Inimitabilul

Printre semnificaţiile pe care le marchează anul 2012, se regăseşte una cu totul deosebită pentru lumea literelor anglofone: împlinirea a două sute de ani de la naşterea lui Charles Dickens (1812 – 1870), scriitorul cel mai influent al Angliei victoriene.

S-au organizat, cum era de aşteptat, tot felul de evenimente culturale. Mă opresc însă la unul petrecut pe 7 februarie, data naşterii scriitorului, la Portsmouth, oraşul său natal, unde un stră-strănepot, reprezentantul casei Dickens, a vorbit publicului adunat în faţa casei memoriale. Îl ascult pe internet: nu pare emoţionat, ci mai degrabă dezinvolt, nu e deloc rigid, deşi trage cu ochiul la foaia din mână, are vocea liniştită, echilibrată, sonoră, şi postura unui om mândru de ceea ce este (un „purtător al ADN-ului lui Dickens”). Atitudinea decentă de clasă britanică de mijloc bine aşezată te fac să-ţi aduci aminte că în cazul lui Dickens nu se potriveşte deloc ideea de artist genial care e musai să compenseze printr-o apariţie fizică dezavantajantă sau printr-un defect fatal de comportament sau de stil existenţial.

Dar dezinvoltura urmaşului nu ar trebui să fie deloc surprinzătoare. La urma urmei, Charles Dickens era el însuşi un mare histrion. Imensa energie de care dispunea l-a făcut capabil să se implice în foarte multe direcţii în acelaşi timp. Munca de reporter, redactor, ziarist se combina cu desele sale călătorii, cu munca de impresar, cu activităţile sale filantropice (a fost, printre altele, directorul unui fel de azil pentru prostituate, pe care voia să le salveze, dar care, de cele mai multe ori, odată repuse pe picioare, se întorceau la viaţa de dinainte). Pe lângă acestea, a avut timp să scrie (povestiri, schiţe, romane publicate în seriale) şi să se ocupe de treburile familiei, faţă de care era, nu de puţine ori, destul de irascibil şi violent (a avut zece copii, deşi şi-ar fi dorit doar trei). După cum mărturiseşte biografa Claire Tomalin, sunt atât de multe de spus despre viaţa lui Dickens şi există atât de multe documente despre el, încât provocarea este cum să îl faci să intre între coperţile unei cărţi de câteva sute de pagini.

Lev Tolstoi îl considera cel mai mare romancier al sec. al XIX-lea. El însuşi, de altfel, îşi spunea, pe bună dreptate, „inimitabilul”. Amănuntul ar putea crea imaginea unui creator vanitos, adăugând o umbră valorii operei, dar faima lui Dickens printre cititorii săi era atât de mare, iar dragostea lor faţă de el atât de profundă, încât nu e de mirare că el avea, întărită, conştiinţa valorii sale, altfel indiscutabile. De altfel, nici măcar scandalul divorţului de soţia sa, Catherine, al cărei temperament îi era complet opus (o contemporană o vedea în căsnicia ei cu inepuizabilul Dickens ca şi cum ar fi fost „legată de coada unei comete”), nu i-au îndepărtat de el.

Ultimii 15 ani din viaţă şi i-a petrecut în mare parte făcând turnee pe ambele maluri ale Atlanticului, cucerind totalmente pe cei care veneau la lecturile sale publice să vadă un artist desăvârşit: cu nelipsita garoafă roşie la butonieră, îşi adapta mereu tonalitatea, vocea, gestica, pentru a aduce mereu prospeţime, evita repetiţia mecanică a textului, la care se uita foarte rar. Toate acestea făceau ca personajele sale, descrise cu atâta măiestrie în cuvinte, să învie în mintea ascultătorilor copleşiţi de emoţii dintre cele mai profunde. Chiar şi cei care se duceau sceptici la astfel de întâlniri se trezeau cuceriţi fără drept de apel. Într-o scrisoare publicată în 1912 de ziarul american The New York Sun, un fost spectator al lui Dickens mărturisea că, deşi apariţia fizică a lui Dickens nu îl impresionase, pentru că vesta lui de catifea şi lanţurile grele de aur atârnate la buzunare îi dădeau un aer mercantil, lectura scriitorului l-a făcut să se trezească râzând în hohote şi sughiţând de plâns: „era prima dată când plângeam în public şi am încercat să îmi înăbuş lacrimile, dar degeaba. Dickens ştia atât de bine să umple de lacrimi ochii ascultătorilor săi… darurile sale erau ca o revărsare divină în faţa noastră, a muritorilor…”

Azi, la 200 de ani de la naşterea sa şi la 142 de ani de la moarte, opera lui Dickens, aşa cum remarcă publiciştii englezi, este la fel de actuală prin temele ei: prăpastia dintre săraci şi bogaţi, inechitatea socială, lipsa de transparenţă a justiţiei, speculaţiile financiare imorale. Însă cine mai citeşte Dickens? Noile generaţii nu par să mai aibă răbdarea necesară să-i descopere bieţii orfani, cruzii bancheri, ciudaţii monştri. Televizorul şi calculatorul, spune Claire Tomalin, au jucat un rol negativ în acest sens. Oamenii viitorului nu vor mai fi plâns la lectura unor romane dickensiene, asta e clar. Oare înseamnă asta că ei vor avea nevoie de un Dickens al lor care să le facă sufletele să vibreze? Sau, confruntaţi cu un nou ev întunecat, secătuiţi, îl vor căuta pe Dickens (şi pe alţii ca el), pentru a-şi restaura umanitatea? Cel mai probabil, adevărul stă în răspunsul la o întrebare care deocamdată nici măcar nu poate fi pusă.

Elena CIOBANU