Rădăcinile culturii occidentale

În seria Cultură generală a Editurii LIDER a apărut o lucrare* întru totul folositoare tuturor celor dornici să se edifice asupra surselor culturii occidentale. Segmentată în şase capitole (Moştenirea antichităţii clasice, Moştenirea barbarilor, Moştenirea biblică, Moştenirea Renaşterii şi Umanismului, Moştenirea lumii moderne, Moştenirea filozofilor iluminişti), autorii îşi propun să treacă în revistă, în mod succint, principalele etape care au constituit fundamentul culturii occidentale. Aşadar, această incursiune în evaluarea moştenirii culturale începe, în mod firesc, cu Grecia antică care ne-a furnizat, printre altele, diferite formule de guvernământ (democraţia, monarhia, aristocraţia, oligarhia, tirania). Platon (în Republica) şi Aristotel (în Etica nicomahică şi Politica) au teoretizat pe marginea acestor sisteme de guvernare. În ceea ce-l priveşte pe Platon, acesta, în urma celor trei călătorii în Sicilia, unde dorea să-şi pună în aplicare planul politic, era să sfârşească în târgul de sclavi de la Egina dacă generosul Anniceris nu-l răscumpăra, iar Aristotel a părăsit la timp Atena, de teama unei noi crime împotriva filozofiei. Dacă tirania (tiranul) implica exercitarea puterii de către o singură persoană, fără respectarea legii, s-a întâmplat ca unii tirani luminaţi, bunăoară, Pisistrate să aibă consecinţe benefice asupra culturii. Acesta a dispus înregistrarea în scris a poemelor homerice, alcătuind, astfel, cu ajutorul lui Onomacritos prima ediţie care a servit ca model şcolii alexandrine. Evident, au fost şi cazuri de tirani intransigenţi, bunăoară, Thrasybulos îi scrie lui Periandru cum să procedeze cu supuşii indezirabili: solul lui Periandru este condus în faţa unui lan de grâu, unde spicele mai înalte sunt retezate. Trecând succesiv prin toate formele de guvernământ, statele europene au optat în final pentru democraţie: Churchill, bunăoară, se exprima „că este un sistem imperfect, dar altul mai bun nu cunoaştem”, iar Mario Vargas Llosa, într-o memorabilă conferinţă ţinută la Bucureşti, în compania d-lui. Gabriel Liiceanu, făcea apologia democraţiei, deşi observă scriitorul peruan „democraţia nu-i poate seduce pe intelectuali. Lor le repugnă mediocritatea, iar democraţia e chiar emblema mediocrităţii”, Llosa argumentând totuşi că „acest sistem mediocru a redus cel mai mult violenţa, a stimulat cel mai mult progresul economic şi social şi a creat cel mai mare spaţiu de acţiune pentru libertate”. A se vedea în acest sens „Chipuri ale răului în lumea de astăzi”, Mario Vargas Llosa în dialog cu Gabriel Liiceanu, Editura Humanitas, 2006. Dintre şcolile filozofice cu mare impact în posteritate, aceea a lui Pitagora se impune de la sine. După Diogene Laertios, Pitagora ar fi călătorit mult – Chaldeea, Egipt, Persia, India -, apoi, s-a stabilit la Crotona unde a întemeiat o şcoală de înţelepciune cu numeroşi discipoli şi unde tăcerea (3 sau 5 ani) era una din regulile fundamentale. Pitagora pretindea că ascultă muzica sferelor, că în Hades văzuse sufletele lui Hesiod şi Homer. Credea, de asemenea, în nemurirea sufletului (pretindea, aşadar, că-şi vedea existenţele anterioare, într-una dintre ele ar fi fost Euphorbos, eroul troian ucis de Menelaus), ar fi avut o coapsă de aur, se socotea „un prieten al înţelepciunii”, iar „prietenia înseamnă egalitate”, în fine, Iamblichos şi Porfir au scris câte o viaţă a lui Pitagora, iar din învăţătura sa, ajunsă până la noi, e greu de stabilit cu precizie ce aparţine lui Pitagora şi ce este atribuit discipolilor săi. Celebrele Versuri de aur (Carmen aureum sau Cuvântarea sacră) ajunse până la noi, sub forma unei compilaţii tardive, sunt pline de învăţăminte: „…deprinde-te a stăpâni următoarele: Mai întâi de toate pântecul, apoi somnul, poftele trupeşti şi mânia, nu săvârşi vreo faptă de care să te ruşinezi… în vorbă şi faptă mereu să practici dreptatea”. În sfârşit, semnalăm că, în 1996, Editura ANTET a publicat volumul „Legile morale şi politice”, aparţinând lui Pitagora, în traducerea Ancăi Pîntea, volum structurat în 23 de capitole, cu un număr de 3506 de maxime emise de Pitagora în timpul şederii la Crotona: „Legiuitorule! Nu lăsa oamenilor de stat timpul să se deprindă cu puterea şi onorurile” (13), „Crotonieni, împământeniţi şi la voi acea lege a Indiei care nu îngăduie nici o funcţie publică bărbatului mincinos” (1429), „Fii bogat pe dinăuntru” (2669), „Fii mereu egal cu tine însuţi” (2848). În afară de şcoala de la Crotona, posteritatea a mai reţinut existenţa câtorva şcoli de filozofie cu caracter organizat: Academia (Platon, în treacăt fie zis, autorii cărţii de faţă atribuie la pagina 29 un număr de 42 de dialoguri lui Platon, în realitate, după cum scrie Ion Banu în Studiu introductiv la Platon, Opere, I, 1974, p. XIII, numai 28 | 29 de dialoguri, excepţie dialogurile apocrife şi câteva scrisori), Lyceul (Aristotel), Grădina (Epicur), Şcoala Stoică, Porticul (Zenon din Kition). Sub Pericle, Atena a cunoscut o perioadă de mare prosperitate culturală, economică şi politică – Acropola ateniană rămâne modelul clasic de edificiu: Partenonul, Propileele, Erehteionul şi Atena Nike. Cele 34 de coloane laterale ale Partenonului (17 + 17) se reunesc într-un punct fix imaginar la altitudinea de 1600 de metri (v. William Fleming, Arte şi idei, I, 1983, p. 39), în incinta Acropolei era instalată statuia Atenei Promachos, care era văzută din largul mării de corăbierii care se îndreptau spre Atena. Scriu deci autorii cărţii la pagina 83: „Cu ajutorul lui Fidias, căruia nu-i putem atribui cu certitudine paternitatea nici unei sculpturi,…”, deşi la pagina 93 este reprodusă imaginea unei statui executată de Fidias. Din păcate, suntem nevoiţi să-i contrazicem: lui Fidias îi sunt atribuite execuţia a trei statui: a lui Zeus din Olimpia, a Atenei Partenos şi Atena Promachos, prima şi a treia erau înalte de câte 12 metri. Scrie, prin urmare, Albert E. Elsen în „Temele artei (O introducere în istoria şi aprecierea artei)”, I, Editura Meridiane, 1983, p. 111: „Cu toate că originalul s-a pierdut, ştim că Fidias a executat această statuie folosind aur pentru îmbrăcăminte şi fildeş pentru trup”. Conform tradiţiei, Fidias a fost învinuit că furase aur din tezaurul cetăţii. Prevăzând acest lucru, artistul a montat plăcile de aur pe corpul statuii, în aşa fel, încât au putut fi demontate şi cântărite. Greutatea lor a corespuns cu aceea luată din tezaur. Însă, alta i-a fost greşeala lui Fidias: la baza statuii şi-a imortalizat efigia sa şi a lui Pericle, fiind acuzat de blasfemie. Părăsind Atena, Fidias dispare din istorie. În ceea ce priveşte epoca patriarhilor biblici (1500 – 1300 î.Hr.), credem că poate fi mai veche, pentru că, conform Dicţionarului biblic (traducere din franceză de Constantin Moisa, vol. I, A – H, Ed. Stephanus, Bucureşti, 1995, p. 116) Avraam, împreună cu tatăl său Terah, soţia Sara şi nepotul Lot, a părăsit cetatea sumeriană Ur în jur de anul 2100 – 1900 î.Hr., când sunt numiţi „ebrei”, adică „de dincolo”. Autorii dovedesc însă inconsecvenţă în anumite chestiuni de amănunt. Astfel, la pagina 112 scriu că în 587 î.Hr. Nabucodonosor II duce populaţia din Ierusalim în captivitate, în Babilonia, iar mai jos la pagina 115 ni se comunică: „Astfel, Sedecias, care refuză să-l asculte pe Ieremia, este învins de regele Asiriei, Nabucodonosor II, în 587 î.Hr. După Max I. Dimont (v. „Evreii, Dumnezeu şi istoria”, Hasefer, 1997, p. 127) diaspora evreiască începe odată cu exilul babilonian: „În realitate adevărata Diasporă pentru evrei a început cu invadarea de către perşi a Babilonului. Când perşii au îngăduit evreilor să se întoarcă în patria lor, majoritatea au preferat să rămână pe loc şi să nu să se întoarcă în Palestina. Şederea evreilor în Babilonia după eliberarea lor a fost voluntară. Înainte trăiseră în < exil > acum trăiau în < Diasporă >” -, nicidecum după anul 70, cum este scris la pagina 112: „Atunci evreii au fost constrânşi să ia calea exilului (Diaspora)”, autorii se pare că nu fac distincţie între „exil” şi „diasporă”. Evident, după Antichitate, Renaşterea este una dintre epocile de mare rafinament intelectual şi artistic – „Renaşterea va regăsi, într-un fel, valorile lumii greco-romane. Dar în acelaşi timp a conştientizat prăpastia de netrecut care o despărţea de ele” (p. 136) -, când au activat numeroşi literaţi, artişti plastici, ocultişti, alchimişti. Se redescoperă limbile vechi, iar după 1453, mulţi cărturari s-au refugiat în Italia. Donatello, Michelangelo şi Verrocchio au realizat câte un David, amplu comentat şi disputat de esteţi (scrie deci Fred Bérence în Renaşterea italiană, I, 1969, p. 279: „David al lui Verrocchio rămâne, până în zilele noastre, statuia cea mai rafinată şi cea mai spiritualizată a artei occidentale”). Donatello a realizat, totodată, cunoscuta statuie ecvestră a condotierului Gattamelata (Erasmo di Narni), iar Verrocchio o concepuse pe a lui Colleoni. După tradiţie, Donatello este cel care a realizat interiorul palatului – muzeu al lui Cosimo de Medici. Tot în această epocă a Renaşterii, Gentile Bellini a executat celebrul portret al lui Mahomed II, cuceritorul Constantinopolului, iar atunci când Biblioteca (Libreria) ridicată de Sansovino la Veneţia s-a prăbuşit, Sansovino a fost apărat de Aretino, în fine, lui Perugino îi este dat la pagina 178 anul naşterii 1445, iar la pagina 179 este anul 1442. În sfârşit, la pagina 274, ni se comunică că: „În 1731 a ajuns în Europa textul integral al epopeii Rig Veda…”, în realitate, Rig – Veda este o culegere de imnuri, alături de Sama – Veda, Yajur – Veda, Atharva – Veda. Ce s-ar mai putea adăuga? Doar că acest compendiu trebuie folosit cu prudenţă.

Ionel SAVITESCU

* Florence Braunstein, Jean – François Pépin RĂDĂCINILE CULTURII OCCIDENTALE. Traducere: NICOLAE CONSTANTINESCU, Ed. LIDER, an nemenţionat.