Când Tzvetan Todorov conferenţiază la Teheran

Cine a citit sau, cel puţin, a răsfoit „Noi şi ceilalţi” (Institutul European, 1999) şi „Grădina nedesăvârşită. Gândirea umanistă în Franţa” (Editura Trei, 2002), nu poate fi surprins în niciun chip de vizita unui savant umanist de anvergura lui Tzvetan Todorov într-o republică islamică precum Iranul, în cursul căreia, la Teheran (21 octombrie 2006), într-o primă conferinţă intitulată „Ce este literatura?”, a vorbit, în faţa unui auditoriu electrizat, despre rolul literaturii în societăţile moderne. Trebuie să-l iei în serios pe Todorov oriunde conferenţiază şi, poate paradoxal, să-l crezi pe cuvânt când se adresează unui public select, aşa cum a fost acela de la „Casa Artiştilor”, aparţinând unei comunităţi culturale cu o memorie istorică supraîncărcată de atâtea paradoxuri şi contradicţii…

Ştim ce le-a spus Todorov iranienilor, bănuim chiar că savantul a intuit orizontul lor de aşteptare, prin atâtea meandre ale alterităţii, şi a ştiut dinainte că intelectualii acestei ţări, indiferent în ce regim au trăit şi trăiesc, sunt cât se poate de receptivi la ce se petrece esenţial în mersul lumii (în toate sensurile)…

A vorbit, mai întâi, despre evoluţia studiilor universitare franceze între sfârşitul secolului al XIX-lea şi mijlocul secolului al XX-lea: aparţinând aproape în exclusivitate istoriei literare, acestea făceau concesii mai ales cercetării condiţiilor sociopolitice care contribuiau la emergenţa textelor literare şi erau pătrunse de ideea că sensul oricărei opere e insesizabil. Dar evenimentele din mai 1968, ce interesant!, au dus la apariţia unui nou demers literar calificat drept „intern” şi care vizează disecarea tuturor elementelor literare şi a figurilor de stil dintr-o operă, în detrimentul unei abordări „externe” restituind textul cadrului istoric propriu. Statuând opera literară drept „un obiect lingvistic închis, autosuficient, absolut, [...] lipsit de relaţie cu lumea empirică”, neluând în considerare „literatura ca incarnare a unei gândiri, a unei sensibilităţi şi a unei viziuni despre lume”, demersul „intern” e pândit de cel puţin două capcane: pe de o parte, nu permite înţelegerea sensului propriu, iar, pe de altă parte, interzice accesul la intenţiile autorului.

Şi noi am fost fascinaţi de concepţia formalistă despre literatură, când, pe vremuri, îi citeam cu nesaţ mai cu seamă pe marii reprezentanţi ai formalismului rus şi ai „Şcolii de la Praga” şi când credeam că, în sfârşit, literatura putea fi analizată şi înţeleasă fără rest. Asta se întâmpla în toată Europa. Entuziasmului de atunci i-a luat locul, treptat, un scepticism pe măsură pe care, iată, l-am găsit explicat la conferinţa de la Teheran, în alt context. Formalismul denunţă, după Todorov, „atins” şi el, de influenţele acestui demers în câteva texte mai vechi, emergenţa unui nou tip de literatură aducând în prim-plan un scriitor care se crede în opoziţie totală cu lumea (detestabilă şi lipsită de valoare), ca să se închidă într-un narcisism steril, să-şi tămâieze sinele şi să-l poarte pe cititor prin meandrele unei vieţi lăuntrice neinteresante. La „Casa Artiştilor”, autorul „Gramaticii ‹‹Decameronului››” le-a vorbit iranienilor despre ceea ce aceştia aşteptau să audă. A amintit rolul transfigurator jucat de carte, prieten fidel în singurătate, ajutor de nădejde în momente de tristeţe şi disperare, ce-ţi permite relativizarea suferinţelor, ca să descoperi, după lectura romanelor, corespondenţelor sau mărturiilor, caracterul universal şi inevitabil al suferinţei. Bănuim că auditoriul iranian şi-a imaginat că are în faţă mai degrabă un înţelept, când Todorov a reiterat ideea, dragă lui, că instrumentul numit „carte” ne conduce spre oameni trăind în diferite culturi şi epoci spre a descoperi alte lumi, alte sentimente şi câteva trăsături universale ale oricărui om. Dincolo de un demers strict intelectualist şi schematic-simplist, umanistul a pledat pentru reînnoirea studiilor literare, pentru înţelegerea literaturii „în sensul ei larg şi ferm”. Nu întâmplător, şi-a îndemnat publicul să recunoască rolul literaturii în înţelegerea omului în toată complexitatea sa, după modelul ştiinţelor umane: „Dante şi Cervantes ne învaţă tot atât de mult despre condiţia umană cât marii sociologi”, iar într-un viitor apropiat, „studiile literare îşi vor găsi locul în sânul umanităţii, spre progresul gândirii, pentru că [literatura] e, în egală măsură, studiul gândirii şi al Istoriei”.

În faţa discursurilor dominante şi influenţei mediatice omniprezente, lectura devine obligatorie, întrucât reprezintă un spaţiu al libertăţii de expresie autentice, mai puţin supusă constrângerilor ideologice şi dogmatice (savantul ştia, vezi bine, unde se află!), în care se exprimă liber unele adevăruri ignorate în filme sau articole de presă mai mereu sufocate de tirania „political correct”. În timp ce filozofia produce adesea un discurs abstract despre om, literatura ne poate face să înţelegem concreteţea lumii, numai ea poate deveni moderatorul judecăţilor noastre, oferindu-ne posibilitatea să gândim şi să ne punem unul în locul altuia. Todorov i-a invitat pe cititori să deschidă o carte, după dorinţă, şi să se lase pătrunşi de admiraţie şi reverie, în loc să încerce să se angajeze într-o dezbatere raţională sau într-o analiză conceptuală îndoielnică, eşuând în tentativa de a înţelege sensul profund al lumii – la îndemâna fiecăruia, în funcţie de experienţa personală şi de sensibilitatea specifică. Se vede că Todorov a abordat teme dragi unor mari scriitori şi filozofi aparţinând unor epoci trecute, evocaţi deja de Madame de Staël în cunoscuta carte, „Despre literatură”, apărută în zorii secolului al XIX-lea, chiar în 1800. Simptomatic pentru ce avea să urmeze, nu?

În a doua conferinţă, consacrată memoriei, Tzvetan Todorov s-a simţit în largul lui (având în vedere opţiunile ultimelor lucrări) evocând primejdiile legate de ideologizare şi de aservirea faptelor istorice unor cauze politice din actualitate. Raţionamentul discursului său s-a iscat din faza: „Povestea unui act ce nu este moralmente neutru poate merge în sensul binelui sau al răului.” În societăţile de azi, Todorov observă o tendinţă crescătoare a unor comunităţi de a reclama ceea ce el numeşte „statutul de victimă”, ca să-şi asigure o legitimitate ce le-ar da dreptul la unele „reparaţii”. Odată cu asta, au apărut numeroase texte ce vorbesc despre atâtea suferinţe şi umilinţe îndurate de un grup într-o epocă mai îndepărtată sau mai apropiată. Uneori, aceste povestiri servesc drept dovezi istorice ale intereselor particulare şi instrumentalizând durerea victimelor din trecut pentru a-şi apăra presupuse drepturi în prezent. În interiorul societăţilor bazate pe egalitatea oamenilor la naştere, indiferent de sex, rasă sau credinţe politico-religioase, se vede cu ochiul liber emergenţa „drepturilor paralele” statuate de apartenenţa la un grup sau de evenimente istorice petrecute în trecut.

Acest gen de revendicări complexe, exprimate fie în sfera publică, fie în cea privată, are implicaţii etice deosebite: „Să deplângem suferinţa părinţilor noştri, victime, este normal şi chiar lăudabil pentru individ, dar începând cu momentul în care aceste sentimente se exprimă în piaţă publică, acestea capătă un sens suplimentar, ele servesc interesul nostru şi nu educaţia noastră morală. Dacă te încăpăţânezi să-i invoci ritualic şi pe cei buni, şi pe cei răi, şi victimele trecutului pentru a servi interesele propriului grup, poţi reclama admiraţia membrilor, nu a conştiinţei lui”. Grupurile erijate în victime sunt invitate la autoreflecţie, la o detaşare ce le-ar permite să analizeze situaţia, a căror „victime” absolute au fost, apelând la un maniheism disimulator: cei opresaţi au îmbrăcat, uneori, în trecut, haina opresorilor şi nu sunt la adăpost de pericolul de a profita de suferinţa lor spre a exercita o putere nelegitimă în viitor. Este necesară, în opinia lui Todorov, o analiză critică a acestor grupuri prejudiciate de istorie, citând exemplul Hiroşimei: după 50 de ani de la catastrofă, se vorbea încă despre victimizarea populaţiei ucise, dar nu se spunea nimic despre responsabilitatea guvernului japonez de atunci, care continuase excesiv războiul. Morala e mai presus decât interesele particulare ale unui grup: „Să-ţi aminteşti de paginile trecutului în care grupul nostru nu e nici erou pur, nici, de altfel, victimă pură ar fi, pentru autorii acestor povestiri istorice, un act de o valoare morală superioară. Nu există beneficiu moral posibil pentru subiect, dacă evocarea trecutului constă din a te instala într-un rol frumos, ci numai dacă, dimpotrivă, aceasta îl face să capete conştiinţa slăbiciunilor sau rătăcirilor grupului său. Morala e dezinteresată sau nu există.”

„Tentaţia binelui”, „infinit mai răspândită decât tentaţia răului şi, de asemenea, paradoxal, mai periculoasă”, ameninţă însăşi această tendinţă, în sfera politică şi publică. Pentru un stat sau un grup, capcana constă din a se vedea pe sine ca incarnare a binelui şi din a dori să le impui altora un anumit model. Marea utopie a secolului trecut, comunismul, în sensul celor de mai sus, nu-şi propunea altceva decât „binele” omenirii; justifică oare asta să sacrifici prezentul în numele unei fericiri viitoare, ipotetice? E tolerabil un rău ce duce la un bine viitor? Referindu-se la Vassili Grossman, care înţelesese că suferinţa oamenilor provine cel mai adesea din urmărirea binelui sau a răului şi că „acolo unde se ridică zorii binelui, pier copii şi bătrâni”, Todorov pune întrebarea capitală: „Dacă aspiraţia spre bine poate fi atât de uşor pervertită în realizarea răului, de la care principii de conduită trebuie să ne revendicăm? Sau am face mai bine să renunţăm la orice principiu, să ne mulţumim să facem ceea  ce, în orice moment, ne face plăcere cel mai mult?” Tulburătoare sunt  şi interogaţiile complexe şi profunde legate de problematica despăgubirii victimelor: până unde poţi şi trebuie să mergi în istorie? Descendenţii sclavilor negri sau ai indienilor din America ar trebui despăgubiţi?Trama istoriei fiind plină de atâtea nedreptări, n-ar putea cumva fiecare individ să-şi descopere un statut de descendent de victimă spre a cere unele reparaţii?

În faţa tentaţiei iluzorii de a impune un bine colectiv, Todorov crede într-o optică individualistă, opusă celei a bunătăţii, îndreptată nu spre atingerea unui ideal abstract, ci spre oameni în individualitatea lor. Marile tragedii ale secolului al XX-lea, holocaustul, de pildă, au nevoie de o privire clară, lipsită de pasiune, care să nu încerce să le folosească în interes personal. S-ar evita în felul acesta două capcane esenţiale: aceea a sacralizării, ce conferă unui eveniment istoric o valoare unică, izolându-l de toate celelalte şi făcându-l şi mai de neînţeles, şi aceea a banalizării, prin care e asimilat altor evenimente istorice de o logică distinctă. S-ar ajunge sigur la necunoaşterea cu adevărat a celor două şi la explicarea trecutului în oglinda reprezentărilor actuale. Aceste asimilări sunt la ordinea zilei în presă ori în marile discursuri politice. Tendinţa e de a vedea în fiecare nou dictator un „nou Hitler” sau asimilează epurările etnice unui „nou nazism”. E un mod de a te servi de istorie ca de o armă retorică spre a-ţi justifica o intervenţie politică sau militară sau spre a te crede apărător al „binelui” împotriva „barbariei”. Sunt două atitudini ce duc la negarea sensului adânc al fiecărui eveniment istoric, în egală măsură particular şi sursă a unor lecţii universale. Todorov nu acceptă o viziune instrumentală asupra memoriei: „… memoria trecutului ne poate fi utilă dacă permite venirea justiţiei în sensul ei cel mai general, ce depăşeşte de departe cadrul tribunalelor”. În absenţa acestui sens, marele umanist devine un fervent apărător al recunoaşterii  valorii ireductibile a oricărei fiinţe umane, dincolo de orice ideologie (socială, rasială ori politică), ca să afirme, citând-o pe Germaine Tillion, supravieţuitoare a lagărelor naziste, că „valoarea personală n-are nimic de-a face cu o categorie, ceea ce e important e de a putea conta pe cineva; numesc asta fiabilitate.”

Nu ştim cum a reacţionat auditoriul iranian la ideea că memoria nu poate fi neutră, fie că serveşte cauze nobile, fie că e sursa atâtor nedreptăţi şi abuzuri. Memoria e o datorie. În lumea de azi, această aserţiune nu poate fi motivată nici de dorinţa de a satisface tot felul de interese particulare sau de grup, nici de stimularea unei voinţe de revanşă, ci doar de cunoaşterea unor rădăcini istorice pentru a nu le trăi din nou.

Iranienii au avut în faţă un orator care ştie ce spune şi cui spune, un opozant al instrumentalizării trecutului:”…trecutul istoric, mai mult decât ordinea naturii, n-are sens în sine însuşi. [...] Faptul însuşi poate primi interpretări opuse şi servi drept justificare politicilor ce se combat mutual. Trecutul va putea contribui atât la constituirea identităţii individuale sau colective, cât şi la formarea valorilor, idealurilor, principiilor, chiar dacă am accepta că acestea din urmă sunt supuse examenului raţiunii şi probei dezbaterilor, mai mult decât să vrei să le impui simplu pentru că sunt ale noastre. Buna întrebuinţare a memoriei e cea care serveşte o cauză justă, nu aceea care se mulţumeşte că reproducă trecutul.” Departe de a trebui să fim condamnaţi să ornăm paginile cărţilor de istorie, „trecutul e chemat să servească, nu să fie cultivat pentru el însuşi” atât ca sursă de înţelegere a prezentului, cât şi ca material bogat care să ducă la reflecţia asupra pericolelor aflate, in nuce, în orice judecată maniheistă.

Gheorghe IORGA