Despre tranzitivitate şi reflexivitate în opera muzicală

Referindu-se la dubla intenţie a limbajului uman, Tudor Vianu surprinde două aspecte esenţiale: 1) faptul lingvistic este în acelaşi timp tranzitiv şi reflexiv; 2) între tranzitivitate şi reflexivitate există un raport de inversă proporţionalitate (T.Vianu: Despre stil şi artă literară, Editura Tineretului, 1965, p.21 urm.). Tranzitivitatea ilustrează în acest caz relaţia prin care se transmite o anumtă legătură (caracteristică, valoare), ce se verifică a fi similară în planul tuturor entităţilor (nivelurilor, termenilor etc). La rândul ei, reflexivitatea constituie apanajul celor ce se răsfrâng, transmiţându-se pe sine, totodată făcundu-şi  cunoscute propriile întrebări şi răspunsuri. Cu cât o operă este mai tranzitivă, cu atât ea este mai puţin reflexivă şi invers, cu cât indicele de tranzitivitate este mai redus, cu atât cel de reflexivitate este mai crescut. Acelaşi Tudor Vianu observă că „cine vorbeşte comunică şi se comunică. O face pentru alţii şi o face pentru el. În limbaj se eliberează o stare sufletească individuală şi se organizează un raport social” (T. Vianu, op. cit). Muzica, în calitatea ei de limbaj încărcat cu sens şi semnifcaţie, reflectă persoana compozitorului şi, în ipostaza ei de artă mediată, a restitutorului, afectând, în maniere şi intensităţi diferite, pe toţi cei ce o ascultă. Reprezenarea fiinţei colective, care este publicul virtual, se săvârşeşte în special prin sacrificiul intimtăţii şi accederea la înţelesuri cât mai generale, care să poată fi transmise oricărui tip de sensibilitate omenească. Strategia componistică a muzicilor intens tranzitive trebuie să pună în prim plan acele soluţii convenabile (convenţionale, comode), menite să fie împărtăşite de o audienţă cât mai largă. Iar oglindirea persoanei autorului se realizează graţie inflamării intimităţii şi a adevărurilor ei subiective, întruchipate în mijloace componistice pe cât posibil proprii, inedite, ceea ce face ca aria de circulaţie a produselor muzicale bazate pe primatul reflexivităţii să fie restrânsă, mărginită. În ultimă instanţă tranzitivitatea şi reflexivitatea devin valori ce determină gradul de popularitate şi, de ce nu, de accesibilitate al unei opere muzicale: cu cât tranzitivitatea creşte, cu atât opera este mai „prietenoasă” şi mai la îndemână; cu cât reflexivitatea este mai accentuată, cu atât opera este mai impopulară şi mai dificil de abordat. Ascultaţi o piesă în stil rock sau pop: sumedenie de locuri comune, de expresii care se repetă, de stereotipuri, rezolvări tipizate, ca şi cum autorii ar veni în faţa auditoriului cu formule de întâmpinare şi de politeţe ce vizează zonele oarecum superficiale ale conştiinţei. Acelaşi lucru se întâmplă cu muzicile savante ce reiterează vocabulare şi sintaxe sonore de multă vreme consacrate şi care, prin reproducere, scad preţul unui opus ca document interior, atenuându-i în mod evident reflexivitatea. La polul opus, muzicile surrealiste, improvizatorice şi, mai ales, cele intens formalizate (serializate, fractalizate, stockasticizate), propunându-şi să se exprime cât mai complex şi mai profund prin exhibarea fondului cel mai intim subiectiv, au toate şansele să eşueze în inextricabilitate şi obscuritate, devenind intranzitive. În general tranzitivitatea este solidară tendinţelor manieriste (întemeiate pe combinarea eclectică a unor mijloace de expresie deja existente),  pe când  reflexivitatea se fundamentează pe acele atitudini remanieriste (axate pe invenţie şi înnoire). Şi, dacă astăzi tânjim copios după tranzitivitate, este, pesemne, pentru că trăim preponderent reflexiv. O compensaţie? Nicidecum. Tranzitivitatea alungă reflexivitatea, în timp ce reflexivitatea poate primi la sânul ei, când este autentică, tanzitivitatea.

Liviu DĂNCEANU