Un magister ludi al vizualului

La una din întâlnirile noastre teatrale din ultima vreme, Oltiţa Cîntec, colegă de breaslă şi bună prietenă, mi-a mai dăruit o carte, pe care am citit-o cu interes şi plăcere. E un “eseu portretistic al lumii numită Silviu Purcărete”, după cum mi-a scris chiar autoarea în dedicaţie. Titlul exact al volumului este “Silviu Purcărete sau privirea care înfăţişează”, apărut sub egida Fundaţiei Culturale “Camil Petrescu”, Revista “Teatrul azi”(supliment), prin Editura Cheiron, Bucureşti, el ivindu-se ca urmare a unei captivante experienţe a Oltiţei din perioada când a asistat la repetiţiile regizorului la spectacolul de la Naţionalul ieşean cu “Uriaşii munţilor” de Luigi Pirandello. Faptele se petreceau în 2009, iar montarea lui Purcărete nu avea să devină una dintre creaţiile sale aducătoare de mare faimă, aşa cum ne-am obişnuit în cazul lui. Lucrurile s-au compensat, cumva, din moment ce aventura artistică ieşeană a renumitului creator de teatru a iscat naşterea unei cărţi, în multe privinţe lămuritoare pentru particularităţile stilului său de lucru. Aşadar, înarmată cu multă răbdare, Oltiţa Cîntec a participat la pregătirea spectacolului de care am amintit, cerându-i regizorului să o îngăduie în sala de repetiţii. Şi a trecut, cu brio, un test de anduranţă, cunoscut fiind faptul că Purcărete nu prea agreează specia asta a cronicarilor, a criticilor de teatru. Pe care-i tratează cu o politeţe distantă, acceptând, cu vădită ironie, că  “uneori pot să aibă dreptate şi săracii critici”. Oltiţa s-a prins însă în joc, dovedind că are simţul umorului. Oricum, nu este ea omul care să renunţe la ceea ce şi-a propus să facă, pentru că are bunul obicei de a duce lucrurile până la capăt, construind temeinic, fără a se teme de greutăţi. Astfel că, şi de această dată, a izbutit să scrie o carte vie, atrăgătoare, plină de substanţă. Relatarea ei despre regizorul Silviu Purcărete se află la fericita intersecţie dintre două priviri, cea a creatorului asupra universului căruia se apleacă, şi a criticului atent, cu ochi versat, scrutător, cu mintea suplă, dedată la exerciţiul analizei profunde, bazate pe o amplă, minuţioasă documentaţie. Oltiţa Cîntec îşi încercuieşte strâns subiectul, urmărind sagace toate liniile şi componentele portretului pe care-l schiţează, în încercarea de a-i surprinde notele definitorii. Şi pentru aceasta invocă mulţimea de elemente constitutive ale manierei de lucru a regizorului, pornind de la alegerea textului, dramatic sau literar şi ajungând la tratarea lui scenică, echipa de realizatori, lucrul cu actorii, spaţiul, luminile, în fine, la organicitatea viitorului spectacol, după cum ne precizează în prefaţă. Fiecare dintre acestea devin capitole şi subcapitole ale unei cărţi care aduce o mărturie preţioasă, dezvăluind multiplele faţete ale spectacolului unei personalităţi excepţionale. Graţie pluralităţii vocilor chemate de autoare să spună cum este să lucrezi cu Purcărete, aparţinând unor actori, scenografi, ca Stürmer, Buhagiar, compozitori, ca Vasile Şirli, cititorii îl pot vizualiza (ca să fiu în tonul cărţii) pe Silviu  Purcărete, se pot apropia şi empatiza cu felul său de a gândi şi simţi teatrul. Descoperi, parcurgând densele pagini ale cărţii (completată de o teatrogafie a regizorului şi un album cu imagini din spectacolele realizate) un om complex, teribil de viu, cu o cultură impresionantă, ironic şi autoironic, vesel şi melancolic, de un  încântător firesc, un fel de magister ludi fermecător, cu  imaginaţie luxuriantă, funcţionând prin vizualitate. Un hedonist superior, un artist căruia îi place viaţa şi arta, deopotrivă, spontan şi elaborat, cu un stil eclectic, dar personal, cu aplecare spre hiperbolă şi spre carnavalesc, cu un apetit enorm pentru imagini de o mare plasticitate, care ţi se lipesc de ochi, de suflet şi îţi stăruie în  minte. Cartea Oltiţei Cîntec reuşeşte să ne introducă în lumea specială a unui important creator de teatru, autoarea deschizându-ne, cu generozitate, şi poarta spre partea magică a acestei lumi.

Carmen MIHALACHE