Ilie Boca: “De la tinerii artişti aştept nemaivăzutul”

- A trecut ceva vreme, domnule Ilie Boca, de când nu am mai stat pe îndelete de vorbă, iar lucrurile nu au stat în loc. Ba, chiar avem de semnalat unele noutăţi, cum ar fi apariţia unui foarte frumos album, care vă este dedicat, iniţiativa venind din spaţiul privat. Autoarea albumului este Georgeta Djordjevic, o mare admiratoare a operei dumneavoastră, Editura  Eurogama Invent, Bucureşti, asigurând somptuosului volum condiţii grafice de excepţie. Rămânând la capitolul apariţiilor de carte am fost plăcut surprinsă şi de “Erotisme de peste zi” (Editura Babel, Bacău) a tinerei poete Raluca Neagu, o elegantă carte-album cuprinzând minunate picturi care vă aparţin. Despre acestea, în prefaţa cărţii, scriitorul George Bălăiţă afirmă că sunt altfel colorate faţă de cum vă ştia el, cu bucurie şi plăcere, rod al unei stări de vădită relaxare şi veselie. Când v-aţi “copilărit” ştiind, ca orice mare artist, că lucrurile grave pot fi exprimate mai convingător într-o formă savuroasă, atrăgătoare.”Ilustraţia lui Ilie Boca este un noroc pentru cartea Ralucăi Neagu”, spune el apăsat. Cum a fost această nouă experienţă?

-Să-ţi spun, în primul rând, că albumul despre care vorbeşti mi-a produs bucurie, aşa cum este şi normal într-o astfel de fericită împrejurare, şi că el a plăcut multor oameni, eu mulţumindu-i pentru aceasta inimoasei doamne Georgeta Djordjevic. Cât priveşte legăturile mele cu ilustraţia de carte, acestea sunt mai vechi, pentru că sunt mulţi scriitori pe care-i cunosc, unii îmi sunt chiar prieteni, astfel că le-am făcut coperte la volumele tipărite, de-a lungul timpului, desene. Ovidiu Genaru, Calistrat Costin, C.D. Zeletin (pe care l-am cunoscut la Roma), Marieta Rădoi-Mihăiţă (în placheta ei am pus desene originale, pe o hârtie specială, de gravură), Constantin Donea, Gheorghe Iorga, Victor Mitocaru, Elena Ciobanu, Silviu Claudiu Mihai, dar şi alţii sunt printre autorii cu care am colaborat. Am ilustrat cu portrete ale poetului şi cu alte desene “Nervi şi crize” de George Bacovia, o ediţie pe hârtie manuală scoasă la editura EIS ART, cu prilejul unei originale manifestări, numită „Petrecere cu poezie, prieteni şi trufe cu ciocolată”, pusă la cale şi însufleţită de ingeniosul Emil Stratan la Iaşi.

 Încă de pe vremea când lucram la Direcţia pentru Cultură Bacău m-am ocupat de toate apariţiile de carte editate de aceasta, amintesc volumul de “Stanţe burgheze” de George Bacovia, “Ateneu 40″, biobibliografia realizată de Marilena Donea, şi m-am implicat serios în organizarea concursului de Ex-libris, pe care l-am iniţiat, făcându-l întâi la Filiala Bacău a U.A.P., pentru ca, mai apoi, să fie preluat de Biblioteca Judeţeană “C. Sturdza”. Asta pentru că eu am o mare pasiune pentru cartea bibliofilă, având adânc înrădăcinată credinţa că o carte trebuie să fie un obiect frumos, în care litera să fie armonizată cu imaginea. Iar imaginile trebuie să exprime ceva, să aibă corespondenţe de sens, nu numai să ilustreze la nivel de suprafaţă un text. De pildă, la ora actuală, observ un amatorism cumplit în această zonă, în grafica de carte, în cea de presă, unde e un talmeş-balmeş nemaipomenit. Vezi tot felul de caractere de literă amestecate, liniuţe puse aiurea, numai ca să umple pagina, fără niciun sens expresiv. Ca să fac o comparaţie din altă zonă, referindu-mă la bunul-gust, aş spune că niciun om normal nu s-ar îmbrăca atât de pestriţ. Şi mai cred că, în zilele noastre, când interesul celor tineri, mai ales, s-a mutat spre Internet, cu atât mai mult e nevoie să readucem în atenţie cartea ca obiect frumos. Avusesem chiar ideea, la un moment dat, ca scriitorii băcăuani mai cunoscuţi să aibă la îndemână o mică imprimerie şi să-şi facă acolo cărţi de colecţie, până la o sută de exemplare, cu semnătură de autor. În fine, ca să mă întorc la ce discutam, când e vorba despre ilustraţia de carte mi se pare evident că trebuie să te ţii de stilul acelei scrieri.

-Apropo de stil, revin la cartea Ralucăi Negu. Pe mine m-a încântat felul în care aţi consonat cu o poezie foarte modernă, îndrăzneaţă, deloc tradiţionalistă, spun asta având în vedere faptul că faceţi parte din generaţii atât de diferite. Se vede că înlăuntru rămâneţi tânăr, că noutatea continuă să vă atragă, că preţuiţi prospeţimea senzaţiilor, a trăirilor, curajul şi forţa exprimării. Şi mă gândesc la o butadă a lui Picasso, care zicea că-ţi trebuie mult timp ca să devii tânăr.

-Da, e frumos şi în mare parte adevărat că devii mai liber interior pe măsură ce se adună anii, când scapi de un anume balast, curăţi, înlături ceea ce este inutil şi te împovărează. Te eliberezi de nişte servituţi, ai mai puţine obligaţii, şi familiale, pentru că ţi s-au aşezat copiii la casa lor, şi profesionale, fiindcă eşti la pensie şi ai timp de tine, de meditaţie, reflecţie, de aprofundarea analizei legată de problemele de creaţie. Experienţa îndelungată te ajută să ajungi la simplitate, la o expresie laconică, esenţializată, care ţine de marea artă.

 Revenind la Raluca, vreau să-ţi spun că o cunosc de când era copil, şi scria poezie, iar tatăl ei, profesorul Gheorghe Neagu, era teribil de mândru de ea. Cum e şi acum. Ea a venit la mine cu ideea unei cărţi-album, eu i-am citit poemele şi mi-au plăcut, au o anume directeţe frapantă, imagini puternice, dense, originale, aşa că m-am pus pe treabă, am scotocit în caietele mele cu desene şi le-am găsit pe cele potrivite. Mi-au fost de mare ajutor doi oameni cultivaţi, de bun-gust, sensibili la frumos, care înţeleg treaba aceasta delicată cu făcutul cărţilor, inginerii Vasilică Bărboiu de la Cybernet Copy Center şi Vlad Gorcia de la Tipografia Europrint.

-Pentru că vorbim despre tipărirea cărţilor cu mijloace tipografice moderne, computerizate, aş vrea să aflu ce părere aveţi despre arta pe calculator.

- Sigur, calculatorul îţi dă nenumărate posibilităţi de realizare a unor lucruri de calitate într-un timp foarte scurt, dar el nu este decât o unealtă, un ajutor al omului, nu i se poate substitui acestuia. Ideile, talentul, sensibilitatea, cultura imaginilor, selecţia lor aparţin omului. Nu resping arta pe calculator, cum nu refuz nimic din principiu, încercând să înţeleg lucrurile, să mă adaptez la nou. Dar ea mi se pare rece, seacă, uscată. Computerul nu este altceva decât un instrument, un adjuvant, el reproduce, copiază, combină,  stochează imagini şi atât. Dar ductul unui creion, cărbune, tuşele puse cu pensula sunt altceva. Ele sunt ca un seismograf care înregistrează starea umană, reţin, se impregnează de trăirile artistului, au o anume căldură, transmit emoţie. Ca să găsesc o comparaţie din viaţă, ia  gândeşte-te la ce mare diferenţă este între un pulover împletit de mâinile unei femei şi unul confecţionat la maşină. Ei, parcă nu-i acelaşi lucru, nu-i aşa?

- Aţi fost foarte implicat în viaţa Filialei Uniunii Artiştilor Plastici Bacău încă de la înfiinţarea ei, aţi condus-o mulţi ani, i-aţi asigurat dezvoltarea, aţi vegheat la bunul ei mers. E o construcţie solidă? Cum se prezintă filiala acum, la mai bine de patru decenii de la constituire?

- Cel mai important mi se pare faptul că filiala e mai puternică, că are mai mulţi membri, că au venit forţe noi, mă refer la tinerii în care am multă încredere, urmărindu-le cu interes parcursul. Aştept de la ei lucruri nemaivăzute. Mă bucur de fiecare succes al lor, şi simt nevoia de a-i ocroti, de a-i ajuta să fie cunoscuţi, să se afirme. Cred că e de datoria noastră, a celor mai vârstnici să facem asta, cum şi alţii au făcut-o pentru noi la timpul cuvenit. La ei contează ce şcoală şi ce profesori au avut, dar la astea trebuie să adauge în continuare multă informaţie de actualitate, luciditate, simţ critic, pentru a şti unde se situează. Tinerii au nevoie de multă tărie pentru a se construi, a-şi găsi drumul propriu, cel care-ţi configurează şi individualizează destinul de creator. În rest, în filială mi se pare că oamenii îşi văd de treabă, sunt multe expoziţii, semn al unei activităţi rodnice, al unei vieţi profesionale cu ritm dinamic. Sigur că sunt şi dintre aceia nemulţumiţi, cu pretenţii, cu orgolii nesatisfăcute, cu frustrări. Dar sunt nemulţumiţi pe riscul lor, eu nu cred că astfel de oameni, care-şi manifestă mereu nervozitatea şi idiosincraziile, pot fi fericiţi. Oricum, e un climat mai bun, nu se prea mai aud certuri, e mai multă linişte. Aşa cum e normal, în fond, de ce-ar fi altfel? Avem spaţiul nostru, ateliere, magazinul merge bine, de ce ne-am plânge şi nu ne-am vedea de lucru? E bine ca într-o breaslă oamenii să se respecte între ei, astfel acea comunitate artistică poate să reziste, să devină o comunitate în comuniune. Artiştii pot deveni o forţă socială dacă sunt organizaţi, uniţi, şi nu se risipesc ”fiecare pe cont propriu” într-un demers individualist, dezarticulat, dezintegrat. Uniunile de creaţie au rostul şi menirea lor, ele aduc multe înlesniri pentru artişti, la nivelul lucrurilor practice, necesare. Când sunt bine organizaţi, artiştii au scopuri, obiective comune şi vocea lor se face auzită, chiar la nivelul Puterii.

- Luna aceasta aţi împlinit 75 de ani, dar parcă nu se văd. Sunteţi la fel de activ, de câte ori am venit la dumneavoastră v-am găsit lucrând la ceva, implicat într-o treabă, şi mi-aţi povestit despre noi proiecte. Cred că aşa, continuându-vă opera, deopotrivă cu bucurie şi îndârjire, vă împotriviţi „dintelui harnic al vremii”, despre care vorbea Shakespeare.

- Da, aşa e, orice artist năzuieşte să se împotrivească timpului, uitării, prin opera sa. Nici eu nu vreau altceva decât să-mi continui drumul, care se face mergând. Acum aştept să vină căldura, ca să pot urca în atelierul meu, care e undeva sus, în casă, şi e frig acolo. Între timp îmi refac forţele, mă ocup de diverse lucruri, şi simt cum unele din gândurile, trăirile mele se sedimentează vrând să ţâşnească la suprafaţă, pe un suport material, în viitoarele mele lucrări. Nu-mi doresc decât să las în urma mea ceva care să mă reprezinte, să fie o părticică din mine transferată în materialitatea picturii.

Carmen MIHALACHE