MATEI VIŞNIEC: „…Eu încerc să scap de definiţii şi de frontiere, de etichete şi de clasificări”

– Stimate domnule Matei Vişniec, aş porni dialogul nostru de la o idee cunoscută. Caragiale apropia teatrul de arhitectură şi nu de literatură, opinând că dramaturgul este un constructor, nu un scriitor în adevăratul sens al cuvântului. Cum priviţi dumneavoastră relaţia teatru-literatură şi care este specificul dramaturgiei în raport cu poezia şi proza, ştiut fiind faptul că aţi încercat toate aceste genuri?

– Teatrul este construcţie, fără îndoială. Când scriu mă gândesc la curba dramatică a piesei, la înlănţuirea scenelor, la efectul de surpriză pe care trebuie să-l aducă fiecare scenă nouă, ca şi la ideea de acumulare interesantă. Dar teatrul este şi literatură, ţine de genul dramatic. Eu, când m-am îndrăgostit de teatru nu a fost din cauza spectacolelor pe care le văzusem, ci pentru că acest gen literar, teatrul, îmi convenea foarte bine, puteam în interiorul acestui gen să amestec dialogul cu poezia, naraţiunea savantă cu oralitatea. Mie îmi place şi scriitura fragmentară, ideea de crochiu, elipsele literare. Or, toate acestea sunt extrem de bine acceptate de scriitura dramatică, la fel ca şi un anumit spirit ludic. În teatru poţi să te joci uneori scriind. Şi romanul este construcţie, dar altfel. Personal nu sunt un teoretician şi nici nu-mi place să teoretizez pe marginea achiziţiilor mele în materie de tehnici sau maturitate stilistică. De fapt, simt când e bine şi când nu e bine, asta e tot. Am o busolă interioară care îmi spune aici e prea lung, aici e redundant, aici ar mai trebui dezvoltat, acest personaj secundar merită mai multă atenţie, aici trebuie să utilizezi arta contrapunctului (ca în muzică) pentru a surprinde, pentru a-l face pe cititor să tresară. Teoria nu ajută la nimic dacă nu ai această busolă.

– Se ştie că postmodernitatea este un fenomen care a stârnit reacţii contradictorii, divergenţele opiniilor critice nelăsând posibilitatea receptorului de a-şi construi o viziune unitară asupra acestuia. Bogdan Creţu, spre exemplu, vă consideră „un optzecist atipic” şi nu un postmodern… V-aş ruga să-mi spuneţi în ce măsură formula vi se potriveşte sau, dacă este cazul, să vă (auto)definiţi altfel.

– A te defini înseamnă a te închide între nişte frontiere. Or, dintotdeauna, eu încerc să scap de definiţii şi de frontiere, de etichete şi de clasificări. Cu cât trece timpul, îmi dau seama că sunt un scriitor care caută să capteze o emoţie umană în textele sale. Asta e tot.

– Aţi relatat într-un interviu cu Doru Matei un episod în care Nichita Stănescu vă îndemna să scrieţi teatru, considerându-l singura posibilitate de manifestare a unei viziuni inovatoare. Ce părere aveţi despre posibilităţile dramaturgului contemporan în acest sens şi cum anticipaţi evoluţia teatrului?

– Se scrie foarte mult astăzi şi este foarte bine. Teatrul „rezistă” de multă vreme în istoria omenirii şi mai are zile lungi în faţa sa, chiar dacă există mode, curente, tendinţe sau contra-mode, contra-curente, contra-tendinţe. Încă o dată, eu fac o distincţie între teatru, care implică şi etajul spectacolului, şi scriitura dramatică, genul literar ca atare. În ce mă priveşte, eu scriu un teatru destinat şi să fie citit, nu numai montat. De altfel nici n-aş scrie dacă n-aş şti că piesele mele rămân şi ca nişte texte literare autonome care pot provoca emoţie şi bucurie şi la lectură, nu numai în momentul montării lor. De altfel mi s-a întâmplat să mi se spună „piesa dumneavoastră este minunată, dar a fost montată prost”. Iată genul de reacţie care îmi confirmă că scriitura dramatică nu este legată cu lanţul de scriitura scenică, există o bucurie a cititorului care citeşte o piesă şi îşi construieşte singur spectacolul, în mintea sa, dacă vrea şi consideră că e necesar.

– Referindu-vă la dubla apartenenţă culturală, aţi afirmat că sunteţi „omul care îşi are rădăcinile în România şi aripile în Franţa”. Vă rog să-mi spuneţi în ce măsură biografia (realitatea comunistă, condiţia de autoexilat) v-a influenţat şi până în ce punct se reflectă ea în piesele dumneavoastră?

– Perioada petrecută în România m-a influenţat enorm şi mi-a dat apetitul pentru reflecţia socială şi piesele istorice. Am scris de altfel multe piese în care abordez tema manipulării individului de către putere, tema spălării pe creier, a schimbării rolurilor între victimă şi călău etc. Chiar şi acum, după 20 de ani de la căderea comunismului, scriu uneori texte care au legătură cu acea perioadă pentru că întreaga umanitate este încă sub influenţa acelei perioade. Unda de şoc a căderii comunismului nu s-a stins, după cum reflecţia în jurul ideii de utopie rămâne vie şi interesantă.

– Critica literară nu s-a arătat încă de la început întru totul favorabilă dramaturgiei lui Matei Vişniec. Al. ?tefănescu afirma undeva că teatrul scris de dumneavoastră este „mai mult literatură decât teatru. În principiu, orice spectacol cu o piesă de-a sa dezamăgeşte”, pentru ca ulterior să-şi revizuiască (nu ştiu dacă lovinescian) opiniile, susţinând că teatrul dumneavoastră „a devenit acum un mesaj de care nu se mai poate face abstracţie, un mereu posibil eveniment artistic”. Putem, extrapolând, vorbi despre o „amorţeală” a criticii româneşti, despre incapacitatea ei de a fi receptivă la nou, la experiment?

– Personal cred că în România există încă o vitalitate a criticii literare şi teatrale, în buna tradiţie din anii comunismului când critica avea zonele ei duble, cu două înţelesuri, şi era extrem de necesară în peisajul cultural. În materie de receptivitate a experimentelor, cred că trăim într-o epocă în care omul nu se mai miră de nimic. În Franţa, de exemplu, avangarda a devenit normă, experimentul a devenit dogmă… Mă bucur să văd în România însă un fenomen, cel al Festivalului de la Sibiu, care de ani de zile şi-a pregătit un public capabil astăzi să vadă şi să vibreze în faţa unei mari diversităţi de propuneri artistice. Or, acest tip de muncă, de formare a publicului, nu a fost făcută în primul rând de critică, ea este un rezultat al unei practici teatrale şi al continuităţii artistice…

– Şi acum, la final, v-aş întreba abrupt ce este moartea?

– Moartea este ceva împotriva căruia lupt scriind.

– Vă mulţumesc.

Roxana POPA