Revista revistelor martie 2012

România literară

2 martie 2012

După cum era de aşteptat din partea revistelor literare bucureştene, subiectul numărul unu îl constituie/ l-a constituit întâlnirea de la Ateneu, dintre Amos Oz, prezent în România pentru a doua oară, şi editorul său, Gabriel Liiceanu. Din motive obiective, nu voi enumera toate aceste articole ce se opresc asupra „subiectului”. Din păcate pentru cei prezenţi în sală, dialogul pare a fi fost mai mult unul plat, o suită de replici ce nu s-au regăsit pe coordonatele polemicii – doi intelectuali aflaţi pe direcţii diferite, ce au dovedit oarecum paradoxal că nu au multe subiecte în comun. Ceva mai interesant, mai cordial, la urma urmelor mai fireşti au fost răspunsurile oferite de acelaşi Amos Oz în paginile „României literare”, intervievat fiind de Ana Chiriţoiu. Extrag de aici: „Motivaţia prioritară a angajamentului meu politic o constituie furia. Când sunt furios pe poporul meu sau pe guvernul meu, scriu un articol sau un eseu, ies în public sau dau un interviu şi iau măsuri politice”; „Nu văd nicio legătură între aşa-numita Primăvară Arabă şi mişcarea Occupy Wall-Street din America. De fapt, nu sunt deloc sigur că a existat o Primăvară Arabă. În unele ţări arabe nu suntem deloc martorii unei primăveri, ci ai unei ierni islamice”.

Am apreciat în paginile numărului curent fragmentul substanţial din nuvela „Când lumea era întreagă” de Varujan Vosganian, text ce reuşeşte aproape magic ca plecând dinspre lumea de jos a cerşetorilor, a „celor fără de speranţă”, să îşi conducă cititorul către sensul artei, către spectacolul asigurat de catharsis.

Revenirea lui Nicolae Manolescu în editorialul său la propria Istorie, redefinirea unor perspective, noile precizări – (explicaţii) îl aşază mai degrabă într-o jenantă, continuă postură explicativă de care nu cred că avea nevoie. În schimb, Alex. Ştefănescu pare cu siguranţă ancorat destul de bine în fenomenul literar al ultimei perioade; domnia sa face adesea parte din rara pătură a criticilor care nu se află în căutarea unui subiect, nici nu şi-l fabrică. Printr-o alchimie ale cărei legi nu am cum le cerceta, punctează fericit „chestiuni” nevăzute de alţii, e pe contra-sens. De această dată e interesat de felul în care figura hristică a lui Marian Munteanu (cel din Piaţă…) e percepută odată cu publicarea „Folclorul detenţiei. Formele privării de libertate în literatura poporană”. Reţin pentru cititorul acestei rubrici: „Să nu ne închipuim că Marian Munteanu şi-a umplut cartea de declaraţii patetice pe tema ataşamentului său faţă de cultura ţării în care s-a născut. Este vorba de un studiu etnologic savant, bazat pe o vastă documentaţie şi de o antologie de texte folclorice alese, transcrise şi ordonate cu competenţă. Ca să nu mai vorbim de aparatul critic, în special de glosarul care adaugă volumului o remarcabilă valoarea lexicografică”.

Cosmin Ciotloş realizează o cronică volumului lui Gabriel Chifu „însemnări din ţinutul misterios”; deşi încă din start îi mustră pe cei care s-au referit (în cele câteva luni ce au trecut de la apariţia sa) la volumul în discuţie, făcând uz de o critică „descriptivă”… şi-atât, nici domnia sa nu reuşeşte prea mult. De acord, sunt de acord: ţinutul rămas pentru mulţi în sfera misterului ar putea fi chiar trupul, mărturisit de o carte interesată să dea măsuri pentru fragilitatea, oboseala şi durerile ce îl chinuie.

Orizont

nr.2, 28 februarie 2012

Pe scurt: Nicolae Manolescu în postura de Doctor Honoris Causa al Universităţii de Vest Timişoara. Interviu Vintilă Mihăilescu – „De fapt ce e antropologia?”. „La foc mărunt”, minunate pagini Livius Ciocârlie. O cronică (Alexandru Ruja) la „N. Steinhardt în evocări”. Poeme de Liviu Ioan Stoiciu. „Despre budism, Cioran şi filosofia occidentală” (Ciprian Vălcan în dialog cu Paulo Borges).

Deşi ancheta celor de la Orizont ar putea să treacă drept cinică pentru oamenii din zonele afectate de zăpadă, probabil pornind de la zisa – „cine naiba mai e interesat de cultură dintre cei năpăstuiţi?” – ne adresăm la rândul nostru întrebarea „ce amintiri vă evocă versul Dar unde sunt zăpezile de altădată?” Curioşi din fire, ne-am aruncat ochiul încă din redacţie peste răspunsurile oferite de Vasile Bogdan, Marie Jeanne Jutea Bădescu, Dan Negrescu, Lucian P. Petrescu, Mircea Pora, Gheorghe Schwartz. Să zicem că am luat aminte. Cam atât! Extrem de bine scrisă (cum altfel?), cronica lui Radu Ciobanu care face inclusiv servicii editoriale volumului „Faţă către faţă. Întâlniri şi portrete” de Andrei Pleşu. După cum lesne se poate înţelege, galeria celor schiţaţi este extrem de selectă. Fina scriitură marca Andrei Pleşu e dublată de un spirit civic activ, care rămâne să cântărească atât injustiţia cât şi eventuală lipsă de cultură (rareori!) a „personajelor”. La urma urmelor portretele sunt „cu atât mai corosive cu cât Andrei Pleşu nu e omul eschivelor şi ambiguităţilor, nu dă târcoale, la modul aluziv, subiecţilor vizaţi, ci ţinteşte direct, rostind nume, fără a se lăsa intimidat de sonoritatea lor. Chiar şi în cazurile rare, când numele nu e pronunţat, aluzia e formulată în aşa fel, încât cel visat e imediat recognoscibil”.

Tribuna

1 – 15 februarie 2012

Destul de interesant bloc-notes – ul lui Radu Mârza care consemnează, în tuşe groase, dar aducând elemente ce ţin de inedit, câte ceva din viaţa slovacilor din Bihor. În anul Caragiale aflăm că prima teză de doctorat despre creaţia acestuia era semnată în 1911 de Horia Petra-Petrescu, un scriitor de oarece talent, cu studii la Braşov, Viena, Budapesta. Interesantă este certitudinea acestuia, certitudine formulată în paginile tezei, conform căreia societatea românească ar fi trebuit să se schimbe, să evolueze firesc către conştientizarea datelor groteşti în care se afirmă. Pe undeva, într-adevăr, s-ar putea impune concluzia că „valabilitatea seculară a lui Caragiale vine, totuşi, nu neapărat şi exclusiv din încremenirea românească într-un tipar anacronic, ci din capacitatea de a vedea caracterial, adică apăsat caricatural”. Ilie Rad vine cu un documentar/ studiu de caz Tudor Vianu – „Cenzura comunistă prin eliminare şi adăugire”. Citim mai departe „Din istoria diplomaţiei postbelice” – Nicolae Mareş, „Universitatea: şcoala medicală” – Petru Poantă, „Un spaţiu academic, cultural şi deschis” (Atelierul de Filosofie şi Antropologie Medicală) – Istvan Kiraly, „Muzeul de Istorie din Turda” – Horaţiu Groza. La flash meridian Virgil Stanciu ne prilejuieşte sub semnul unei cifre rotunde (200 de ani de la naştere) o întâlnire cu Charles Dickens, probabil unul dintre primii trei scriitori ai literaturii engleze (dacă mi se permite o asemenea barbarie!); autorul rândurilor echivala genialitatea lui Charles Dickens prin capacitatea de a vedea lumea, ajuns la maturitate, cu ochii unui copil. Fireşte, personajele sale sunt memorabile, noi şi noi ecranizări, montări… având loc la fiecare doi-trei ani. Schimbând registrul, am apreciat dintotdeauna disponibilitatea redacţiei de a oferi loc jazz-ului, unul dintre specialiştii rubricii fiind (şi) poetul Ioan Muşlea. Deloc o pagină pentru cunoscători, mai degrabă rubrica în discuţie combină elemente ce ţin de istoria unor sub-curente jazz ce îşi găsesc exemplificări cât se poate de fericite. Mai mult, sunt indicate adrese de internet (you tube) unde se pot analiza cele indicate/ explicate. În „Greii bepop-ului”, aflat la un al doilea episod, Ioan Muşlea îşi mută atenţia de la legendara figură a lui Charlie Parker la Bud Powell, figură exponenţială pentru pianul vremii. Dintr-un registru asemănător face parte şi corespondenţa lui Virgil Mihaiu de la Lisabona, corespondenţă ce închide „întâile impresii culturale din 2012”.

Timpul

nr.155, 2 februarie 2012

Sub aspectul notelor inutile, Bogdan Călinescu trece în revistă o serie din curiozităţile „decadente” ale occidentului. Ovidiu Pecican se ocupă de una dintre curiozităţie editoriale: „Întâlnire în jurul unei palme Zen”, carte de filosofie, „corespondenţă” purtată între Gabriel Liiceanu şi Gabriel Cercel. Opinia este, după cum mă aşteptam, total defavorabilă: „La drept vorbind, temele propuse de G.L. sunt… fleaşcă. Atunci când începi să te pasionezi de fenomenologie cu Husserl şi continui cu Heidegger – dispreţuind, în acelaşi timp, fenomenologia franceză (deci iubind fenomenologia pe limbi şi pe naţii!) -, nu poţi spera în mod serios să reinventezi această orientare notând cu îngrijire flecuşteţe cotidiene într-un soi de literatură diaristică mai apropiată de Jules Renard decât de gânditorii germani deja numiţi”. Liviu Antonesei explică (şi bine face!) importanţa unei lucrări precum „Avangarda. Jertfa Gulagului Antologie de Leo Butnaru”. Sorin Bocancea se arată interesat de „ultraşi” – sincer nu credeam s-o mai văd şi pe asta, dar, desigur, admit că „fac parte din fenomen”, după cum ar spune cunoscătorii. Apreciez munca lui Liviu Franga, unul dintre puţinii rămaşi în revistele literare care să dea peste nas celor ce s-au îndepărtat flagrant de limba română corectă. Trec peste pomposul Proiect al Istoriei Conceptuale Europene, mereu îndoindu-mă de finalităţile unor asemenea demersuri. Îi mai întâlnim în paginile revistei pe Mircea Daneliuc – cu proză „Ceaiuri reci”, pe Emil Brumaru – poezie „Rugăciune laică”, o cronică la cartea atât de galonată a lui Octavian Soviany „Viaţa lui Kostas Venetis”, pe care personal o echivalez cu suma unor dejecţii parţial intelectuale, fără a proba prin această „etichetare” vreo formă de pudibonderie. Un interviu care îţi provoacă zâmbete – Nora Iuga/ Mihail Vakulovski. Constantin Arcu e prezent cu „note de călătorie” în timp ce Dorin Tudoran îşi inventează „Îmbulinări şi îmbobinări”.

Spaţii culturale

nr.20/2012

Inspirată, Valeria Manta Tăicuţu semnează pentru încă o dată un editorial ce-şi are punctul de plecare în realităţile crude ale încercatei noastre societăţi. Personajele sunt diverse, am reţinut just for fun alăturarea Elena Udrea/ Dl. Mărmureanu. Câtă frivolitate…

Andreea Sofronie pare a fi uimită de tuşele misogine ale scrisului lui Nicolae Manolescu, din textul „Decibeli feminini” (ar trebui să vă fie cunoscut!). Franc, zău aşa, ne-am săturat să mai credem că Parisul a rămas… Paris!

Emilian Marcu apreciază sub forma unui elogiu munca colegilor de la „Spaţii culturale”, numindu-i în principal pe Valeria Manta Tăicuţu, Valeriu Sofronie, Camelia Manuela Sava, Petrache Plopeanu, Mioara Bahna. Am apreciat poezia letonă a lui Leons Briedis, în traducerea Mariei Briedis Macovei – o poezie clară, expresivă, ce combină armonic temele şi motivele unui univers poetic destul de bine conturat: „În fiecare noapte/ eu strâng şi culeg/ trandafiri din grădina Edenului/ pentru tine, Maria,/ din această grădină/ a paradisului/ din care am fost izgonit/ în fiece noapte/ pe furiş şi pe furate/ eu culeg trandafiri/ pentru tine, Maria// eu culeg trei trandafiri/ de culoarea sângelui meu” („Nocturnă”). Dintre cărţile prezentate/ propuse spre lectură de aceeaşi Valeria Manta Tăicuţu am reţinut volumul „Epilog sau din amneziile unui condamnat la viaţă” Nicolae Mihai, mărturisitor al poeziei care „nu se zbate să iasă în frunte, nu-şi agresează cititorul, nu încearcă să-i schimbe punctele de reper în momentul lecturii”.

Acolada

nr.2, februarie 2012

Gheorghe Grigurcu face apologia unui critic şi a unei metode. „Un critic stilat”, Constantin Trandafir, „speculează în direcţia unui echilibru, al unei întrucombinări între ceea ce socoteşte a fi calitate şi defecţiune în funcţionarea maşinăriei textuale”. Un portret coeziv, ce nu trebuie ratat!

Ne întâlnim sub o altă formă cu Leons Briedis, de această dată comentat de Barbu Cioculescu, avem poema obişnuită a lui Şerban Foarţă însă excelează micro-ciclul „Nimicitorul” semnat de Aurel Pantea. Deşi purtând un uşor aspect didactic, comentariile lui Mircea Moţ cu privire la „Hanu Ancuţei” merită a fi amintite. Interviul Luciei Negoiţă propune prin Lidia Vianu povestea echilibrului dintre minte şi suflet sau „AfterMode şi PostComunismul”. Mergem  mai departe doar după ce lecturăm seria nouă a „Jurnalului secret” (a se citi Alex. Ştefănescu) – „De la Cioran la Ciolan”… iar mai departe înseamnă, pe rând, „Feţele ascunse ale memoriei” (Tudorel Urian), „Noica printre oamenii mici şi mari ai culturii noastre, la 25 de ani de la moarte” (Isabela Vasiliu-Scraba), „Scrisul – camera secretă” (Liana Cozea), „Monica Lovinescu şi Vaclav Havel. Despre vieţile trăite în adevăr” (Angela Furtună), „Un tur de orizont” (Gheorghe Grigurcu).

În final, mi se pare nimerit să consemnez o mică parte din zig-zagurile criticului Constantin Călin. A nu se uita – în background: un preşedinte, un guvern – pardon două! -, iarna neîndurătoare, primăvara mofturoasă… iar mai înainte/ apoi… criza, aşa încât înţeleg perfect de ce domnia sa ni se confesează: „la trecerea dintr-un an într-altul, de fiecare dată îmi amintesc cuvintele celui ce a spus: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele, căci credinţa e legată de speranţă. Nici odinioară n-am păşit în anii noi cu un optimism integral. Acum însă nivelul certitudinilor e cel mai scăzut”.

LecTop