Riscurile meseriei

Atunci când se gândesc la riscurile meseriei, oamenii se ghidează, în general, după specificul ocupaţiei proprii: doctorii se gândesc că riscă să se contamineze, poliţiştii se tem că vor fi răniţi sau omorâţi de infractori, zidarii că vor cădea pe schelă, şoferii că vor suferi un accident de circulaţie, oamenii de ştiinţă că vor deveni victimele vreunui experiment cu substanţe sau mecanisme periculoase etc. În funcţie de gravitatea riscurilor, în mod ideal, se acordă angajaţilor unele sporuri care să-i consoleze şi, eventual, să le închidă gura în caz de accident.

Să zicem acum că eşti „responsabil cu calitatea” într-o catedră universitară. În această ipostază, devii, automat, subordonat al „responsabilului cu calitatea” pe facultate, care, la rândul lui, se subordonează celor de la nivelurile superioare ale „departamentului de management” care, la rândul lor, se cutremură în faţa „celor de la centru”. Descrierea ierarhiei poate părea plicticoasă, dar ea e necesară pentru înţelegerea felului în care funcţionează „sistemul calităţii”. Să nu vă faceţi iluzii: titulatura nu ascunde decât îndatoriri pur birocratice şi statistice neremunerate. Uneori, acestea sunt pur şi simplu agasante, alteori frizează absurdul. Iată un exemplu.

Să zicem că într-o zi „primeşti sarcină” (într-un limbaj de lemn ce nu are nicio legătură cu simţul umorului) să întocmeşti, conform modelelor proaspăt concepute de către superior, o serie întreagă de fişe de definire a riscurilor la nivelul structurii aferente. Dacă eşti într-un departament de umanioare, te gândeşti că în cazul unui profesor dintr-o sală de curs unde se vorbeşte despre Shakespeare nu ai decât să descrii, consumând inutil energie şi timp, riscurile inhalării prafului de cretă sau pe cele ale suprasolicitării psihice. Însă atunci când deschizi fişierul „riscurilor” cu modelele de adaptat, te loveşte, vorba ceea, o neagră revelaţie: nu aşa, necredinciosule!

Procedura, vrednică de un Kafka, comportă alcătuirea unui şir de tabele diferite, dintre care unul are nu mai puţin de 13 coloane, în care „riscurile activităţii de conducere” sunt definite, „la nivelul departamentului de management”, în felul următor: unui obiectiv precum „respectarea prevederilor legale în domeniu” îi corespunde „riscul de neaplicare a legislaţiei”; „gestionarea eficientă a activităţilor legate de controlul documentelor” corespunde „riscului întocmirii eronate a unor documente sau al nepredării acestora la timp” şi tot aşa. Prins deja în mecanismul nevolnic, îţi dai seama că astfel poţi croşeta la nesfârşit „riscuri”… te gândeşti, rânjind într-un dinte, că atunci când bei apă rişti să te îneci sau că atunci când citeşti un tabel rişti să izbucneşti într-un râs violent. În faza următoare înţelegi că nu doar truismul e la el acasă aici, ci şi confuzia dintre ideea de „risc” şi mult mai mundanele noţiuni de „greşeală” sau „incompetenţă”. Dar poate o fi doar o confuzie corect politică, de vreme ce şeful, oricât ar fi el de mic, se ştie, nu greşeşte niciodată, ci iată, are, mai nou, o poziţie cu multe riscuri.

Nebunia continuă cu „bazele de calcul ale riscurilor”, unde se face corelarea exactă, inginerească, a gravităţii riscurilor, exprimată în cifre, cu cele patru coduri colorate devenite deja clasice: verde, galbe, portocaliu şi roşu. Urmează „registrul riscurilor” unde trebuie, printre altele, precizate separat „riscurile inerente” şi cele „reziduale”, la fiecare dintre ele trebuind calculate, în cifre, probabilitatea, impactul şi expunerea. „Procesul-verbal al şedinţei de analiză a riscurilor” era deja previzibil în listă. Apoteotic, în fişier tronează o „fişă de urmărire a riscului” (sic!) care, după toate rigorile ştiinţifice, trebuie întocmită, cu tot cu măsurile de ameliorare, pentru fiecare risc precizat în tabelul centralizator.

Să dăm cezarului ce e al cezarului şi să spunem totuşi că la niciun punct riscurile departamentului de management nu sunt evaluate chiar la maxim: la urma urmei, nu se moare din asta. E singurul vestigiu al prezenţei contactului cu realitatea, contact pe care funcţionarii judiciari din Procesul lui Kafka îl pierduseră complet. Ceea ce e însă cu adevărat absurd şi îngrijorător e că justificările oferite pentru elaborarea de astfel de mostre birocratice nu ţin de vreo metafizică, de orice natură ar fi ea, ci sunt puse pe seama „sistemului” omnipotent, devenit (sau făcut să pară…), după cum genial a intuit scriitorul, invizibil, incognoscibil, inaccesibil. E mult mai periculos decât totalitarismele istorice, pentru că nu mai poţi să lupţi împotriva lui. După cum scrie acelaşi Kafka, „ce se petrece acolo nu ştim şi, între noi fie vorba, nici nu vrem să ştim.”

Elena CIOBANU