Pentru informaţii suplimentare,
apasă aici!
Înainte de ceremonia acordării titlului de Doctor Honoris Causa al Universităţii „Vasile Alecsandri“ din Bacău (6 oct. 2011), Eugen Simion a conferenţiat în Amfiteatrul „Dumitru Alistar“ al Facultăţii de Litere despre modelul Marcel Proust în cultura română. Dintre multele şi captivantele motive care au orchestrat discursul academicianului bucureştean, am reţinut unul care avea în centru o chestiune vizând exprimarea corectă,
La începutul secolului trecut, tânărul şi dotatul Marcel Proust (1871-1922) propune Editurii Gallimard din Paris un text oarecare pe atunci, fundamental azi: „În căutarea timpului pierdut“. Cum André Gide (1869-1951) era romancierul în vogă, a primit din partea Editurii manuscrisul, pentru a-l evalua. Acesta l-a deschis la întâmplare, a găsit o greşeală şi brusc l-a închis. A doua zi, Editura avea verdictul lectorului: a nu se tipări lucrarea unui autor care îşi permite să fie neglijent cu propria exprimare. A fost gafa secolului, apreciază Eugen Simion, pentru că lumea culturală a fost vitregită o bună bucată de vreme de unul dintre cele mai puternice modele de scriere modernă, bazată pe tehnica bergsoniană a refacerii trecutului prin mijlocirea memoriei afective.
Relatarea lui Eugen Simion m-a făcut să cercetez „Jurnalul“ publicat de André Gide în 1939 şi tradus în româneşte în 1970, ca să descopăr că, mai târziu, asprul judecător se va căi: „Cartea lui Cailleux mă îndeamnă să mă cufund iar în Le Temps perdu sau, mai precis, în Le Temps retrouvé, cu o admiraţie şi mai mare decât odinioară“ (30 ian. 1949). Sau, anterior: „Am făcut uneori greşeli atât de grosolane, atât de neiertat; cu Proust, cu…“; „La Paris i-am recitit lui Jéan-Paul Allégret câteva pagini din Proust – fermecat“ (7 ian. 1918). Chestiunea exprimării corecte nu putea să nu-l preocupe: „E ciudat că se face atâta vâlvă în jurul greşelilor de tipar din cărţile lui Proust, care scria din fuga condeiului; iar când e vorba de un text al meu, în care fiecare cuvânt e cântărit, puţin îi pasă oricui de mă citează exact“.
Cei doi au devenit colaboratori şi apoi prieteni, revăzând împreună manuscrise şi îndreptându-le, ceea ce le dădea amândurora „pofta de viaţă“. Exista şi un risc: „Corecturile se umpleau de refaceri şi numeroase pasaje erau atât de supraîncărcate, că deveneau aproape de neînţeles pentru tipograf“.
Fără să fie un „apucat“ (aşa era văzut André Gide încă din copilărie), un slujitor al Thaliei a avut o atitudine similară, dar într-un alt context. „După 1989, eram mai blând cu ziariştii“, se confesează Radu Beligan cu puţin înainte de a împlini 90 de ani. Într-o zi, actorul, directorul de teatru şi scriitorul primeşte vizita unei domnişoare, care îi spune ca pe o scuză oarecare că nu se pricepe să lege un dialog, aşa că i-a întins o foaie cu întrebările pentru doritul interviu. „Când l-am văzut pe vaţi scris legat, m-am întunecat, i-am dat înapoi hârtia şi de atunci n-am mai răspuns la nicio solicitare a presei“ („Profesioniştii“, TVR1; realizator, Eugenia Vodă).
S-a mai pierdut ceva din această a doua întâmplare? Da, desigur, altă materie culturală: dacă Marcel Proust („acest mare maestru al disimulării“ – A. Gide) i-a căutat prietenia, ca recunoaştere indirectă a erorilor din manuscrisul cu pricina, consimţind că e nevoie de rigoare în exprimarea scrisă, tânăra ziaristă din Bucureşti nu a revenit cu întrebările corectate, pierzându-se cine ştie câte declaraţii, mărturii, opinii ale maestrului Radu Beligan. La noi, „A la recherche du temps perdu“ şi „Le temps retrouvé“ nu se întâlnesc mai niciodată, pierderea şi regăsirea dovedindu-se ireconciliabile.
Ioan DĂNILĂ
