Franţa – Hegemonie sau declin?

Lucian Boia este un cunoscut istoric contemporan, care ne-a obişnuit în ultimele două decenii cu lucrări insolite, ce au dat naştere la controverse şi dispute îndârjite în mass-media românească. Multe dintre cărţile sale, Lucian Boia le scrie în franceză, sunt publicate la Paris, apoi sunt traduse în româneşte, de predilecţie la Ed. Humanitas. Abordând probleme de istorie românească, apoi, chiar a Occidentului, Lucian Boia este un istoric productiv, care reuşeşte performanţa de a publica anual câte o carte. Astfel, după eseul consacrat Germaniei (nominalizat printre cărţile anului 2010), Lucian Boia revine în atenţia noastră cu opusculul dedicat Franţei*, de fapt, o traducere din franceză, apărut iniţial la Paris (Les Belles Lettres, 2009). Apariţia volumului a fost precedată de publicarea capitolului al VI-lea „Litere, arte şi ştiinţe: o cultură cu două viteze”, în revista HYPERION nr. 7, 8, 9 / 2010, în traducerea d-lui. Emanoil Marcu. În treacăt fie zis, istoria Franţei este o preocupare constantă pentru Lucian Boia. A se vedea în acest sens „Napoleon III cel neiubit”, Humanitas, 2008. Am început, aşadar, cartea în chestiune cu o anumită rezervă. Într-un scurt răstimp, Lucian Boia publică două eseuri consacrate unor ţări occidentale de prestigiu, care în decursul istoriei au intrat adesea în conflict, meditând, totodată, la observaţiile lui Iorgu Iordan (v. Memorii, II, Ed. Eminescu, 1977, pp. 34 – 35), privitoare la francezi şi germani – „De atunci, dacă nu chiar ceva mai de mult, am rămas cu credinţa, de fapt convingerea, că germanii, consideraţi individual şi uman, sunt oameni aş zice fără cusur. În schimb, colectivitatea lor, care se conduce (adică, mai exact, era condusă) după alte criterii, se găseşte la polul opus… În această privinţă, poporul german, supranumit <al gânditorilor şi al poeţilor> (Das Volk der Denker und der Dichter) se deosebeşte până la contrast de francezi, care, individual, sunt distanţi sau, cel puţin, foarte rezervaţi, în general, faţă de străini, în schimb, ţara lor a dovedit mereu, în ultimele secole, o mare înţelegere, ba chiar şi generozitate, pentru interesele altora (cazul României şi al Italiei în secolul trecut)” –, eseu segmentat în zece capitole în care se discută probleme stringente ale Franţei ultimelor două secole, când după apogeul atins în vremea lui Napoleon I, Franţa cunoaşte o curbă descendentă cu reveniri spectaculoase de scurtă durată, în fine, preluând preşedinţia Franţei, Nicolas Sarkozy îşi expune programul de redresare în volumul MARTOR (Ed. RAO, 2007). Ce m-a surprins, de la bun început, a fost lipsa unei bibliografii (măcar selective), deşi în subsolurile de pagini sunt menţionate lucrări de referinţă consultate în susţinerea unor ipoteze, cu observaţia că menţionarea acestora putea fi mai bogată. Bunăoară, se putea aminti François Guizot – „Istoria civilizaţiei în Europa. De la căderea Imperiului roman până la Revoluţia franceză”, Ed. Humanitas, 2000, p. 23 –,: „Aproape nu există o mare idee, un mare principiu de civilizaţie care, pentru a se răspândi pretutindeni, să nu fi trecut mai întâi prin Franţa” –, şi Rivarol, care la sugestia Academiei Regale din Berlin scrie eseul dedicat universalităţii limbii franceze, în care explică motivele pentru care, într-o anumită epocă a lui Francisc I, franceza înlocuieşte latina, devenind astfel lingua franca a Europei, dând la iveală inconvenientele celorlalte limbi occidentale. În epoca modernă, Franţa a rămas, astfel, patria exilaţilor de pretutindeni, iar şcoala franceză s-a aflat constant într-o continuă dispută cu cea germană până în cadrul societăţii Junimea, unde spiritul francez caustic şi persiflant (Vasile Pogor) se întâlnea cu seriozitatea şi sârguinţa germană (T. Maiorescu, Mihai Eminescu). Tot datorită Franţei, în speţă, lui Napoleon III este venirea pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol I, care, ulterior a promovat o politică filogermană, iar în 1871, în urma manifestaţiilor antigermane din Bucureşti se gândea să abdice. În fine, printre alte cărţi putea fi cuprins şi eseul lui Salvador de Madariaga „Englez, Francez, Spaniol” (volumul Itinerarii spirituale, Ed. Meridiane, 1983). Prin poziţie geografică, Franţa este, indubitabil, cea mai favorizată ţară europeană: Mare parte a graniţelor ei sunt maritime, la Est învecinându-se cu Germania cu care a avut vechi dispute teritoriale. Cuprins de dorinţa de a preamări trecutul francez al Vechiului Regim, Lucian Boia compară Franţa acelei epoci cu China veche (teritoriu, populaţie), iar în epoca modernă Franţa dispune de o puternică şcoală de sinologie. Dacă în 1815 Franţa era încă cea mai puternică ţară de pe continent: „Era ţinută în carantină şi sub strictă observaţie de teamă să nu revină la proiectele destabilizatoare şi expansioniste ale Revoluţiei şi Imperiului” (p. 62), trăind încă cu nostalgia epocii napoleoniene, urmează o cădere demografică îngrijorătoare, în parte justificată: ţăranii francezi doreau să-şi mărească proprietăţile, nicidecum să le micşoreze continuu. După războiul franco-prusac (încheiat cu înfrângerea Franţei) au urmat câteva decenii – La belle époque – după care a venit un prim război devastator, care va antrena pentru Franţa, iarăşi, o prăbuşire demografică accentuată şi de numărul mare de bărbaţi căzuţi în război. Anumite statistici – telefoane, aparate de radio, premii Nobel, ierarhia unor universităţi, producţia de grâu la hectar etc. –, apoi urbanizarea lentă, în 1931 populaţia urbană o depăşeşte pe aceea rurală, rămânând o ţară slab industrializată (p. 108), confirmă lipsurile evidente existente în structura unei ţări ce aspira la întâietate în Europa. În pofida acestor carenţe, miracolul limbii, al culturii franceze este straniu: „Franţa nu lăsa pe nimeni indiferent. Era un laborator fascinant de idei şi proiecte… Franţa era prin excelenţă ţara libertăţii, a drepturilor omului şi a rezistenţei la orice formă de opresiune. Chintesenţa acestui entuziasm este exprimată de maxima potrivit căreia orice fiinţă umană are două patrii: patria lui şi Franţa” (p. 113). Pentru apărarea limbii şi a culturii franceze a intervenit statul prin adoptarea, în 1994 a legii Taubon, care interzice folosirea cuvintelor englezeşti. În capitolul a VIII-lea al cărţii („Franţa care dă înapoi, Franţa care merge înainte”) este abordată problema stringentă a imigraţiei, în speţă, cea islamică, care cuprinde astăzi „aproape 10% din populaţia ţării” (p. 186), iar după unele statistici, în 2060 vom avea o Franţă „majoritar islamică”. Această imigraţie masivă este valabilă şi pentru celelalte ţări occidentale, încât ne întrebăm dacă nu se repetă situaţia dinainte de anul 1000, când arabii au încercat să pătrundă în Europa prin Constantinopol (în timpul lui Leon III Isauricul, 717 – 718, sau prin Spania în 732, Poitiers, unde sunt învinşi de Carol Martel). Dacă Franţa rămâne patria exilaţilor de pretutindeni, Parisul conferă consacrarea în arte, muzică, literatură, ştiinţe. După al Doilea Război Mondial, Franţa este condusă de Charles de Gaulle, Georges Pompidou, Valéry Giscard d’Estaing, François Mitterran, Jacques Chirac şi Nicolas Sarkozy, ultimul preşedinte în funcţiune, este promotorul unui program ambiţios de revitalizare a Franţei şi impunere a ei ca putere mondială militară, economică, culturală: „Evident, Sarkozy nu seamănă nici cu de Gaulle, nici cu Napoleon III. Prin extraordinara sa mobilitate fizică şi intelectuală, duce cu gândul la Napoleon I, cu nuanţa, totuşi, că Împăratul distingea mai bine între operaţiunile principale şi cele secundare (a fost cheia superiorităţii sale pe câmpurile de luptă); hiperactiv, Sarkozy se ocupă de toate, de-a valma, făcând deopotrivă munca lui şi pe cea a miniştrilor săi” (p. 215). Evident, Franţa înregistrează succese în politica mondială, în cadrul Uniunii Europene, în industrie şi agricultură, dar de o reală hegemonie universală a Franţei nu se poate, totuşi, vorbi atâta timp cât există America, Rusia, China, India. În Concluzie Lucian Boia fixează încă o dată începutul declinului francez (1815), deşi anumite semne prevestitoare puteau fi reperate încă din secolul al XVIII-lea, făcând, în acelaşi timp, o comparaţie cu celelalte ţări aspirante la hegemonie. Personal, mă aşteptam ca dl. Lucian Boia să dezvolte, mai mult, teoria „ciclurilor istorice”. O ţară, o civilizaţie urcă pe curba ascendentă, până la un punct, apoi, inevitabil urmează o stagnare, după care poate urma declinul, ceea ce evident, nu este cazul Franţei. Noul eseu al d-lui. Lucian Boia consacrat Franţei este o lectură incitantă ce îndeamnă permanent la reflecţie şi meditaţie. Două observaţii: la pagina 72 este amintit Războiul Crimeii 1854 – 1855, în realitate, 1853 – 1856. La pagina 182 o folosire incorectă a articolului posesiv-genitival: „doar un mijloc pentru a satisface nevoile materiale şi spirituale al individului şi comunităţilor?”.

 Ionel SAVITESCU

* LUCIAN BOIA – FRANŢA, HEGEMONIE SAU DECLIN? Traducere din franceză de EMANOIL MARCU, Ed. HUMANITAS, 2010