Grandoarea haosului

De cum a văzut lumina zilei romanul lui Nichita Danilov „Ambasadorul invizibil”   a şi fost diagnosticat de către criticii literari ca având ascendenţă stilistico-imagistică de sorginte slavă, fiind atins de puternice vibraţii gogoliene şi chiar bântuit de fantome bulgakoviene. Acest aspect nu este deranjant, din potrivă, poate fi privit drept măgulitor, eu, unul, nu sunt de acord cu o asemenea sentinţă, romanul e cât se poate de original, iar personajele trimise în lupta cu necunoscutul au identităţi pur daniloviene, până când şi cele fantastice au profiluri originale, iar partitura narativă e personală.

Coperta volumului, apărut la editura „Polirom”, lasă să transpară un fin ecou al mesajului acestui roman, care ne vorbeşte despre jocul „trasului de sfori” (şi, de ce nu, de jocul „trasului pe sfoară”), insistând nu atât asupra păpuşarului ori asupra bieţilor pioni cât asupra sforilor. Unduirea sforilor nu simbolizează altceva decât subtila meandrare a sensului ce curge din subteranul unei poveşti în subteranul alteia, manipularea personajelor nu este decât o încercare de coagulare a firelor narative într-un sens care să transcende romanul. Avem de-a face cu un demers metanarativ de mare amploare prin intermediul căruia scriitorul ne vorbeşte deschis despre ce înseamnă postmodernism. Opera de faţă nu vine să înlocuiască un gol în literatura română, ea vine să rupă o tăcere şi, manifestând un impuls programatic autentic, încearcă să definească o naraţiune autentică, aruncând totodată în derizoriu apucăturile înregimentate în tot felul de clişee clasice.

Romanul este alcătuit din patru episoade care se lasă foarte greu dizolvate într-un sens unitar, într-o logică unitară, episoade comunică între ele  prin personaje,  ce îşi predau ştafeta şi lasă moştenire unele altora frustrări, temeri şi, mai presus de toate, conştiinţa că nimeni nu se poate sustrage sfârşitului(sfârşiturilor) şi că fiecare sfârşit nu face decât să perpetueze păcatele vieţii spre a naşte unor noi drame. Poetul Evgheni Lein este izvorul poveştilor care se împletesc şi despletesc în acest roman, construit fiind ca o „Şeherezadă” capabilă de a diseca actul narării, o „Şeherezadă” a cărei povestiri sunt punctate de interludii – monologuri cărora Lein le dă glas pentru a reflecta asupra relaţiei dintre amintiri, povestiri şi realitate.

„Te vei întreba, desigur – zise Lein – de unde cunosc aceste picanterii care rămân de obicei între perdelele unui alcov. Nimeni nu ştie ce-şi spun unul altuia amanţii în momentele lor de intimitate. Şi atunci eu, Lein, de unde aş şti? Crezi cumva că dialogul e rodul fanteziei mele?Poate. N-aş putea să neg că, repovestindu-ţi scena, nu am aruncat pe pânza zugrăvită culori obţinute prin distilarea urdorii proprii. E poate şi o picătură di mine acolo. Nu poţi să povesteşti la rece totul. Te transpui…şi o parte din propriile experienţe…se transferă în poveste.”

Aceste cuvinte ale lui Lein  poartă solia noului model de naraţiune şi implicit a noii literaturi, o literatură cu un ontologic mutant, o literatură cu o conştiinţă intrinsecă. Spusele lui Lein – un adevărat „mouthpiece” al autorului – relevă imposibilitatea literaturii – şi prin extrapolare imposibilitatea artei – de a recurge la un mimesis autentic care să oglindească realitatea.  Astfel, prin intermediul lui Evgheni Lein, Nichita Danilov conferă epicului o dimensiune metanarativă prin care ne vorbeşte despre noua literatură (postmodernă) dispusă să îşi recunoască propria artificialitate, formulă literară ce încetează să mai pledeze pentru puterea naraţiunii de a aresta esenţa dinamicii realităţii şi a existenţei. În fond, la baza revoluţiei postmoderne stă ideea de regândire a procesului definit în antichitate „mimesis”, iar Nichita Danilov vine cu „Ambasadorul invizibil” pentru a testa reacţia cititorului român contemporan confruntat cu noua ordine estetico-stilistică.

În prima parte a romanului, autorul jonglează cu dinamica unei posibile relaţii subterane care reverberează din spaţiul oniric în cel real. Avem de-a face cu vise pline de entităţi mistice precum „Cel Nevăzut” ori avatarul lui Agaton, cu dialoguri flagrant simbolice a căror puternic caracter echivoc le îmbracă într-o aură voit pedantă. Nume precum Avaton sau Învăţătorul nu sunt altceva decât „clişee” plantate de narator pentru a sugera natura mistică a părţii întâi. Plonjările în oniric sunt marcate de un grotesc cu tentă Sabatiană(e de ajuns să facem o paralelă între Androginii şi Dare de seamă despre orbi), obsesia conspiraţiei pandemice pusă pe seama unei secte oculte este piatră de hotar în ambele opere, iar simbolismul viselor este mai mult decât grăitor. La un moment dat Lein îşi pierde(în vis) bărbăţia, pentru ca apoi să întâlnească un Androgin şi să experimenteze re-naşterea din propria mamă. Flagranţa prin care visele lui Lein rezonează cu evenimentele din realitatea imediată – prin sintagma aceasta mă refer la ancheta desfăşurată de poliţie în urma căreia este descoperit fenomenul de profanare al mormintelor de către membrii sectei scopiţilor- aruncă cititorul în braţele iluziei conform căreia evenimentele ce au loc în lume „funcţionează” în matca unui destin arhetipal criptat în subconştientul fiecărui individ. Tot în partea întâi este sugerat faptul că această formulă arhetipală poate fi accesată de către individ prin supapa oniricului: „şi Jung, şi Steiner sunt de părere că simbolurile şi închipuirile nu sunt doar simple imagini, ci că ele fac parte dintr-un fond genetic universal, constituind o realitate în sine”. În contexte asemănătoare se mai vorbeşte despre „sedimentele nocturne” originare în existenţe precedente şi de „irumperea conţinuturilor  arhetipale”, toate aceste idei privind existenţa unui nou sens profund al existenţei. Este „indicat” practic cititorului, la un nivel subliminal, să se folosească de acest tipar epistemologic al analogiilor simbolice întru interpretarea evenimentelor şi, de ce nu, a literaturii, totul culminând cu „oficializarea” acestui model de interpretare a sensurilor:

„Mai târziu, punând cap la cap întâmplările, mi-am dat seama că visele mele aveau un substrat simbolic. Le-am decriptat pe măsură ce evenimentele la care participasem ca martor afectiv s-au îndepărtat în timp…”

Până în acest punct al naraţiunii, nu se poate observa decât faptul că avem de-a face cu un narator care nu se sfieşte să-l manipuleze făţiş pe  cititor, ba chiar să-l dădăcească în procesul de decriptare a codului acestei opere literare. Însă nimic din toate cele prezentate până acum nu anunţă, nici nu lasă să se întrevadă,  proiectul metaficţional grandios pe care îl ţese scriitorul. Numai contrastul dintre cele patru părţi ale romanului demantelează iniţiativa scriitorului care pune faţă în faţă preceptele ontologice moderniste şi cele postmoderniste. Se sare de la grotescul şi misticul capitolului „Androginii” la atmosfera încărcată de îndoială, suspiciune şi paranoia a episodului intitulat „Ambasadorul invizibil”, de la tuşele de fantastic din „Blestemul casei Romanovilor” la aura de mascaradă, de bâlci a secvenţei „Letinsky&Kuzyn”. Dacă James Joyce, prin al lui „Ulise”, susţinea că succesiunea de evenimente ce compun o existenţă este determinată de un sens aprioric ce o transcende (în cazul romanului Joycean sensul mitic), Fowles în „Omida” ori în „Iubita locotenentului francez” vede existenţa ca fiind un potenţial sens şi nu un sens în sine. ”Existenţa este o succesiune de evenimente care nu funcţionează în virtutea unui determinism aparte, omul este generatorul de sens şi nu un simplu descoperitor al unui aşa-zis sens primordial” pare să spună Fowles.

În lumina unei astfel de antiteze, putem deduce faptul că Nichita Danilov se foloseşte de aşa numita tehnică ”installing and the subverting” pentru a delinea o poetică postmodernă. După ce îşi hrăneşte cititorul cu diferite modele de interpretare, Scriitorul se dezlănţuie într-un concert disonant în care stilul îşi pierde unitatea şi în care simbolurile încetează să mai fie transparente ori să se supună vreunei logici de lecturare. Revenind la primul fragment citat din opera lui Nichita Danilov îl putem acum interpreta drept o creionare a condiţiei scriitorului care deformează realitatea empirică atunci când încearcă să redea experienţa prin intermediul instrumentului narativ.  În fond, realitate(atât cea prezentă cât şi cea trecută) nu poate decât să îmbrace culorile limbajului pe care fiecare îl stăpâneşte.

 După înlănţuirea de coincidenţe din prima parte, avem de-a face cu dispariţia simbolurilor şi divergenţa sensurilor în cea de-a doua. Atmosfera de la ambasadă este marcată de un absurd de factură kafkiană: şobolanii invadează ambasada, şoferul, cu aer misterios,  se ascunde prin frigidere, soţia sa „se poartă gheişă”, un individ pe nume Alexei anunţă profetic iminenţa unei catastrofe. Saltul de la povestea cu scopiţii la cea ce descrie viaţa în cadrul ambasadei este unul abrupt, nu există nici o logică a acţiunii care să îl „aclimatizeze” pe cititor cu o asemenea fisură a epicului.

 Cea de-a treia parte aruncă din nou naraţiunea în zodia abuzului de simboluri, tonul este unul cu nuanţe profetice, iar Lein îi predă ştafeta narativă lui Alexei. Acesta din urmă apare ca fiind o fantasmă ce pluteşte în prezenţa nemilosului Lenin şi îi radiografiază gândurile.  Discursul indirect liber este acum instrumentul redării gândurilor marii căpetenii bolşevice, iar această mediere a discursului narativ(în fond gândurile se nasc sub forma unei naraţiuni) nu este altceva decât o metaforă prin care romancierul sugerează faptul că literatura are la bază cunoaşterea intuitivă şi nu pe cea empirică pentru care pledează istoriografii. În fond, cum ar putea Alexei(rătăcitorul oaspete al ambasadei din partea a doua) să acceseze gândurile lui Lenin? Însăşi calitatea de fantasmă a lui Alexei simbolizează spiritul intuitiv în vreme ce demersul arheologic al lui Lenin(studiul jurnalului ţarului şi al rapoartelor suspuşilor) ne poate duce cu gândul la preceptele istoriografiei. Aşadar, sunt două forme de cunoaştere a trecutului ce conturează un mise en abyme desăvârşit ce redă condiţia naraţiunii moderne: perpetua pendulare între fidelitatea faţă de izvoarele istorice şi impulsul de a da curs intuiţiei. Starea reumatică a lui Alexei datorată sângerării şi foşnetului mult prea puternic al copacilor chintesenţializează nestatornicia naratorului postmodern incapabil să se dedice unei singure tendinţe narative, epistemologice, ontologice. Nichita Danilov pare să ne transmită că „nici pipăind la nesfârşit veşmintele prinţeselor Romanov Lenin nu va reuşi să simtă zbaterea, înfricoşată poate,  a sânilor lor şi deci nici pulsul unei lumi pe care nu a ştiut să o privească.”

Pe lângă toate acestea, despre „Ambasadorul invizibil” se poate spune că fiinţează ca „operă literară santinelă” ce caută să redefinească relaţia dintre Cititor şi textul literar; aş cuteza chiar să afirm că romanul îşi însuşeşte şi o oarecare valenţă taumaturgică, el apărând(în contextul literaturii române actuale) ca o tentativă de vindecare a receptorului textului literar de impulsurile pe care le-a dobândit ca urmare a succedării de paradigme literare.

În primul rând, în cazul romanului în discuţie nu putem vorbi despre unitatea şi coerenţa subiectului operei literare. Precum o fantasmă ce poartă aura unei cobe, Evgheni Lein ne poartă prin labirinturile întunecate ale unei poveşti despre conspiraţia unei secte oculte, prin atmosfera apăsătoare de la ambasada părăsită, asistăm apoi la potopul cruzimii ce subjugă imaginaţia lui Lenin, dominată de disputa Letinsky versus Kuzyn. Poetul narator este, pe rând, fantomă a Crăciunului trecut, prezent şi viitor ce deschide ochii cititorului asupra tendinţelor stilistice şi ideatice ce au bântuit literatura şi implicit imaginaţia umană. Această metanaraţiune refuză cititorului până şi mica plăcere oferită de comoditatea reperării unei entităţi centrale. Personajele par să fi căpătat un soi de conştiinţă de sine, refuză responsabilitatea faptului de servi drept ax al romanului, îşi predau ştafeta fără nici o explicaţie, aruncând în aer orice eventuală cauzalitate ce ar putea înlesni munca cititorului. De ce povestea cu scopiţii este suspendată brusc, fără să se revină, decât aluziv, la ea? Oare povestea lui Lein despre timpul petrecut la ambasadă nu ne face să-l suspectăm ca fiind şi protagonist al poveştii Letinsky şi Kuzyn? În fond, ne putem întreba în ce măsură e capabil un om să redea fidel discuţia avută cu Kuky Kuzyn şi implicit discuţiile avute de acesta din urmă cu Letinsky? În ultima parte a romanului discuţiile nu sunt redate prin linii de dialog ci prin ghilimele, semn că totul trece prin filtrul mnemonic şi imaginativ al lui Lein. Atunci întrebarea: cine ne pune la dispoziţie conţinutul manuscrisului lui Alexei? Lein? Ori Nichita Danilov? Însăşi statutul naratorului devine echivoc în romanul postmodern cu valenţe narcisist-metanarative! 

Nici măcar personajele acestui roman nu mai răspund cutumelor devoratorului de literatură. Nu se pune nici o clipă problema satisfacerii nevoii cititorului de a se confunda cu un personaj. Personajele lui Nichita Danilov nu sunt purtătoare de simboluri ori mesaje şi nici nu pot răsfrânge lumina dezideratelor cititorului. Personajele pe care Nichita Danilov le manevrează nu sunt oaze limpezi ci ape tulburi, destine şi caractere bântuite şi locuite de poveşti. Letinsky este suma tuturor biografiilor pe care el însuşi şi le orchestrează dintr-o fatală nevoie de revigorare a eului şi de refinisare a traiectului destinal lovit de mundan. Kuzyn e suma jocurilor de rol absurde(martor al mulgerii secretarei de către preşedinte, apoi protagonist al episodului „mulgerea secretarei” aşa cum este el „recizelat” de Iaki), el e cumulul tuturor situaţiilor ridicole(luarea în cârcă a lui Mobutu Sese Seko) spre care este împins de Letinsky. Însuşi Evgheni Lein nu e decât un suflet cameleonic ce împrumută culoarea poveştilor pe care le înşiră. Personajele sunt ţinute îndeajuns de puţin în scenă încât să nu putem rezona cu ele. Personajele sunt eviscerate, le este extirpată unicitatea apoi sunt împăiate după ce în prealabil fuseseră burduşite cu poveşti. Ele apar ca simpli vectori concurând în vâltoarea şi spontaneitatea situaţiilor şi contextelor sociale, iar absurdul pe care îl secretă pentru a nu fi strivite de istorie le dizolvă orice urmă de coerenţă umană.

De la prima până la ultima pagină, o mereu pulsândă întrebare îl va chinui pe cititorul romanului, şi anume : în virtutea cărei logici ori în perspectiva revelării cărei idei ne sunt developate în faţa ochilor aceste poveşti contrastante? Ce treabă are Alexei cu Kuky Kuzyn? Dar Lenin cu Letinsky? Ce raţionament îi dă ghes lui Evgheni Lein să dea glas acestor frânturi narative?  Personajul narator ne aduce în faţa ochilor cadavrul unui tată devorat de anghile, un Alexei devorat de câini, Lenin înfruptându-se din imaginea morţii familiei Romanov, ne face să auzim şi să simţim zvonul ca de aripă de vrabie prin care o mamă îşi îmbie fiul la un mântuitor act de canibalism. O poveste despre ideologii, despre istorie şi nu în ultimul rând despre Om, despre actul devorării ca mecanism ce stă la baza inerţiei în virtutea căreia lumea continuă să dăinuie. Doi fii ce prosperă de pe urma morţii unui tată. Doi fraţi ce răzbat foametea gustând din carnea mamei. Un preşedinte ce îşi hrăneşte orgoliul din propriile nebunii şi îşi ascute imaginaţia de spinarea unui supus. Un preşedinte ce-şi steroidizează imaginaţia creând o galerie de sosii ce parazitează suflul unor indivizi „dispensabili”. Romanul e poate o metaforă pentru ciclicitatea vieţii, un soi de reiterare literară a simbolului de pe caduceu. Sau poate nu. Poate e doar o metaforă subtilă a condiţiei literaturii postmoderne: „un fel de happening; un fel de performance sau cam aşa ceva”.  Literatura ca o piatră cu nuanţe prismatice de care ne ascuţim imaginaţia…literatura care nu mai reflectă realitatea ci ne îmbie să generăm sensuri, să creăm – să imităm actul creaţiei, act ce stă la baza vieţii. Iată, parafrazând ideile Lindei Hutcheon, noul mimesis de proces înlocuindu-l pe cel de produs!

Categorisit drept un scriitor de substanţă lirică şi văzut uneori, în virtutea acestei consideraţii,  ca o ciudăţenie în universul romanesc, Nichita Danilov impresionează prin naturaleţea cu care îşi jertfeşte, îşi înăbuşă pornirile lirice. Nici o clipă nu dă senzaţia că ar înota în ape necunoscute, în plus, el manifestă  o profundă cunoaştere al noului statut al literaturii. Scriitura sa e una de o coloratură şi un exotism de bâlci, el însuşi fiind un magician al narării, limbajul său respiră diversitate, revendicându-se din esenţe contrastante. Şi nu în cele din urmă, vă propun să-l vedem pe Nichita Danilov ca pe un iluzionist care vinde cititorului cele mai tainice trucuri. Preţul este însă unul straniu. El ne cere să conştientizăm artificialitatea performance-ului său (şi artificialitatea literaturii însăşi) şi să gustăm sentimentului care îl încearcă pe Creator: şi cum altfel decât să ne însuşim arta de a crea sensuri, fie ele şi iluzorii.

Andrei ALECSA