Vorbe scurte

Tăria mea constă în faptul că vorbesc despre slăbiciunile mele.

A fi liber înseamnă, nu o dată, a te autolimita.

„Mai întîi să dăm hrană sufletului şi în al doilea rînd corpului”. (Platon) Neîndoielnic, lectura e un aliment pentru suflet. Cîţi încep, însă, „mai întîi”, ziua cu o lectură?

Curios în marginile firescului, nu mi-am transformat curiozitatea într-o profesie. Pot fi acuzat de indiferenţă, nu şi de indiscreţie.

Dacă aş fi întrebat, aş propune ca motto pentru orice alegeri următoarea vorbă a lui Democrit: „E o ruşine să fii guvernat de unul mai prost decît tine”.

„Revoluci?n es construir”. În principiu, aşa ar trebui să fie. Dacă rezum acţiunile întreprinse la noi după ’90, rezultă altceva. „Revoluţia” a fost – ca să rămîn la verbele spaniole – „acabar”, „terminar”. Distrugere şi jaf.

Speranţa e o formă de loialitate.

Observator bun e acela care rămîne neobservat; ceilalţi sînt reporteri.

Minciuna subminează sănătatea unui popor.

Negreşit, şi presa care nu educă are dreptul de a exista, dar la… reeducare!

La fel care ura, admiraţia are inerţiile ei.

În absenţa măsurii, comerajele alunecă în cleveteli şi, mai grav, în delaţiuni.

„Cine nu vrede în ce spune pregăteşte pe acela care nu va crede în ce face”, cugeta Iorga. Aşa au procedat cei mai mulţi dintre politicienii, activiştii şi energumenii aproape tuturor partidelor noastre din secolul XX: au pregătit pături de impostori, inşi care au vorbit în lozinci fără a crede în nimic.

Întrebare veche: „Vinovăţia sursei” poate fi „absolvită” de „sfinţenia destinaţiei”? Răspunsul meu e, categoric, nu. Pentru justificare, mi-l iau aliat pe Isus Sirah, care avertiza: „Nu nădăjdui în jertfa nedreaptă…” (35,13) „Jertfa nedreaptă” nu-i niciodată cea „ruptă de la (propria) gură”, ci cea alcătuită din prisosuri obţinute prin înşelăciune sau prin rapt. Vorbele înţeleptului sînt valabile şi pentru cei de azi, „marii donatori” din mari averi nemuncite, ilegitime (cu oricîte acte le-ar proba), fundamental imorale.

Prea mulţi de „Doamne, Doamne!” te pot duce la blasfemie, căci, inevitabil, ajungi nu numai să amesteci, ci şi să confunzi sacrul cu profanul.

Tinerii – am observat – ignoră adesea cronologiile şi n-au remuşcări dacă încurcă secolele trecute. Pentru ei, singura dimensiune certă a timpului e prezentul, care – îşi închipuie – durează, şi durează, şi durează…

Decenţa te limitează, constrîngerea te anihilează.

Nu-mi place izolarea, dar mă simt foarte singur ori de cîte ori ajung în mulţime.

Mă rog zilnic să rămîn cinstit (în vorbe şi fapte), aşa cum mă rog pentru pîine. Pîinea se cumpără sau se împrumută, cinstea – nu.

Vocea e atitudine.

Intrîndu-mi în casă, Nicolae Caciuc, un consătean, fost maistru la Combinatul de Prelucrarea Lemnului, a formulat surprinzător de exact un adevăr pe care eu m-am abţinut pînă acum să-l exprim: „Biblioteca este biserica dumneavoastră”.

E firesc, oare, să te întrebi ce gîndeşte un cîine? Am făcut-o văzîndu-l pe unul în staţia de autobuz. Privea lumea comprehensiv, cu o „inteligenţă” superioară tuturor.

Cea mai bună asigurare, cel mai rîvnit cîştig: munca.

O întrebare pe care ar fi timpul să mi-o pun: în ce anume m-aş putea considera „înţelept”? Avînd în vedere vîrsta, în ceva ar trebui să fiu.

În ţara noastră românească democraţia a fost frumoasă doar în stadiul de intenţie, auroral. Îndată ce s-a trecut la aplicaţii, s-a urîţit brusc, ba a şi stîrnit nostalgii după dictatură.

Cert, nu sînt inteligent nici faţă de indispoziţiile mele, darăminte faţă de ale altora.

O sută de uimiri simple sînt nimic faţă de o uimire fecundă. Aceasta poate fi anticamera unei descoperiri.

Ca să te aperi trebuie neapărat – cum susţin unii – să recurgi la viclenie?

Temă: despre inanitatea talk-show-urilor. Ar fi bine să pot zice ca poetul: „De vorbiţi mă fac că n-aud”.

Ce s-a pierdut faţă de altădată? sînt întrebat. S-au pierdut valorile legate de inimă: cultura inimii, generozitatea inimii, delicateţea inimii. Avem din ce în ce mai puţini „oameni de inimă”. Aşijderea, „inimoşi”.

Pe căi personale am ajuns la ideea maioresciană că nu trebuie să-ţi exploatezi literar patima. Scrisul bun mi se pare azi a fi cel reflectat, echilibrat, ferm.

Doar cel „mîntuit” poate formula ceva adevărat, pregnant, de o justeţe clasică.

Nu mai sîntem deloc „aristotelieni”. Stagiritul spunea: „Cine nu judecă pe copii la tinereţe, îl judecă copiii pe el la bătrîneţe”.

În ziua de azi, mai mult decît în trecut, normalitatea e o valoare.

Ca şi versul nescris, gîndul nenotat pare cel mai frumos. Din cele ce mi-au scăpat aş fi putut înmănunchia – îmi spun cu regret – o veritabilă antologie…

Doar în teama de Dumnezeu sînt liniştit.

Monarhia nu poate funcţiona decît într-un climat religios: „Pricepeţi că stăpînirea vi s-a dat de la Domnul şi puterea de la Cel Preaînalt”. (Înţelepciunea lui Solomon” 6,3) Chiar dacă la instalări jură pe Biblie, preşedinţii nu mai pricep aceasta. Dumnezeu nu figurează între factorii care le-au hotărît succesul. Ei binemerită doar de la „popor”.

„Cartea ta fiind groasă, te citesc printre picături”, mi-a declarat. De aci iată încă o întrebare pe care nu mi-am pus-o: Cum e mai bine – să fii citit „dintr-o suflare” sau „printre picături”? Un hîtru ar putea răspunde că depinde cine e cititorul: dacă e un domn sau o doamnă.

Statul la geam şi privitul pe geam: plecări ratate.

Sînt două feluri de idiosincrazii: cele insuflate de alţii („Cum poţi să-l citeşti pe, sau cum poţi să stai de vorbă cu…”) şi cele născute din experienţe directe. Astfel, eu chiar dacă aş auzi că X a dat o capodoperă – lucru, evident, imposibil – nu m-aş întoarce de la hotărîrea de a nu mă mai interesa de scrisul său. Odată instalată sila sau indiferenţa, nu mai pot face paşi înapoi.

„Vae, Vae, Vae terre ubi Dominus vitiosus et Consiliarius imperitus et malitiosus est”. / „Vai, vai, vai acelei ţări unde stăpînul e păcătos, supusul răzvrătitor, oficiantul lacom şi consilierul nepriceput şi răutăcios”. De observat că, pentru a-l echilibra”, traducătorul a crezut necesar să completeze textul cu două personaje pe care realitatea le impusese memoriei sale: cetăţeanul nemulţumit şi funcţionarul rapace. Fie în versiunea latină, fie în cea românească, „vaierul” acesta ar merita pus pe clădirile publice (de la cea a Preşedinţiei la primării), ca memento.

În epoca blogurilor, mai crede cineva în chinurile „muncii literare”? Improvizatorilor, mărturisirile lui Flaubert, Eminescu, Caragiale, Rebreanu le par, probabil, ridicole. N-au timp, că altminteri ne-ar arăta ei ce scriitori buni pot fi!…

Figura în care mă recunosc: sînt „ca unul ce adună vie de pe urma culegătorilor…” (Sirah 33,20) Important nu mi se pare să mă fotografiez lîngă grămezi de coşuri pline, ci ca di puţinele boabe strînse să scot un vin bun.

Constantin Călin