A scrie cu propriu suflet: Bianca Burţa-Cernat

Lucrat în sepia, chipul Biancăi Burţa-Cernat de pe coperta interioară a volumului Fotografie de grup cu scriitoare uitate: proza feminină interbelică (Bucureşti, „Cartea românescă”, 2011) ar fi putut fi integrat organic fotografiei de pe prima copertă, dezvăluind o surprinzătoarea identificare între autoare şi „personajele” cărţii ei. Potrivirea nu se rezumă la această suprapunere, ci vizează şi un statut comun al femeii care scrie. Dincolo de mutaţiile formale, locul femeii în literatura română continuă să rămână unul secundar sau chiar marginal. Scriind despre prozatoarele interbelice, Bianca Burţa-Cernat scrie şi despre sine, despre frustrările sale şi despre aspiraţiile sale.

A face o fotografie de grup cu scriitoare uitate presupune o precizare liminară a obiectivelor propuse şi o intenţie recuperatorie de tip polemic. Prima implică depăşirea unei perspective strict monografice, prin integrarea prozatoarelor discutate în tabloul general al epocii interbelice, în vreme ce a doua induce ideea unei reparaţii necesare, prin revizitarea unei literaturi pe nedrept neglijate. Accentele polemice sugerate în titlu vor fi explicit formulate în primul capitol şi permanent avute în vedere pe parcursul cărţii. Bianca Burţa-Cernat procedează metodic, construindu-şi premisele unei revalorizări a literaturii feminine interbelice, faţă de care Lovinescu sau Călinescu au avut adsea atitudini partinice, iar critica postbelică a manifestat o înţelegere îngăduitoare când nu a neglijat-o de-a binelea.

Pornind de la „structura de personalitate a autoarelor” şi de la influenţa nefastă a contextului în care ele încearcă să se afirme, Bianca Burţa-Cernat îşi propune să traseze o hartă a receptării acestei literaturi, pe care o vrea adaptată lumii de astăzi. Cu toate acestea, a doua cauză invocată pentru a explica „ratarea” scriitoarelor interbelice nu mi se pare plauzibilă întrucât ea ar fi trebui să acţioneze similar şi în cazul bărbaţilor. Ceea ce nu s-a întâmplat. În schimb, pertinente mi se par constatările introductive, cu rol de punere în ramă, privind emergenţa literaturii feminine în deceniile trei-patru, care devine un „fenomen social”, sau observaţia justă a profesionalizării scrisului, ceea ce explică numărul crescut al femeilor cu preocupări literare din epocă.

După o prezentare generală a situaţiei literaturii feminine româneşti, autoarea recurge la câteva studii de caz pentru a ilustra situaţia particulară a celor mai importante prozatoare interbelice. Cum fotografia de grup presupune şi surprinderea relaţiilor între cei surprinşi de cameră, precum şi a atmosferei care se degajă, Bianca Burţa-Cernat procedează în consecinţă, urmărind modul cum femeile ajung să scrie (şi la noi) roman. Urmărind constantele din scrisul Hortensiei Papadat-Bengescu, Ticu Archip, Sandei Movilă, Henriettei Yvonne Stahl, Luciei Demetrius, Anişoarei Odeanu, Cellei Serghi, Ioanei Postelnicu şi Soranei Gurian., tânăra autoare realizeză disocieri valorice necesare, uneori curajoase. După fixarea reperelor biografice caracteristice fiecăreia, urmează o analiză atentă a specificului fiecăreia dintre cărţile comentate. În acest sens, Bianca Burţa-Cernat dovedeşte o mână sigură, punând în mişcare lecturi numeroase, cu trimitere la presa vremii, pe care a parcurs-o meticulos, şi la memorile unor contemporani. Sunt identificate două centre iradante, în jurul cărora s-au afirmat numele importante, a căror activitate literară este prezentată diferenţiat. Este vorba despre „Viaţa românească” şi „Sburătorul” care au polarizat principalele voci feminine. Gruparea lovinesciană este considerată o adevărată familie literară şi, uneori, echivalentul unei familii propriu-zise, un liman pentru mult dintre scriitoarele care găseau acolo un refugiu sau posibilitatea unei evadări simbolice.

Solida documentare este dublată de o atitudine justă faţă de problema tratată. Bianca Burţa-Cernat ştie să se ferească de capcana partizanatului, păstrându-se pe terenul criticii literare, de unde scrutează lucid locul fiecăreia dintre prozatoarele analizate. Titlul-cheie în această privinţă este „biografia unor eşecuri exemplare”, sintagmă care spune totul despre specificul literaturii femeilor. Echilibrul îi permite o justă valorizare şi fine disocieri. De aceea, în prim-planul fotografiei de grup este aşezată Hortensia Papadat-Bengescu, în cazul căreia autoarea identifică o faţă diurnă, casnică, şi reversul acesteia, cea nocturnă, artistică, sub imboldul căreia autoarea ciclului Halippilor va trece peste convenţii şi va scrie o literatură îndrăzneaţă. De altfel, fiecare dintre cele opt prozatoare mai importante beneficiază de câte o etichetă sugestivă, care sintetizează locul acesteia în tabloul general: Ticu Arhip – „refuzul autobiograficului”, Sanda Movilă – „proza identităţilor fictive”, Henriette Yvone Stahl – „spiritualizarea feminităţii”, Lucia Demetrius – „autenticismul unei fete cuminţi”, Anişara Odeanu – „o minimalistă avant la lettre”, Cella Serghi – „scriitura ca mecanism compensatoriu”, Ioana Postelnicu – „«a scrie cu propriul trup»” şi Sorana Gurian – „proza experienţelor-limită”. De la Sanda Movilă, figura cea mai ştearsă din fotografia de familie, la contondenta Lucia Demetrius, care polemizează cu Ionescu Eugen, tabloul este divers, populat de personaje dintre cele mai interesante, dintre care cel mai viu şi controversat rămâne Sorana Gurian. Reconstituirea indirectă a atmosferei intelectuale a epocii, inventarul bogat al receptării critice şi un spirit critic echilibrat îi permit Biancăi Cernat să amendeze exagerările laudative, dar şi atacurile nedrepte împotriva scriitoarelor analizate.

Fără a fi strident, spiritul polemic al Biancăi Cernat însufleţeşte cartea în permanenţă. De la tema abordată şi de la titlu, ea are de respins, nuanţat sau completat opinii misogine sau tributare unor prejudecăţi. Păpuşa despre care vorbeşte într-un foarte interesant subcapitol, Imagini ale corpului reificat, poate fi extrapolată şi transformată într-o metaforă supraordonatoare, definitorie pentru literatura acestor autoare şi, uneori, chiar pentru vieţile lor. Scrisul lor echivalează cu „o trăire prin compensaţie”, sintagmă inspirată, care poate fi transferată de la nivelul lumii personajelor la acela al vieţii prozatoarelor. Ea atacă probleme delicate precum aceea a simpatiilor legionare sau comuniste ale nora dintre scriitoare, identifică piedicile în afirmarea altora din cauza originii evreieşti, pune succesul altora pe seama relaţiilor cu bărbaţi influenţi din lumea literară, reuşind o imagine detaliată, convingătoare, o adevărată „hartă” sufletească a epocii. În fond miza cărţii sale este tomai aceea de a deconstrui câteva mituri şi de a provoca schimbare de atitudine faţă de o literatură pe nedrept condamnată la uitare.

Într-un context literar presupus lucid şi dezinhibat, Bianca Burţa-Cernat îşi asumă trista misie de a demonstra ceva ce ţine de domeniul evidenţei: că literatura feminină nu este un simplu apendice şi că ea nu (mai) trebuie privită ca o Cenuşăreasă. Pentru aceasta, ea se vede nevoită să reia câteva chestiuni teoretice fundamentale, insistând asupra necesităţii de a judeca liteatura scrisă de femei prin aceeaşi grilă estetică aplicabilă bărbaţilor. De aici până la truism nu mai e decât un pas, pe care autoarea îl face în virtutea unei pledoarii pentru egalitatea de şanse: „Nu există operă literară în afara conceptului de valoare estetică. Literatura scrisă de femei (şi de altfel orice fel de literatură) nu se poate legitima prin diferenţele de natură etică pe care le propune, ci doar prin valoarea estetică. Orice ar spune adepţii feminismului diferenţei, pentru care esteticul este o noţiune «tare», «masculină», componentă a unui sistem cultural patriarhal, «falologocentric», valoarea estetică nu suportă discriminări de «gen».” (p. 327) Dincolo de discursul corect politic, se cuvine precizat altceva: disocierea „literatură masculină” – „literatură feminină” trebuie utilizată doar pentru a marca diferenţa de gen. Din păcate, cea de-a doua sintagmă a căpătat tot mai mult o nuanţă uşor peiorativă, devenind un fel de truc pentru a o izola de literatura adevărată. De aceea, mai potrivit ar fi să vorbim despre o literatură scrisă de femei şi nu de o literatură feminină. Demersul Biancăi Burţa-Cernat poate fi înţeles numai prin raportare la această stare de fapt şi, obligatoriu, ca un răspuns polemic la o asemenea excludere simbolică a femeilor de la masa principală a literaturii.

Soluţia Biancăi Cernat este rezonabilă. Ea discută în termeni echilibraţi specificul literaturii scrise de femei, considerând că există un gen proxim (sunt vizate trăsăturile generale ale literaturii, comune cu literatura scrisă de bărbaţi) şi o diferenţă specifică (presupunând particularităţile de concepţie, viziune, stil etc.) Valorificând sugestii preluate de la Virginia Woolf şi Freud, vizând separaţia sexelor, autoarea propune o imaine sugestivă a locului pe care ar trebui să îl ocupe această literatură: „Legitimarea critică a literaturii femeilor nu se poate produce decât prin decosntruirea şi dezamorsarea ideilor preconcepute pe care le-a enunţat (sau doar le-am sugerat) pe parcursul acestei lucrări. Încă o dată: argumentul diferenţei, clişee precum «a scrie cu propriul corp», aliate cu diminuarea importanţei valorii estetice au tocmai efectul contrar. E de dorit ca scriitoarea să aibă o «cameră separată» într-o locuinţă mixtă, nu într-o casă locuită exclusiv de femei sau, mai rău, într-un ghetou.” (p. 327) Altfel spus este nevoie de o (re)integrare a literaturii femeilor în familia cea mare a literaturii, prin marcarea complementarităţii ei cu cea a bărbaţilor.

De la teorie la practică distanţa este însă mare. Concepţia sănătoasă asupra literaturii femeilor, dublată de o prezentare nuanţată şi critică a principalelor romanciere interbelice, nu rezolvă problema însă prejudecăţile noastre. Canonul este, după cum bine se ştie, extrem de conservator, iar inerţiile, mari. De aceea, lucrarea Biancăi Cernat poate fi privită ca o încercare de revitalizare a acestuia, prin coborârea în zonele sale mai puţin frecventate. Opţiunea pentru discutarea prozei feminine interbelice mi se pare semnificativă din cel puţin două motive. Pe de o parte este vorba despre o intenţie polemică, privitoarea la revizitarea unei literaturi pe nedrept uitată/marginalizată, iar pe de alta un gest de revoltă (feminină) împotriva perpetuării unui anumit dezechilibru între receptarea de care se bucură un autor, respectiv o autoare. Alegerea unei asemenea teme nu este întâmplătoare, ci presupune afinităţi selective cu prozatoarele comentate. Bianca Burţa-Cernat s-a văzut/ se vede nu de puţine ori pusă în umbra soţului, ceea ce trebuie s-o fi motivat în abordarea unui asemenea subiect. De aceea, cartea sa este una scrisă „cu propriul suflet”. Unul însă lucid. Reabilitarea acelei generaţii devine, din această perspectivă, o chestiune personală, miza fiind, în definitiv, aceea de a demonstra că o femeie poate face istorie şi critică literară la fel de bine ca un bărbat. Ceea ce, o spun răspicat, a şi reuşit.

Adrian JICU