O dimineaţă ca oricare

Şi se lăsă ceaţă. Şi se lăsă gri peste ochi, peste creier, peste lume.

Să ies afară. Sufăr de claustrofobie. Pereţii încing hore în jurul meu. Nu e de ajuns că sunt limitată social, mă îngrădesc şi pereţii. Ridicaţi pentru a cădea. Un limbaj artificial: omul vorbeşte împotriva naturii, împotriva destinului. Pereţii sunt cuvintele lui grele pe care le aruncă în faţa incontrolabilului. Veşnicul răzvrătit. Simt nevoia să fug. E camera mea şi nu mi-e încăpătoare. Îmi sufocă plămânii, îmi striveşte muşchii, îmi stoarce gândurile. Nu poate fi camera mea de vreme ce mi-i aşa strâmtă. Până şi icoana care zace într-un colţ, prăfuită, mă priveşte dubios. Îmi lipsesc pietrele. Camera mea ar fi completă dacă aş avea, în jurul patului, câteva pietre zdravene pe care să-mi ascut ideile în fiecare dimineaţă. Pe ele o să-mi întind şi rugăciunile la uscat şi poate vor creşte şi câteva verbe noi în locurile ferite de soare. Şi-aşa am rămas goală în patul meu gol. Nu mă mai îmbracă nicio privire străină, niciun zâmbet familiar, nicio mângâiere de mamă, nicio îmbrăţişare de iubit. În fond, toate erau nişte măşti materiale care-mi mişunau pe ochi şi care-mi sporeau miopia. Nu mă mai vedeam. Acum…

Un ciocănit în geam. Deschide geamul:

-Coarne avem! Coarne de vânzare! Hai la coarne!

-Coarne de drac? Sunt importa(n)te sau autohtone?

-Coarne avem! Coarne!

-Vreau eu câteva! Dar trebuie să le verific mai întâi. Să le pipăi, să le gust…aşa cum se sug sfârcurile până se zbârcesc…

-Coarne! Hai la coarne! (ţiganca continuă să strige asta pe parcursul replicilor ei şi nu pare s-o audă)

-De drac sau de berbec? Vreau eu! Dă-mi mie să le pipăi! Să suflu în ele şi să le fierb. Ce ciorbă bună iese din coarnele de drac. Se iau 333 de grame de coarne de drac, se spală cu apă rece, se lasă 33 de minute la frigider, după care se dau prin răzătoare. (Coarne! De vânzare! Se aude pe fundal. Ţiganca nu se mai vede. Strigătele sunt tot mai slabe. Apare un cameraman şi un platou de filmare. În locul geamului, o masă de bucătărie, plină cu cratiţe.) Se pun la fiert. Când praful de coarne de drac e aproape fiert (veţi vedea că apa are o culoare negru-violet), adăugaţi câteva fire de iarba-dracului şi rozmarin. Sare şi piper după gust. Adică, în spatele gustului? În spatele centrilor nervoşi gustativi? În spatele creierului…Există viaţă dincolo de creier?

O voce din platou: Rămâi pe subiect! Nu divaga! Azi nu se mai vorbeşte conotativ. Nimeni nu mai vrea s-audă aşa ceva!

Altă voce din platou: Reclame în 5 minute. Termină ciorba şi după reclame intrăm cu desertul.

-Nu mă mai aude nimeni. Şi mi-e o foameee…S-a făcut ciorba aia de drac? Mâine-poimâine ne trezim că nici ciorbă de drac nu se mai face. Totul se demodează. Ca tramvaiul tras de cai cu picioarele-n tavan (începe să fredoneze melodia, dar cu versurile încurcate. Dispare studioul TV şi masa. Rămâne singură în faţa geamului.)…minijup, cu monoclu erai şic…Şi lumea mai şi moare. Iau cu ei toate ideile, toate cântecele, toate hainele. Ne lasă singuri şi nou-născuţi. Cât avem noi de luptat! Şi, mai ales, trebuie să ne amintim. Să ni-i amintim şi să le ridicăm statui. Câtă nedreptate! Ridicăm în slăvi nişte necunoscuţi reci. E drept, ne-au ajutat mult. Lăsându-ne fără nimic, suntem stimulaţi să gândim, să trebăluim, să inventăm. Mereu, unităţi de măsură noi, aparate noi, stele noi, cuvinte noi. Măcar de n-ar mai fi totul atât de subiectiv. Avem de ţinut minte atâtea unităţi de măsură câte lucruri cunoaştem. „A cunoaşte- nu înseamnă neapărat a înţelege.” e citatul. Care va să zică, o unitate de măsură pentru fiecare om în parte. Dragi tovarăşi, eu, io, Ea, unsa nimicului absolut, proclam că fiecare om în parte are dreptul  să se cunoască doar pe sine şi pe nimeni altcineva. Să nu ne mai încurcăm în unităţi de măsură. Ajungem să ne încurcăm în ele şi să etichetăm un om cu eticheta altcuiva şi să-l cumpărăm mai scump decât este el în realitate. Mai bine economisim decât să ne păgubim singuri. Nu e de ajuns că ne fură statul? Ne fură pământul de sub picioare, pietrele din mâini…Unde am pus pietrele alea? Pe ele voia mama să mă frece ca să mă cureţe de fiţe şi de curajuri anarhiste. Dar mă zbăteam prea tare şi m-a scăpat din mână. Şi acum se întristează când îşi aminteşte întâmplarea asta. Hazardul ăsta! Nimeni nu-l ia în serios, toţi au senzaţia că stăpânesc istoria. Tot ce ştiu este că nu pot stăpâni nimic. Trecutul trece în imemorial, în an-istorie, se lasă pervertit de memorie. Prezentul e halucinogen, e ca o ispită pe care nu o poţi atinge. Viitorul e pur şi simplu incontrolabil. Ca instinctele. Ele sunt cele care-mi ghidează paşii prin cameră şi care-mi influenţează ajustarea luminii din privire. Sunt veselă dacă mănânc, frustrată dacă mi-e foame, obosită şi fără chef după o masă mult prea copioasă. Totul depinde de stomac. Şi de restul instinctelor. Pe care nu le voi numi. Dacă le numesc, se simt chemate şi vor ieşi din adâncuri ca să turmenteze. Numele…Actul de a numi e sinonim cu actul de a da naştere, de a crea. Când numesc, îmi exercit puterea de Dumnezeu. Numirea-îndumnezeire. Dar poţi naşte şi năpaste, tragedii, existenţialisme, holocauste, calamităţi umane, naturale, fizice, conceptuale, extrasenzoriale. De aceea, eu nu port un nume, nu îl afişez, nu îl invoc, nu-l cunosc, nu-l înţeleg. Nu mă numesc. Eu sunt şi sunt fără nume. Ce păcat că nu sufăr de insomnii. M-aş simţi bolnavă. Aş avea o scuză. Aşa, sunt sănătoasă tun şi nu am cum să mă ascund, nu am de ce să mă plâng. Poate doar de faptul că mesele din jurul meu sunt goale (se schimbă decorul. Apar nişte mese rotunde, mici, de o persoană, încercuite de scaune goale. Nimic pe mese. Doar scaunele sunt dezordonate, ca şi cum ar fi fost cineva acolo, dar a plecat. Câteva voci, râsete şi melodii jazz fredonate pe fundal, în surdină.) Toţi au plecat. Nu m-au mai aşteptat. Întotdeauna îşi fac timp pentru ei, pentru alţii, dar nu şi pentru mine. De când îi ştiu, umblă beţi. Sunt constant plecaţi de acasă şi certaţi cu părinţii. Gândul le stă numai la fete şi distracţie. Halal distracţie! Nu se duc şi ei la teatru, nu pun mâna pe o carte. Sunt doar nişte trupuri, nişte roboţi sociali. Şi tot e mai bine aşa, decât ca mine, invenţie. Nu am nici nume, nici formă. Sunt foarte maleabilă. Fiecare cititor mă modelează după cum îi pofteşte inima. Unul poate mă face pictoriţă-ce mult mi-ar plăcea să măzgălesc pereţii ăştia cu culorile timpului! L-aş prinde atunci în capcană şi m-aş juca cu el aşa cum s-a jucat el cu mine. Altul poate mă face schizofrenică- aş putea trăi într-un multiplu timp, multiplu univers. Sau multiplu de timp, multiplu de univers? În termeni matematici, este omul divizibil cu timpul, cu spaţiul, cu acţiunea? Care ar fi criteriile ed divizibilitate pe care le-am putea observa şi generaliza în urma acestor operaţii? Sau poate mă văd ca pe o damă de companie care aşteaptă, înfrigurată, satisfacerea nevoilor ei nimfomane. Sau piromane? S-a făcut întuneric. Omul Negru n-a venit. Barul e gol, e fără mine, fără ei. La fel ca întreg Pământul. Suntem mici şi singuri aici. Aş vrea nişte pietre cu care să mă joc. Nu-mi place lumina. Prea clarifică totul. Unde mai rămâne loc pentru contemplare?

-Ce mici sunt sânii tăi, iubito, şi ce pietroşi! Parcă ai fi toată din carne, şi nu din stâncă. (Apare un pat cu Ea şi El, îmbrăţişaţi sub cearşafuri.)

-Ah! Aici erai! Nu te-am văzut. Sufăr de miopie, ştii?

-Cât ţi-am aşteptat mângâierea!

Ea, distrată: Ai mâncat ceva azi? Dacă nu te hrăneşti, devii canibal. Trebuie să ai grijă la alimentaţie. Nu vrei să te confunde lumea cu un animal.

-Nu mai plec din patul tău!

-Ai văzut ce pietre am? Dar când te-ai ridicat de pe ele? Eram sigură că te-am răstignit pe veci acolo…

-Eşti divinitatea căreia mă închin, cu fiecare por şi fiecare gând al meu. Ai în mine sclavul tău.

-Şi muzica? Când a încetat să mai cânte? M-am săturat de atâta linişte. Stau de prea mult timp aici. Şi mi se face frig. Şi mi se face frică. Iar nu pot deschide ochii. Mă apasă prea tare clanţa de la uşă pe pleoape. Măcar de-aş reuşi să fug.

-Lasă-ţi capul pe pieptul meu, iubito. N-o să mai simţi nimic. Am pregătit pumnalul pentru amândoi, aşa cum ne doream. Împreună la un nivel mai înalt. Prea era totul material şi sec. Vino la pieptul meu! (O înjunghie. O sărută, după ce se asigură că e moartă.) E opera mea. Am tot dreptul asupra ei. (O mângâie. Se aşază în genunchi lângă pat şi o priveşte. Se pipaie.) E carne asta? E carnea mea? Dar o simt tot pe ea. (Se uită spre pat. E doar el acolo, cu pumnalul înfipt în inimă.) Camil Petrescu sau Pigmalion: tot una. (Patul e gol. Se îmbrăţişază singur şi-ncepe să se legene şi să-şi cânte.) Naaaniii, naaaniiii, făăărăăă craaaniiiii…naaaaa..niiiiiii…naaaa…niiiiii…door de braaanhiiii…

Valeria MITU