Ioan Scurtu: „Intelectualitatea nu este respectată şi apreciată în România de astăzi”

În  elita istoricilor români din ultima jumătate de secol se înscrie cu certitudine şi  Prof. univ. dr. Ioan Scurtu, preşedintele Societăţii de Ştiinţe Istorice din România şi preşedintele Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie  a Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România.

Născut, la 27 noiembrie 1940, în “ Moldova de sub munte” la Dochia-Neamţ, a absolvit Facultatea  de Istorie a Universităţii din Bucureşti în 1957, cu rezultate foarte bune la învăţătură, drept urmare a fost repartizat la facultatea în care a fost student, urcând treptat, printr-o muncă tenace şi rodnică, toate treptele ierarhiei universitare, consacrându-se pe plan didactic şi al cercetării ştiinţifice ISTORIEI CONTEMPORANE.

Doctor în istorie din 1971, cu o lucrare de curaj pentru acea vreme dominată de  lucrări despre istoria P.C.R., având ca temă  Istoria Partidului Ţărănesc. 1918-1926, a desfăşurat  până azi o bogată activitate de cercetare ştiinţifică, mărturie stau cele 135 de cărţi ( 34 de autor; 43, coautor şi coordonator; 58  de coautor) , la care se adaugă peste 350 de studii, articole, prefeţe, recenzii  etc.

Dintre cărţile care l-au consacrat definitiv, pe lângă menţionata teză de doctorat, consemnăm : Istoria românilor în timpul celor patru regi ( 4 vol..); Istoria civilizaţiei româneşti.Perioada interbelică; Revoluţia  română  din Decembrie  1989   în context european ( cu ediţii în franceză, engleză şi spaniolă ) şi vol. VIII   din Tratatul de Istoria Românilor. România întregită 1918 – 1940 ( la care a fost coordonator şi principal autor ).

Pe lângă activitatea la catedră şi munca de cercetare în arhivele din ţară  şi străinătate, a ocupat numeroase şi importante funcţii, dintre care reţinem selectiv: şef de catedră, decan de facultăţi, director al Institutului de Istorie  “N.Iorga”, inspector general în Ministerul Învăţământului, Director General al Arhivelor României, Consilier de Stat etc.

În întreaga sa activitate, indiferent pe ce poziţii  şi în ce rol a fost, a urmărit cu tenacitate, să slujească cât mai bine în templul lui  Clio. Pentru rezultatele muncii sale în slujba istoriografiei româneşti a fost distins cu premii şi distincţii, între care  menţionăm selectiv : Premiul Academiei  Române;  “Om al Anului 1995” ; Doctor Honoris Causa al Universităţii  “Ovidius” din Constanţa; Ordinul Naţional “ Serviciul Credincios” în grad de Cavaler ; Diploma şi Placheta de Aur  a Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România.( I.M.).

 

I.M: Stimate domnule prof.univ.dr. Ioan Scurtu sunteţi născut într-o zi şi un an de neuitat în istoria noastră: 27 noiembrie 1940. Cum se ştie la 27 noiembrie 1940 a fost „tăiat bradul” cel mai viguros al istoriografiei româneşti – N. Iorga. În acelaşi an s-a prăbuşit prin destrămare România Mare o lucrare de secole a românilor. În măsura în care treptat v-aţi apropiat de istorie, când aţi conştientizat importanţa şi semnificaţia zilei şi anului, în care v-aţi născut, pentru istoria naţională?

 

IS: Este o pură întâmplare faptul că m-am născut în ziua în care a murit marele istoric Nicolae Iorga.

Despre N. Iorga am auzit mai întâi la liceu, că a fost prim-ministru în timpul crizei economice, iar prima carte scrisă de Iorga am citit-o – cu aprobarea specială a decanului, deoarece operele lui Iorga erau la  „fondul secret” al bibliotecii – în anul II de facultate. Atunci, în 1959, şefa bibliotecii, domnişoara Vulcu, mi-a spus că a fost studenta lui Iorga, mi-a povestit câte ceva despre cursurile acestuia, dar şi despre uciderea lui de către legionari, la 27 noiembrie 1940.

Evident, atunci nu-mi putea trece prin minte că într-o zi voi ajunge directorul institutului înfiinţat de N.Iorga. Timp de oatru ani (2001-2006) am lucrat la biroul acestui uriaş geniu al poporului român şi al umanităţii în general. Am căutat să-i urmez exemplul, am publicat mai multe studii despre activitatea lui N.Iorga, inclusiv cea de intemeietor al Institutului de Istorie Universală, care-i poartă numele.

 Pierderile teritoriale din 1940 le-am resimţit prin absenţa tatălui meu, plecat la concentrare şi apoi la război, de unde s-a întors când eu aveam 4 ani. Mama-mi spunea că s-a dus să lupte pentru ţară, împotriva ruşilor care ne luaseră Basarabia.

Peste ani, aveam să scriu câteva cărţi despre evenimentele din vara anului 1940, dintre care citez 1940 – drama românilor dintre Prut şi Nistru, şi 30 august 1940 – o zi dramatică din istoria României.

I.M: Aţi văzut lumina zilei într-o frumoasă localitate din „Moldova de sub munte”,  la Dochia-Neamţ. De fascinantul ţinut al Neamţului, îşi leagă numele numeroase personalităţi ale istoriografiei româneşti. În ce măsură, ca urmaş sau contemporan al aceastei ilustre cohorte de „nemţeni” slujitori ai muzei Clio aţi fost stimulat în alegerea profesiei şi în întreaga dvs. activitate?

 

IS: Este cert că mediul m-a influenţat, mai întâi cel din familie, unde mama mi-a inoculat de mic copil ideea că trebuie să învăţ carte. Idealul ei era să mă fac învăţător sau profesor, având ca model pe nenea Tache (Dumitru Ailincăi-Almaş), unchiul meu. In acest spirit am crescut şi acest ideal m-a animat de când mă ştiu. La liceul „Petru Rareş” (Scoala Medie nr. 1, cum se numea atunci) l-am avut profesor de istorie pe Aurelian Rotundu, un dascăl excepţional, care ne făcea să retrăim evenimentele relatate, să ne bucurăm sau să ne întristăm, să vedem „cu ochii noştri” trecutul pe care-l evoca.

Ca elev, n-am realizat atunci că profesorul Rotundu a avut o atitudine profesională şi chiar politică demnă, că şi-a asumat riscul de a ne preda „istoria adevărată

 

 

I.M: De timpuriu aţi fost educat pentru a înţelege ce presupune „şcoala muncii”, pentru ca mai târziu, treptat, să dovediţi un adevărat „cult al muncii” în sens pârvanian. De unde vine pasiunea dvs. pentru istorie? Dacă aţi fi din nou la vârsta opţiunilor profesionale aţi alege tot istoria şi de ce?

 

I.S: Pasiunea pentru istorie mi-am cultivat-o. Iniţial am avut alte preferinţe. Ca elev de liceu aveam veleităţi de scriitor. Am fost secretarul cenaclului „Slova Nouă” din Piatra Neamţ, condus de profesorul Haralambie Mihăilescu, am participat la concursuri pe teme literare şi de fiecare dată am luat premii. Mă vedeam scriitor şi profesor de limba română.

Treptat am început să mă gândesc că istoria oferă subiecte interesante, că ştiinţa poate oferi chiar mai mult decât imaginaţia unui scriitor ca mine. Evident, ca aproape orice moldovean, mă gândeam să dau admiterea la Universitatea din Iaşi.  Rolul decisiv l-a avut mama mea, care m-a convins că trebuie să am un sprijin, să fiu alături de „bădia”, adică de Dumitru Almaş, profesor la Universitatea din Bucureşti.

Am dat admiterea şi am reuşit foarte bine (locul al treilea), drept care am obţinut bursă. In primele luni  frecventam Uniunea Scriitorilor, unde eram primit cu simpatie de Eusebiu Camilar, Eugen Jebeleanu, Cezar Petrescu şi alte personalităţi care figurau în manualele şcolare, participam la seratele literare, am fost la mai multe cursuri susţinute de George Călinescu şi la câteva predate de Tudor Vianu, care mi-au plăcut mult mai mult decât cele de la Facultatea de Istorie….

Am început să cred că istoria poate fi o profesie din  anul II, când am intrat pentru prima dată în Arhivele Statului, apoi şi la Biblioteca Academiei.   

 

I.M: Care sunt axele formării şi evoluţiei dvs. ca istoric al devenirii românilor îndeosebi în epoca contemporană?

I.S: In anii mei de facultate (1957-1962) componenta ideologică în scrierea şi predarea istoriei era dominantă, iar istoria modernă şi contemporană era mai curând istoria mişcării muncitoreşti. In acest spirit, istoria contemporană, care începea cu anul 1917 ( victoria Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, din Rusia), era prezentată ca o luptă continuă şi plină de sacrificii a Partidului Comunist din România împotriva reacţiunii burghezo-moşiereşti. Această luptă a fost  încununată de succes, prin victoria insurecţiei armate de la 23 august 1944, condusă de acest partid. Urma apoi zdrobirea reacţiunii şi construirea socialismului, România beneficiind de sprijinul puternic şi dezinteresat al Uniunii Sovietice.

 O asemenea imagine mi se părea neverosimilă, deoarece nu se putea ca realizarea unirii Transilvaniei cu România ( despre Basarabia şi Bucovina se menţiona doar că au fost ocupate de armata regală română) să nu fi avut şi efecte pozitive. Apoi, nu credeam că toţi cei care  contribuiseră la realizarea Unirii din 1918 – socotit un act politic progresist – să fi devenit a doua zi reacţionari. Din anul III am început să frecventez (cu aprobare, pentru realizarea unor lucrări la sesiunile naţionale studenţeşti), fondul special de la Biblioteca Academiei şi Arhivele Statului, astfel că am început să-mi formez o imagine proprie despre această parte a istoriei, diferită de cea care ni se preda în facultate.

După ce am fost repartizat ca preparator la Catedra de Istoria României am fost întrebat la ce specialitate vreau să lucrez şi am răspuns că la istoria contemporană. Pe atunci preparatorul nu avea sarcini didactice. Astfel, timp de trei ani, am putut să studiez intens. Cu complicitatea custozilor de la sălile de studiu, care mă simpatizau şi mă apreciau pentru tenaciatatea mea, fiind prezent de la deschiderea până la închiderea sălilor de lectură, am studiat tot ce se putea în domeniul istoriei contemporane, cu deosebire a perioadei interbelice. De exemplu, am citit două ziare – Adevărul şi Universul – pe toată perioada interbelică,  dezbaterile parlamentare cu prilejul adoptării principalelor legi,  precum şi fondul Casa Regală ( atunci dat în folosinţă la sala de studiu) dosar cu dosar, între 1918-1944. Am citit volume de memorii şi însemnări zilnice, dar mai ales am discutat cu unii  cărturari şi foşti demnitari care frecventau sala III ( fondul special), de la Biblioteca Academiei,  între care Victor Slăvescu, Constantin C. Giurescu, Gheorghe Zane, Octavian Ghibu.  Astfel, mi-am creat o imagine cu totul diferită de cea învăţată în anii studenţiei despre istoria contemporană. Momentul decisiv a fost intrarea la doctorat, când i-am propus profesorului Maciu tema: Intemeierea şi activitatea Partidului Tărănesc (1918-1926). Acesta nu numai că a aprobat-o, dar m-a susţinut pe tot parcursul stagiului, când mai mulţi colegi de catedră îşi exprimau nemulţumirea că eu mă ocup de un partid burghez, deşi erau atâtea teme necercetate privind istoria PCR şi a a mişcării muncitoreşti. Argumentul meu a fost, de fiecare dată, că exista Institutul de Istorie a Partidului, care avea un mare număr de cercetători, cu care eu nu puteam concura. 

 

I.M: Aveţi o listă impresionantă de cărţi, studii, articole etc. De obicei se spune că ultima carte tipărită îţi este cea mai dragă. Dacă ar fi să selectaţi, care ar fi principalele dvs. cinci cărţi?

 

I.S: Se spune că unui părinte îi sunt dragi toţi copiii, iar într-un fel, cărţile sunt copii mei. Totuşi, voi cita patru cărţi de autor, semnificative pentru mine şi poate nu numai: Istoria Partidului Tărănesc. 1918-1926 (teza de doctorat); Istoria românilor în timpul celor patru regi, 4 volume; Istoria civilizaţiei româneşti. Perioada interbelică (1918-1940);  Revoluţia română din Decembrie 1989 în context european (cu ediţii în franceză, engleză şi spaniolă). Menţionez, o a cincea: Tratatul Istoria Românilor. România întregită. 1918-1940) , vol. VIII, pe care l-a coordonat şi al cărui principal autor sunt, apărut sub egida Academiei Române.

 

I.M: Aţi fost şi sunteţi încă un slujitor remarcabil al catedrei universitare. Aţi parcurs toate treptele ierarhiei universitare şi acest lucru este foarte important. Care este nivelul pregătirii universitare în facultăţile de istorie azi? Programul Bologna, cu reducerea studiilor pentru licenţă, îl consideraţi benefic? Este asigurat, în condiţiile de azi ale învăţământului superior şi ale institutelor de cercetare, viitorul istoriografiei româneşti?

 

I.S: Este adevărat, lucrez în învăţământul universitar din 1962, fără întrerupere. Chiar atunci când am îndeplinit unele funcţii publice (inspector general în Ministerul Invăţământului, director general al Arhivelor Naţionale, directorul Institutului de Istorie N.Iorga, Consilier de Stat) nu am renunţat la activitatea didactică.

 Din păcate, nivelul învăţământului în România a scăzut foarte mult în ultimele două decenii. Invăţmântul superior tinde să  devină un învăţământ de masă. Chiar şi doctoratul nu mai este o formă de selectare şi promovare a elitelor, ci – potrivit programului Bologna – un ciclu de învăţământ. In România s-a adoptat cu multă uşurinţă acel program, care nu este acceptat de cele mai prestigioase Universităţi din Europa.

 La această carenţă fundamentală se adaugă subfinanţarea învăţământului, fapt ce a dus la extinderea învăţământului cu plată la Universităţile de stat care, din lipsă de bani, au trebuit să accepte cât mai mulţi studenţi cu taxă,  iar o bună parte a acestora socotesc că  dacă au plătit nu mai  trebuie să înveţe. Astfel, Universităţile de stat, care ar fi trebuit să fie un etalon şi un stimulent pentru Universităţile particulare, au contribuit la uniformizare la un nivel scăzut al învăţămânului superior din România.

Intelectualitatea nu este respectată şi apreciată în România de astăzi, dovada cea mai clară fiind modul cum este tratată de oficialităţi şi nivelul de salarizare. Un profesor sau un medic este privit ca un „bugetar”, care consumă bani publici, astfel că numărul lor trebuie să fie drastic redus; în acest spirit, în ultimii ani s-au închis peste zece mii de şcoli şi câteva sute de spitale. Când mă gândesc cât efort au făcut unii miniştri, precum Spiru Haret sau dr. Constantin Angelescu, pentru construirea de şcoli şi cu câtă uşurinţă acestea sunt acum desfiinţate, ajung la concluzia că cei de astăzi sunt dominaţi de un spirit malefic, distructiv.

 Din punct de vedere instituţional cercetarea ştiinţifică nu este sprijinită, deoarece este privită de oficialităţi ca o povară pentru bugetul statului. Posturile institutelor de cercetare sunt blocate de mai mulţi ani, iar publicarea lucrărilor întâmpină mari dificultăţi.

 La drept vorbind, pe liderii noştri politici istoria îi jenează, pentru că ar putea fi comparaţi cu predecesorii lor.  De exemplu, ei nu vor să se ştie despre Vintilă Brătianu, care a promovat politica „prin noi înşine” şi a asigurat crearea unei industrii naţionale moderne, deoarece românii ar trebui să-i tragă la răspundere pe cei care, după 1989, au distrus toate marile întreprinderi industriale. De aceea, prin noua lege a educaţiei ( denumire cu totul improprie faţă de conţinutul ei), istoria a devenit o materie periferică, eliminată de la capacitate şi de la bacalaureat.

 Pentru a diminua cât mai mult scrierea istoriei pe bază de documente, în ultimii ani s-a trecut la devalizare Arhivelor Naţionale, fonduri întregi fiind transferate altor instiuţii, unde accesul la dosare este restricţionat sau chiar interzis.

 

I.M: Adept al unei istorii a documentelor şi mai puţin a sentimentelor, aţi cercetat ani buni în arhivele româneşti – pe care le-aţi şi condus câţiva ani la nivel naţional, şi în arhivele străine. Mai putem spera în descoperirea unor documente relevante?

 

I.S: Mi-am început activitatea de cercetare ştiinţifică prin studiul documentelor, după care am pus la dispoziţia studenţilor 5 volume de documente privind anii 1918-1948 ( două dintre ele în colaborare cu colegi de catedră). Apoi am coordonat volume de documente pe teme puţin sau distorsionat abordate în plan istoriografic prinind: minorităţile naţionale din România ( 3 volume), ideologie şi formaţiuni de dreapta  din România (7 volume), viaţa politică din anii 1945-1947 (3 volume). Am mai publicat două volume de documente privind România şi Marile Puteri (1918-1940), unul privind retragerea trupelor sovietice din România în 1958 etc. Cercetarea arhivelor oferă prilejul unor noi descoperiri, mai ales în arhivele străine, puţin cercetate de români. Problema este cum pot ajunge roadele acestor cercetări la cetăţenii români, dar şi la istoricii străini, astfel încât trecutul istoric al poporului nostru să fie cât mai bine şi corect cunoscut.

Fără un program şi un sprijin  din partea statului acest obiectiv nu poate fi atins.

 

I.M: Care consideraţi că sunt priorităţile în studierea istoriei contemporane a românilor pe termen mediu şi chiar pe termen lung?

 

I.S: Cred că cea mai importantă misiune a specialiştilor în istoria contemporană este de a realiza studii comparative, privind locul şi rolul românilor în Europa şi în lume, mai ales  în secolul XX, pentru a se cunoaşte şi înţelege extraordinarul progres înrgistrat în acea perioadă, efortul depus pentru a ne apropia din punct de vedere economic de statele dezvoltate ale Europei, precum şi  rolul unor mari personalităţi politice şi culturale. De asemenea, cred că istoricii de astăzi au şi o importantă misiune civică, şi  anume realizarea unor analize comparative cu perioade similare ca timp privind evoluţia României după 1989, prin care să se reliefeze atât rezultatele concrete, cât şi rolul şi responsabilitatea celor care au condus România. Astfel, nu se va mai zice: „noi am distrus industria”, „noi suntem vinovaţi că am lichidat sistemele de irigaţie” etc, ci se vor prezenta persoanele concrete cu responsabilitatea lor. Aceasta este, cred, principala cale – tragerea la răspundere a celor vinovaţi – de redresare a României. Altfel, la adăpostul anonimatului, respectivii şi urmaşii lor, vor continua distrugerea statului român, iar cetăţenii se vor lamenta în continuare că au ajuns într-o situaţie disperată.

 

I.M: De mulţi ani sunteţi în conducerea Societăţii de Ştiinţe Istorice din România. De ani buni sunteţi preşedintele acestei societăţi. Starea de azi a S.S.I, felul în care este sprijinită de Minister, Inspectoratele Şcolare, nu ne poate mulţumi. Cum vedeţi viitorul acestei societăţi a profesorilor de istorie, care are o frumoasă vârstă de peste şase decenii?

 

I.S:Sunt membru al  Societăţii de Stiinţe Istorice de 40 de ani, 10 ani am fost prim-vicepreşedinte, iar în ultimii 12 ani preşedintele acesteia. Am apucat vremea când aceasta era finanţată de la bugetul Ministerul Invăţământului, revista, cursurile de vară, sesiunile ştiinţifice fiind astfel asigurate din punct de vedere material.  A urmat, din 1973, activitatea pe bază de „autofinanţare”, ceea ce a însemnat un mare efort de a găsi „oameni de bine” ( rectori, directori de licee,inspectori, primari etc) care să sprijine activitatea Societăţii prin asigurare cazării şi mesei, punerea la dispoziţie a unor săli de conferinţe pentru participanţi.

 După 1989, „economia de piaţă” a făcut şi mai dificilă activitatea Societăţii, astfel că a trebuit să apelăm la sponsori, dar şi la sprijinul consiliilor municipale şi judeţene, la relaţiile personale. Astfel, am reuşit să edităm în continuare revista „Studii şi Articole de Istorie”, să organizăm în fiecare an întrunirea Consiliului de Conducere al Societăţii de Stiinţe Istorice din România, să organizăm anual cursurile de vară în luna iulie. 

 

I.M: În general cercetările noastre privind istoria românilor, şi în context ne referim îndeosebil la cercetările privind istoria românilor în epoca contemporană, sunt puţin cunoscute peste hotare. Nu numai că nu sunt „citate” lucrările noastre de istorie, dar se pare că nici nu sunt prea „citite”. Ce ar fi de făcut în acest sens? Dacă continuă situaţia de azi nu ar fi o pierdere mare pe termen mediu şi lung?

 

I.S: Pentru ca lucrările de istoria românilor să fie cunoscute peste graniţă, ar trebui mai întâi ca ele să existe, adică să se desfăşoare un program naţional, sub egida Ministerului Culturii, Ministerului Educaţiei şi Academiei Române.

Din păcate un asemenea program nu există şi nici nu se întrevede o perspectivă de adoptare a lui, din motive financiare, din egoismul persoanelor care ar trebui să se implice, dar mai ales datorită politicii oficiale a statului român, în fruntea căruia se află persoane care nu cunosc, nu apreciază şi pe care nu le  interesează istoria naţională.

 

I.M: Cum întrevede istoricul Ioan Scurtu evoluţia românilor în secolul abia început?

 

I.S: Totul depinde de modul în care liderii politici vor pricepe responsabilitatea lor. Actuala politică de acceptare a tot ce li se cere din afară, de desconsiderare a poporului român, de impunere a unor măsuri peste capul acestuia, de transformare a României într-o anexă a unei mari puteri, nu poate decât să genereze o atitudine de subestimare şi de dispreţ din partea străinătăţii.

 Sunt convins că tinerii care merg astăzi în occident vor realiza curând că apatrizii nu se bucură de aprecierea occidentalilor şi că numai o politică  naţională demnă, de punere în valoare a capăcităţilor creatoare ale poporului român, a bogăţiilor şi frumuseţelor acestei ţări este benefică şi demnă.

 Astfel, treptat, România va căpăta locul ce i se cuvine în Europa şi în lume. Dar până atunci este o cale lungă, deoarece răul făcut va fi greu de extirpat.

A consemnat Ioan Mitrea