One man show sau actorul la persoana l

Aspirând la o stea

Ediţia 2012 (5-10 aprilie) a Galei, mai bogată decât precedenta (care a numărat doar opt actori veniţi să se confrunte la One man show-ul băcăuan), a adus  în faţa publicului, în prima ei zi, trei concurenţi. Primul recital a fost al actriţei Elena-Bianca Holobuţ, de la Teatrul “I.D. Sârbu”, Petroşani. Ea s-a prezentat cu un colaj de texte intitulat “Tata a fost actor, e adevărat, eu…cine ştie?” Nu mi s-a părut deloc inspirată în ce-a făcut, textele nu i se potriveau, aşa că, în pofida voinţei şi ambiţiei, prestaţia a fost una mai mult decât modestă, chiar dezamăgitoare. Şi, de ce să n-o spun, dizgraţioasă, pe alocuri. Din fericire, recitalul următor a ridicat temperatura sălii. Eliza Noemi Judeu (Compania Buzunarul cu teatru, Bacău) în “Femei singure”, după Dario Fo, în regia lui Geo Balint, şi-a demonstrat  talentul complex, versatil, inventivitatea, pofta de joc, inteligenţa scenică. În cea de-a doua zi i-am văzut pe Diana Decuseară (Teatrul Naţional “Mihai Eminescu” Chişinău) şi pe Ştefan Huluba, băcăuan de origine, artist polivalent şi independent.  Frumoasă şi sensibilă, Diana Decuseară a trăit intens în faţa spectatorilor drama unei femei victime a geloziei patologice a soţului, într-un poem dramatic de Irina Nechit. Nişte tăieturi în prima parte a textului (interesant, dealtminteri, bine scris) nu ar fi stricat deloc, ba, dimpotrivă, l-ar mai fi concentrat, făcându-l mai dramatic. La tânăra actriţă am apreciat însă, dincolo de sensibilitate, grija pentru cuvânt, rostirea clară, curată. Un binevenit aer de firesc, bine dozat, în limitele convenţiei artistice, a intrat în Sala Studio odată cu Ştefan Huluba. Cu un minim de recuzită (se poartă minimalismul) el a interpretat un tânăr al zilelor noastre, “Camil. Un oarecare”, după un scenariu de Răzvan Ropotan (care semnează şi regia recitalului). Vorbind direct, simplu, convingător, cu farmec şi empatie despre căutarea identităţii, singurătate, foamea de afecţiune, de dragoste, într-un timp al individualismului exacerbat şi al indiferenţei, el a cucerit publicul. În pandant cu acest recital a fost şi cel al colegului său, Răzvan Ropotan (tot un independent), care şi-a ales un text (adaptat) de Truman Capote, numit “Fără cap”. Tot cu probleme de căutări, cu vid al afectivităţii, cu iubiri, trădări, incertitudini, înstrăinare, etc. Interesantă imaginea de final, care mi-a amintit de Magritte, cu ai săi oameni obiecte. Simpatic, dezinvolt, ironic şi autoironic, Răzvan Ropotan, în personajul lui Vincent (“omul incomplet”), a fost credibil, a avut momente savuroase, încântând spectatorii. Faţă de jocul ironic, distanţat, autoreflexiv al celor doi actori, despre Raluca Mara (Teatrul de Nord, Satu-Mare), de o delicată, fragilă feminitate, pot să spun că s-a supus unui exerciţiu de masochism. Ea s-a chinuit rău de tot în  monologul “Era atâta hărmălaie-n cer!” (adaptare după “Fuhrer la ordin!” de Brigitte Schwaiger), intrând, prea mult, în pielea unei tinere fanatice a nazismului, încât ajungeai să te întrebi: oare nu era mai uşor să joci toate astea, şi să nu te transpui atât, cu atâtea sforţări naturaliste şi atâta… hărmălaie? Că doar teatrul e joc, e metaforă, e “mai mult decât viaţa”.     

Agreabil, în schimb, a fost recitalul propus de Alin Florea (Teatrul “Maria Filotti”, Brăila) “Visul unei nopţi de gală” de Cornel Cristei. El a fost un aplaudac de platou, cu frustrări şi visuri de a deveni un star adevărat, recunoscut, pentru că are un real talent de cântăreţ, dublând, la un moment dat, pe un tenor vedetă (şi nepot de mahăr) a unei emisiuni de divertisment de mare audienţă (cum altfel?). Cu măsură, economie de gesturi, actorul a relatat întâmplările cu haz, şi s-a descurcat onorabil la capitolul cântare. Recitalul lui Stelian Roşian (Teatrul Municipal „Ariel”, Râmnicu-Vâlcea) cu „Iona” de Marin Sorescu nu mi-a produs decât o mare insatifacţie. Am văzut un actor prins în plasa unei regii neinspirate, greoaie (şi scenografia era la fel, supraîncărcată şi banală), confuze, datorată Doinei Miglecz. Nu am înţeles mai nimic, carevasăzică, iar efortul actorului se consuma în gol. Dar, una rece, alta caldă. La recitalul care a urmat, „Dă-dămult…Mai dă-dămult” după I.L. Caragiale, o producţie independentă, regizoarea Maria Rotar a ştiut să elimine orice element în plus, mizând doar pe talentul năstruşnic al lui Alexandru Bogdan. Simpatic la culme, inventiv, extrem de mobil, cu o mimică expresivă, cu o admirabilă plasticitate corporală, acesta a schimbat accentele textului, s-a jucat cu toate sensurile lui, scoţând efecte de un haz enorm, spre deliciul spectatorilor. Deocamdată nu e rău, dimpotrivă, dar genul în care el se mişcă atât de uşor, în largul său, e pândit şi de excese şi de facilităţi din zona divertismentului televizionist (unde actorul e amestecat printre „Mondenii”, de la Prima TV). Rămâne de văzut dacă va avea puterea, în viitor, de a nu pica prea mult în asemenea mărunte ispite, care pot strica un talent real.

Un recital sobru, de mare încărcătură interioară, a susţinut Junko Hori (Tokio, Japonia). În „Asa-chan”, după Mariko Yamamoto, ea ne-a spus cutremurătoarea poveste a morţii unei fiinţe dragi, în urma catastrofei nucleare de la Hiroşima. Actriţa a reuşit să transmită, cu puţine mijloace, dar cu atenţie la nuanţe (interpretând mai multe personaje supravieţuitoare ale teribilei tragedii) sentimentul de durere copleşitoare în faţa absurdului morţii. Mai ales când aceasta răpeşte o fiinţă tânără, o fată, cum era Asa–chan, veselă, plină de viaţă.

Penultima zi a galei mi-a oferit o reală bucurie: spectacolul Milenei Milanova (Theatre Atelie 313, Bulgaria), o actriţă specială, de un farmec şi o prospeţime seducătoare. Aflu din caietul-program că e foarte şcolită, la înalte instituţii teatrale din Europa, că a fost remarcată şi premiată la importante festivaluri de artă păpuşărească. E înăltuţă, sveltă, şi cu o figură deschisă, luminoasă. Şi e foarte talentată, sigură pe meşteşugul ei, tratând păpuşa pe care o animă cu infinită înţelegere, dragoste şi delicateţe. Milena Milanova a creat un spectacol spiritual, vivace, amuzant, pornind de la cunoscutul monolog al lui Cehov „Despre efectul dăunător al tutunului”. Pe scurt, i-a zis „Nikotine”, şi a imaginat un dialog  cu Niuhin, eroul tristei poveşti spuse de Cehov despre un biet ins terorizat de nevastă până la anihilarea personalităţii.  Cu un umor tandru, actriţa însufleţeşte personajul, găsind cele mai ingenioase soluţii pentru ca Niuhin să-şi dezvăluie drama, s-o împărtăşească spectatorilor. A decupat atentă fiecare secvenţă, a găsit minunate fragmente muzicale, în fine, a construit cu migală şi har o bijuterie de spectacol. În concurs s-a prezentat şi Roxana Gîrleanu, cu „Audiţia!” de Kenneth Robbins, o producţie independentă în regia lui Mihai Bisericanu. Nu ştiu în ce-a constat treaba acestuia, căci juna actriţă părea venită la întâmplare în festival. Totul era neglijent, strident, vulgar. S-a agitat fără nicio noimă, a  spus pe dinafară nişte bucăţi de text (destul de lungi) în engleză, şi a plecat. Iar cei mai mulţi dintre spectatori au răsuflat uşuraţi.

Pentru a doua oară în Gala STAR (unde a fost şi premiat), Andrei Sochircă, un binecunoscut şi apreciat actor din Republica Moldova (cu o bogată activitate şi un palmares pe măsură), a intrat în competiţie cu un muzical după textul lui Stefano Benni „Jack Făromână sau istoria unui contrabasist”. Muzicalul este o producţie a „Teatrului Unui Singur Actor” din Chişinău, şi îi aduce în scenă pe componenţii band-ului Alex Calancea şi pe frumoasa solistă Olia Tira. Iar direcţia de scenă este semnată chiar de autorul textului. Povestea ciungului Jack este cumplit de nefericită şi tenebroasă, o istorie americănească de serie neagră, petrecută într-un „oraş de rahat”, într-o „curvă de oraş”, cu tot tacâmul de mizerabilisme, melodramatisme şi toate locurile comune din tolba senzaţionalului.Tablou împăstat, în tuşe groase. Singura salvare pentru un spectacol modern ar fi fost parodia, la care m-aş fi distrat copios, căci aş fi avut de ce. Dar nu asta a fost cheia spectacolului, ci una „pe bune”, cu trăiri, sentimente, tremolo în voce, lacrimi în ochi, în fine, cu patetisme. Andrei Sochircă s-a dăruit povestitorului cu asupra de măsură, Alex Calancea Band  a cântat bine, antrenant, spectacolul a ţinut 80 de minute, dar cred că locul lui nu era în  secţiunea competitivă. Ci hors-concours, reprezentând un gen de teatru, făcut într-o anumită manieră, care poate să atragă o categorie de public. În concurs a mai fost şi Gabi del Pupo de la Teatrul Municipal Baia Mare. Ea şi-a ales un text de Franz Xaver Kroetz, „Călătorie la capătul unei duminici”(tradus de Victor Scoradeţ), care suna destul de bine şi de clar până la un moment dat. E monologul unei mame singure, cu un copil din flori, care aspiră la o viaţă normală pentru ea şi pentru copil, la o familie. Personajul călătoreşte cu trenul (pentru că acesta îi spune felurite poveşti despre locuri, despre oameni) în speranţa unei întâlniri cu tatăl bebeluşului, acesta fiind om însurat şi cu alţi copii, legitimi, în dotare. Femeia nu-i decât o mitomană (convinsă că „adevărul strică tot”) care se amăgeşte cu visuri, vorbind non-stop, la plural, pentru ea şi pentru bebe, despre o mulţime de planuri de viitor. Cel care semnează regia, Ovidiu Caiţa, a pus-o pe actriţă să joace în spatele  ferestrelor unui vagon de tren, care era apoi o casă, un internat, în fine, totul se încâlcea teribil şi nu mai pricepeai nimic. Şi bebeluşii se multiplicau, apărea apoi şi o fetiţă, un dublu al personajului, imaginea din copilărie, probabil (e supralicitat acest procedeu scenic, adesea fără un sens anume, doar aşa, de „amorul artei”), iar actriţa se zorea nevoie mare să debiteze textul şi să se tot dea pe după ferestre. Chiar, de ce-o fi fost aşa de grăbită Gabi del Pupo? Că doar Gala nu pornea din loc ca trenul.

Să-i numim şi pe laureaţi (juriul a fost alcătuit din Irina Petrescu, Catrinel Dumitrescu şi regizorul Geirun Ţino): Marele Premiu şi Trofeul Galei STAR: Alexandru Bogdan, care va avea o stea pe Walk of fame din faţa Teatrului Bacovia, Premiul pentru Cel mai bun one woman show: Milena Milanova, Premiul pentru Cel mai bun one man show: Alin Florea, Premiul „Ştefan Iordache”(acordat de juriul elevilor de la cîteva colegii băcăuane): Eliza Noemi Judeu. Un premiu special a oferit juriul actorului băcăuan Matei Bogdan („spectatorul-prezentator”), care a întruchipat diverse personaje dintr-un original şi vioi compendiu al istoriei teatrului, cu multă fantezie şi umor.

Recitalurile extraordinare

În primul rând voi spune că e cât se poate de bună ideea invitării la manifestare a premiaţilor ediţiilor anterioare. Astfel, am revăzut-o anul acesta, cu plăcere, pe Mihaela Teleoacă (Teatrul de Comedie, Bucureşti), o actriţă foarte înzestrată pentru comedie, cu o gamă largă şi diversă de mijloace de expresie proprii genului. Ea s-a oprit la o monodramă cu tentă poliţistă, “Moştenitoarea”, scrisă de Lucia Verona, regia spectacolului aparţinând lui Dan Tudor.  Mihaela Teleoacă a întruchipat un personaj sulfuros, o actriţă pripăşită prin Franţa, o tipă fără scrupule, ce nu se dă în lături de la nimic pentru un trai mai bun, nici de la crimă, însuşindu-şi identitatea surorii ei, pe care a suprimat-o cu sânge rece. Dar soarta îi va juca o festă urâtă periculoasei parvenite, în legătură cu o moştenire de familie, textul lăsându-ne să înţelegem că femeia va acţiona în continuare pentru a pune mâna pe bani, proiectând un alt asasinat. Experimentata actriţă şi-a compus personajul cu măiestrie,  a gradat expresiv trecerile de la o stare la alta, valorificînd inteligent suspansul textului.

Un recital extraordinar a susţinut  şi Anca Sigartău, care ne-a fermecat anul trecut cu un one woman show de excepţie. El se intitula “Vreau să fiu actriţă”, şi era un spectacol total, în care interpreta făcea risipă de darurile sale, cânta, dansa, improviza cu multă imaginaţie şi haz. Am regretat absenţa acestora văzând-o acum într-un rol destul de modest în “Puşlamaua de la etajul 13″ de Mircea M. Ionescu (producţie a Teatrului “Tudor Vianu”, Giurgiu, în regia aceluiaşi Dan Tudor). Textul are meritele lui, este compus cu meşteşug, are sensibilitate şi un mesaj foarte actual, vorbind despre curajul de a fi un om întreg, autentic, o fiinţă care nu renunţă la visuri, la idealuri într-o lume tot mai pragmatică, mai ternă, mai cinică, şi mai urâţită. Iar Anca Sigartău este credibilă, ataşantă, dar ea poate mult mai mult, iar acestui spectacol onest, desigur, parcă-i lipseşte ceva. Să-i zicem un mic strop de culoare şi de imaginaţie?

Un alt recital extraordinar, “La colonna infinita”, producţie a Companiei Telluris din Italia, l-a avut ca protagonist pe Tazio Torrini. Nu e un spectacol lesne de înţeles, dimpotrivă, e unul mai dificil, presupunând un anume nivel de cultură al receptorului. Textul lui Mircea Eliade, “Coloana nesfârşită”, este un eseu dramatic dens, profund, despre filosofia creaţiei, condiţia creatorului, legătura dintre sacru şi profan, aspiraţia spre absolut, având ca figură centrală pe Constantin Brâncuşi. În afară de coloana infinită, o formă care ar trebui să cuprindă toate formele, în scenă, pe parcursul spectacolului, sunt figurate şi alte celebre opere ale marelui sculptor, Tazio Torrini recreându-le cu ajutorul trupului său şi al unor pânze. Recunoşti astfel “Oul”, Domnişoara Pogany”, “Cocoşul”, în fine, dacă le-ai văzut vreodată, dacă le ştii. Regizoarea Letteria Giuffrč Pagano a avut la dispoziţie o întreagă echipă de colaboratori pentru decor, muzică, lumini, proiecţii video, toate făcute cu profesionalism, dar greul reprezentaţiei l-a dus Tazio Torrini, care s-a transpus în mai multe personaje şi s-a metamorfozat în fel şi chip, cu o remarcabilă plasticitate, încercând să exprime căutările, chinul, zbaterea permanentă a artistului, incertitudinile, interogaţiile acestuia, elanul spre desăvârşire, aspiraţia spre absolut.  

Oana Pellea a scos multă lume din casă, astfel că sala teatrului devenise neîncăpătoare. Recitalul ei, cu un text celebru, „Vocea umană” de Jean Cocteau (producţie a teatrului Excelsior), a beneficiat de regia unei mari doamne a teatrului românesc, Sanda Manu, care este şi un pedagog de excepţie. A fost o reîntâlnire fericită dintre fosta studentă Oana Pellea şi profesoara ei, transformată într-o declaraţie de dragoste pentru aceasta, şi pentru teatru,  mai mult, într-un credo artistic, după cum mărturiseşte actriţa. Un spectacol elaborat, construit cu rafinament, epurat de orice urmă de sentimentalism. Jucat cu profesionalism, cu semi-tonuri, cu tăceri pline de sens, fără gesturi inutile, cu emoţie conţinută.  

Şi copiii au avut un prilej de bucurie la Gala STAR, ei fiind prezenţi în număr mare la spectacolul lui Andrei Teaşcă (“Teatrul de magie”), acesta vrăjindu-i cu giumbuşlucuri şi scamatorii, împreună cu arătoşii tineri din trupa sa: Ştefania Bănică, Emil Drăgan, Cristina Strecopitov.       

Final cu O sole mio!

În încheierea Galei, publicul a avut parte de un adevărat regal. În premieră absolută la Bacău (frumos cadou de sărbători!) am văzut „Vorbe, vorbe, vorbe…”, cu Ion Carmitru şi Adrian Naidin. Înaintea spectacolului, Ion Caramitru a ţinut  să spună că apreciază în chip deosebit manifestarea de la Bacău, pentru că recitalurile individuale îi pun pe actori într-o nouă lumină, când, singuri pe scenă, ei pot întruchipa un gând, o idee, pot să-şi manifeste dragostea pentru poezie şi să-şi cultive rostirea expresivă. Împătimit al recitalurilor, al studiului poeziei urcate pe scenă, Ion Caramitru s-a dezlănţuit într-un minunat torent de vorbe, vorbe, vorbe, care ne-au încălzit sufletele, ne-au picurat melancolie, ne-au trezit nostalgii, dar ne-au adus şi zâmbetul pe buze. Greu de egalat Caramitru în arta de a da poeziei trup scenic, apropiind-o de spectatori în cele mai neşteptate, insolite modalităţi de interpretare, răsucindu-i, jucăuş, suprinzător, sensurile, tratând-o cu duioşie, cu umor, pe o infinită claviatură. În dialog cu vorbele poeţilor şi cu Ion Caramitru a fost muzicianul Adrian Naidin cu violoncelul său (despre care se spune, pe drept cuvânt, că sună ca o orchestră) şi minunata sa voce profundă, aproape şoptită, tandră, mângâioasă. Vechi cântece din folclor, cîntece de lume, fragmente din Bach, alături de compoziţii proprii au sunat magnific în sala teatrului. La un bis, pentru că publicul aplauda necontenit, entuziasmat, Adrian Naidin a început să cânte vestita canţonetă „O sole mio!”, dar s-a oprit, glumind, la strofa a doua, zicând că nu şi-o mai aminteşte. Din public s-a auzit atunci continuarea, cel care a uimit pe toată lumea cu o voce plină, frumoasă, fiind Adrian Găzdaru, directorul teatrului. Şi spectatorii au fost invitaţi să cânte, chiar şi fără cuvinte, minunata canţonetă, astfel că „O sole mio!” a răsunat în toată sala, într-un moment emoţionat, de intensă participare la bucuria dăruită nouă de artiştii scenei. Şi am plecat cu toţii gândindu-ne deja la viitoarea gală, pentru că avem atâta nevoie de astfel de sărbători care ne fac viaţa  mai frumoasă. Organizatorii, Teatrul Municipal Bacovia (co-organizatori:Primăria Municipiului Bacău, Consiliul Local Bacău, Ministerul Culturii şi Cultelor, UNITER), au motive să fie mulţumiţi şi să se ocupe de viitoarele ediţii, cu mulţi concurenţi (ar fi de dorit însă o selecţie mai riguroasă) şi invitaţi de renume.   

Carmen MIHALACHE