Un debut remarcabil: Adrian Creţu

Abandonată de mulţi, critica de întâmpinare îţi poate oferi (ce-i drept, destul de rar) surprize plăcute. În această categorie se încadrează Adrian Creţu, care, sub un titlu (voit?) banal, Orice om este un cântec fără rimă (Iaşi, Editura „Junimea”, 2012), dă cea mai puternică reprezentaţie lirică a unui debutant băcăuan pe care am citit-o în ultimii zece ani. Nu-i mai puţin adevărat că ar trebui amintiţi aici originalul Gelu Măgureanu şi celebrul Stoian G. Bogdan, care nu ştiu în ce măsură îşi recunoaşte rădăcinile comăneştene şi apartenenţa la acest spaţiu literar. În rest, sărăcie mare. În contextul unui climat bătrâncios, cu veleitari şi cenaclişti, cu pişcotari şi netalentaţi, în care numele cu adevărat sonore se numără pe degetele de la o mână, versurile sale au avut pentru mine impactul unei revelaţii.

„Duduca de la Vaslui” şi duduca din Bacău

Volumul deja men?ionat are o istorie personală relevantă pentru prejudecăţile şi complexele târgului în care trăim. O reproduc, în versiunea prefaţatorului, Marin Al. Preda, întrucât o consider simptomatică pentru lumea culturală locală: „Un editor l-a refuzat pe Adrian Creţu, spunându-i că e «prea creştin să publice astfel de poeme»… Un profesor de filozofie şi reputat eminescolog l-a lăsat fără prefaţă cu două zile înainte de predarea manuscrisului, fiindcă autorul a refuzat să scoată două texte şi cuvintele licenţioase din volum; profesorul moralizator s-a justificat pudibond cu revolta studenţilor săi, a nevestei «care-l spală, calcă şi hrăneşte» şi a bunei sale mame, care nu-l va «mai primi în casă»… Un director de liceu a vrut să-l dea afară din învăţământ pentru că şi-a publicat pe un website literar poeziile, pe care i le citeau pe ascuns elevii…”

No comment!

Poezie şi cinism

Revenind, trebuie să spun că am citit cartea pe nerăsuflate, cu o curiozitate de mult uitată. E o carte grea de mesaj, cum nu prea mi-a fost dat să găsesc în ultima vreme. Nu-i voi face un inventar tematic, nu voi intra într-un limbaj doct-abscons şi nici voi îndruga banalităţi (cum face o comentatoare care semnează doctor pe coperta a patra), ci, pur şi simplu, voi spune că volumul anunţă un poet talentat, dezinhibat, cu viziune. Asimilând datele postmodernismului şi ale douămiismului, Adrian Creţu violentează aşteptările unui public conformist, obosit de dulcegărie. Cu precizarea că, spre deosebire de colegii de generaţie, el nu-şi creează o poză şi că limbajul poetic nu ţine loc de trăire. Orice om este un cântec fără rimă este forma de răzbunare a unui tânăr sastisit de formalism, de mediocritate, de viaţă. Pentru Creţu, poezia înseamnă, în egală măsură, un debuşeu. Cinic, el refuză acest modus vivendi edulcorat, mediocru, într-o „ars poetica” în răspăr: „orice om este un monstru urban rătăcitor/ care mănâncă/ bea/ se fute/ votează/ stă la coadă la Impozite şi taxe/ visează/ plânge/ râde/ şi apoi moare” (orice om este un cântec fără rimă)

Textele lui Adrian Creţu sunt, în fapt, mo(n)stre de viaţă, prozeme (auto)referenţiale despre nefericire. El scrie despre un Bacău unde nu se întâmplă nimic, cu autobuze burduşite cu pensionari şi şcolari, despre singurul cinematograf cu şobolani şi adolescenţi excitaţi, veniţi să se pipăie pe întuneric, despre crâşme şi despre tomberoane, despre sudoare şi despre blocuri murdare. E un univers sordid, în care pândeşte mereu ameninţarea morţii, căreia poetul încearcă să i se sustragă, sisific: „singura luptă demnă de a mai fi purtată/ este să nu-ţi pierzi minţile/ să ajungi întreg până la dimineaţa zilei/ următoare” (în oraşul de provincie copleşit sub soarele nemilos de iunie) Deziderat deloc facil, după cum o dovedeşte o baladă modernă a morţii cerşetorului de sub pod, parabolă a morţii-voluptate, a morţii-eliberare: „primul lui instinct îi comandă să sară/ din mijlocul şinelor în dreapta sa/ din faţa trenului în viteză// o bucurie imensă însă îl cuprinse bizar/ pe când se uita la trenul ce se apropia cu/ viteză de el/ la gândul că moartea îi e doar la 2/ secunde depărtare – / astfel, se decise, într-o fracţiune de/ secundă, să renunţe la restul de viaţă/ şi la Haydn/ şi să aştepte trenul acolo – singur şi liber – / în mijlocul şinelor”

Poezia denudată sau „ucigaşul de iluzii”

Adrian Creţu scrie o poezie denudată despre o realitate denudată. Ceea ce dă greutate versurilor sunt frânturile existenţiale ancorate puternic în viaţă, pe care o el prezintă (a se citi o înfruntă) renunţând la etichetă. Dincolo de intenţia ironic-parodică şi de puseurile autobiografice străvezii, se constată că scrisul nu e o formă de epatare, ci mai degrabă de ocultare a morţii. Creţu nu scrie pentru a experimenta, pentru a se juca sau pentru a (se) lua în băşcălie, ci dintr-o necesitate lăuntrică, dintr-o acută nevoie de a se elibera de propriii demoni. Nu e vorba de teribilism sau show-off, ci de trăire. O flegmă contemplativă se odihnea azi-dimineaţă pe trotuarul din faţa blocului meu ar pute părea un poem postmodern tipic, dar este, de fapt, modul autorului de a-şi exprima dispreţul faţă de rutina în care se complace lumea.

Pe aceeaşi linie a demascării sentimentalismului prozaic se înscrie aseară, în parcarea de la selgros, am omorât un înger: „aseară, în parcarea de la selgros/ am omorât un înger.// pe când mergeam liniştit să iau ceva/ de băut/ un înger mi-a sărit în cale în parcarea/ imensă a supermarketului/ de la capătul liniei de autobuz 22.// (…) pe nesimţite, mintea mi-a fost cuprinsă/ de o furie animalică/ şi am început să-l lovesc cu sălbăticie/ plin de ură/ de entuziasm/ nebunie…” Poetul se vrea „un ucigaş de iluzii”, un eretic, aşa cum se întâmplă în aparent iconoclastul l-am împachetat mai devreme pe isus cristos în valiza mea roşie de voiaj, unde, amintind de practicile curente ale mafiei chinezeşti, poetul exprimă, la modul cinic, reticenţa faţă de credinţă: „cum stau întins în patul meu vechi – / dezorientat şi speriat de ce-am făcut – / şi încerc să alung valurile de panică/ la gândul că l-am asasinat mai devreme/ pe blajinul fiu al lui dumnezeu// geanta mea roşie de voiaj e deja pregătită/ lângă uşă/ plină ochi cu membrele ordonat tranşate/ ale vedetei mele divine:/ capul, picioarele şi torsul abia au încăput/ în nava principală a genţii/ iar mâinile au intrat cu greu în buzunarul/ din faţă”.

Între sentiment şi sex

Secţiunea cea mai dezinhibată sub aspectul îndrăznelii viziunii poetice este „Iubire postmodernă”, un fel de erotica by Adrian Creţu. Deşi plasată sub semnul postmodernităţii, atitudinea sa diferă în sensul unui acut sentiment al dezamăgirii care străbate dincolo de limbajul tăios. Intenţia nu e de a parodia o anume retorică a sentimentului sau de a respinge o trăire vetustă, străină lumii contemporane. Textele acestea sunt strigătele (disperate) unui suflet în căutarea iubirii adevărate, imposibilă însă într-o lume care a maculat totul. În acest sens trebuie privit violentul reproş din e posibil să trimiţi prin colet poştal durerea mea în cur faţă de tine?: „am luat cu mine şi toate insultele crude/ din certurile noastre multe./ au mai încăput, din păcate, în geanta mea/ largă de voiaj, şi toate trădările/ cât şi amintirea mâniei tale nebune/ când ţi-a spus că plec/ e posibil să trimiţi prin colet poştal/ durerea mea în cur faţă de tine?/ am mare nevoie de ea// (…) nu uita să-i pui confirmare de primire/ şi marcat «fragil»/ ca să fim siguri că ajunge cu bine la/ mine” După cum se vede, umorul, negru, nu-i este străin autorului, care se refugiază în rânjet. E o interfaţă a nemulţumirii, a scârbei faţă de sentimentalism. Nici ironia nu-i lipse?te, după cum o demonstrează trimiterea din cu violenţă te-ai băgat în gândurile mele, unde este invocat Emil Brumaru: „mi s-a făcut brusc atât de dor de tine/ azi-dimineaţă/ n-ai auzit cum îmi urlau gândurile/ de dor?!// eram în pat/ visasem urât/ pe emil brumaru cum îmi dădea cartea/ lui de vizită/ ce oficios era poetul/ îmi era aşa de silă să stau de vorbă cu el!”

Splendidă este poema unui vagin primitor, confesiune lirică bine temperată şi, totodată, superbă acceptare a fragilităţii masculinului. Oricât ar părea de surprinzător, textul are oareşce urme livreşti, trimiţând la arhetip şi pretându-se unor speculaţii psihanalitice similare spaţiului intrauterin: „locuiesc de ceva vreme într-un vagin/ primitor/ mi-am făcut un culcuş comod aici/ şi trăiesc în linişte toate nevrozele/ veacului meu/ între pereţii calzi şi umezi ai săi// (…) de când am găsit acest adăpost/ îmi dau seama că m-am rătăcit cu totul/ de lume -/ este necesar însă ca, din când în când/ un bărbat să se piardă/ într-un vagin/ să nu mai ştie nimeni de el/ pentru o vreme îndelungată// locuiesc de ceva vreme într-un vagin/ îngăduitor -/ mi-e bine acolo -/ stau întins în culcuşul meu comod/ pierdut cu totul de lume/ şi trăiesc, tot mai amuzat, dramele care se derulează cu repeziciune/ între pereţii calzi şi umezi/ ai temniţei mele primitoare”

Un nou SGB?

Nu. Oricât de tentantă ar fi comparaţia şi oricâte similitudinile, ele se opresc la nivel formal. Adrian Creţu nu scrie pentru a scandaliza, pentru a brusca un anume sentimentalism, ci dintr-o trebuinţă lăuntrică. Stoian G. Bogdan e un expansiv, un cuceritor, un autosuficient şi un narcisist. Adrian Creţu e, dimpotrivă, un introvertit care, nemaiputând răbda, a răbufnit.

Chiar dacă inegale valoric, poemele din Orice om e un cântec fără rimă impun o voce inconfundabilă, nu prin tăria strigătului, ci prin profunzimea lui. Autorul e un terorist literar, care mitraliază tabuurile lumii, răzuindu-i sulimanurile groase, sub care se ascunde o realitate hâdă. Kamikaze contemporan, el înfruntă ipocrizia şi spune lucrurilor pe nume, într-o poezie viguroasă, atribut cert al talentului.

Adrian JICU