fiecare roboţel care îmi încalcă teritoriul va fi carbonizat/ pentru că sunt la fel de pur precum curentul electric/ atinge-mă doar şi or să-ţi iasă flăcări pe nări”.

La Ştefan Bolea totul capătă mărimi colosale, propriul eu, apoi experienţele, trăirile marcante sunt hiperbolizate, evident dragostea este supradimensionată: „dragostea mea = cernobîl + world trade center + hiroshima + katrina// o dragoste neţărmurită ca marele zid chinezesc, aspră precum siberia, umflată precum casa poporului, ascunsă ca o erecţie refulată în blugi// dragostea mea/ te face să te sufoci în somn/ îţi dă tahicardie/ e mai puternică decât o cartelă de xanax”.

E atâta ciudă acumulată faţă de multiplele şi nesfârşitele nedreptăţi şi crime ale omenirii, încât vocea poetului sună ameninţător, discursul său ia turnura unor imprecaţii, răul se întoarce ca un bumerang împotriva celui care l-a generat: „traian băsescu mort/ trupul său a fost purtat în larg de rămăşiţele flotei române/ ion iliescu mort/ sicriul său a fost cărat de mineri direct la crematoriu”

În concluzie, o carte pe care o putem numi plastic manifest împotriva urii lumii, un volum electrizant al unui poet ce se declară nihilist convins dar pe care n-ai cum să nu-l simpatizezi când mărturiseşte cu sinceritate: „sunt necredincios dar îi urăsc pe oamenii care l-au ucis pe Iisus”.

Mădălina Rotaru, „La un pahar de rouă”, Editura „Grafit”

Mădălina Rotaru e cunsocută ca jurnalistă la cotidianul „Ziarul de Bacău”. Deja se ştia de pe blogul ei personal că scrie poezii pentru copii. Drept urmare nu ne-a surprins prea mult volumul ei de debut. Mai degrabă am putea spune că aşteptam de ceva vreme apariţia lui. Cartea este deosebit de frumoasă, nu doar prin versurile caline, sensibile, graţioase, ci şi prin ilustraţiile colorate, remarcabile prin simplitate şi fineţe, semnate de asemenea tot de autoare.

Am considerat mereu că scriitorii de literatură pentru copii sunt speciali, au o bogăţie sufletească rar întâlnită, o imaginaţie ieşită din comun, o dispoziţie nativă de a se apropia de copii, calităţi ce le regăsim şi la poeta noastră băcăuană. Mădălina Rotaru mânuieşte cu uşurinţă versul în prozodie fixă, formă care este mai uşor de receptat de cei mici. Asonanţele Mădălinei Rotaru au forţă de expresie. O carte bună de poezii pentru copii produce delectare oricărui cititor, indiferent de vârstă. Mădălina Rotaru are darul de a ne ademeni într-o lume fermecătoare, în care sunt personificate plante delicate şi animăluţe simpatice, micile vietăţi împreună cu prichindeii manifestă sentimente curate, nobile. Personajele sunt prinse în tot felul de întâmplări, unele nostime, în care stângăciile protagoniştilor stârnesc zâmbete. Micile defecte sunt mustrate cu ironie, secvenţa finală este una în care cel care a comis greşeli este privit cu îngăduinţă.

Dacă vreţi să vă bucuraţi sufletul, să vă aduceţi în inimă trăiri pe care le-aţi cunoscut în copilărie, citiţi cartea Mădălinei Rotaru, veţi căpăta garantat o stare de bună – dispoziţie. Nu e deloc simplu să scrii pentru copii şi să o faci bine. Mădălina Rotaru reuşeşte pentru că are graţie, gingăşie, sensibilitate şi pe lângă acestea inteligenţă şi perspicacitate. Dacă nu întrebuinţezi asocieri logice eşti pierdut în poezia pentru copii. Poeta noastră cred cu toată convingerea că merită din aceste puncte de vedere destulă atenţie din partea cititorilor şi din partea criticilor, care din păcate, s-au arătat dintotdeauna circumspecţi sau cel puţin rezervaţi faţă de literatura pentru copii.

Mădălina Rotaru şi-a aşezat cartea sub următorul motto: „Dar cel mai bun lucru pe care l-a făcut Solomon a fost să-l înveţe să aibă o inimă veselă”. Exact aceasta ne învaţă poeta invitându-ne la un pahar de rouă, să avem o inimă bună! Exemplificăm prin vocea unui greiere mic, surprins de venirea toamnei: „Doamne, ce se-ntâmplă oare?/ Unde-i Coana Furnicuţă,/ Rândunica cea micuţă,/ unde-i Leneşul Bondar?!/ Ce bizar să n-am habar!/ Frunzele-n copaci, ciudate,/ cad, de parcă-s apucate/ şi ce palide-s la faţă…/ galbene… fără verdeaţă…/ Şi… o Doamne! E cutremur?!/ Ce-i cu mine, de ce tremur,/ unde aş putea să strig?/ Unde, cine… asta este!/ Nu-i cutremur! Îmi e frig!// Iară tu, galbenă Doamnă/ tre’ să fii vestita Toamnă…/ Gata! M-am elucidat,/ nu mai e nimic ciudat!/ Nu mă sperii chiar deloc/ că-mi iau de la iarmaroc/ şi mâncare şi ghetuţe/ şi mănuşi pentru lăbuţe…/ Ce, credeai că am să-ngheţ?…/ uită-te c-am fost isteţ/ şi-am schimbat în vară treaba:/ am cântat! Dar… nu degeaba!…”

Violeta SAVU