Caragiale după Marta. Jocuri cu două oglinzi

Retipărit la nouă ani de la prima ediţie, volumul Martei Petreu, Filosofia lui Caragiale, Iaşi, POLIROM, 2012, propune o serie de eseuri a căror principală calitate este diversitatea. Ele acoperă zone diferite în gândirea lui Caragiale, mergând de la opera literară, la publicistică şi, mai ales, la corespondenţă, devenită sursă de prim rang pentru a înţelegerea netrunchiată a concepţiei despre viaţă şi despre artă a lui nenea Iancu.

După cum mărturisea în Cuvântul-înainte la prima ediţie, abordarea filosofiei lui Caragiale se face pornind de la prezumţia că „mintea cea mai luminată pe care a avut-o vreodată cultura română nu putea să fi rămas străină de filosofie.”, cu precizarea că „filosofia” este înţeleasă nu ca o construcţie de sistem, ci ca „o reflecţie generală, chiar dacă fulgurantă, asupra celor ce sunt, o căutare de sensuri, nu o posesiune de certitudini.” (p. 11) Altfel spus, Marta Petreu nu scrie despre filozofia lui Caragiale, ci despre filo-sofia lui, despre iubirea de înţelepciune a dramaturgului.

Spiritismul haşdeian şi lecţia de şaorma a lui Gherea

Pentru definirea filosofiei lui Caragiale, Marta Petreu evocă o dublă călătorie: colaborator al ziarului „Epoca”, dramaturgul se duce în vara lui 1897 la Câmpina, „pentru că, mare degustător de oameni şi de situaţii, voia să consume un vânat mare şi rar, o delicatesă de talia lui Hasdeu.” (p. 50) Când teoriile spiritiste ale aceluia erau la apogeu, iar noaptea se apropia ameninţător, Caragiale o şterge spre gară, poposind la Ploieşti. A doua lecţie de filosofie o primeşte de la Gherea, pe care îl găseşte în bufetul pe care îl deţinea. Din feliile tăiate din viţelul servit clienţilor care se înghesuiau să prindă o porţie, el deduce, printr-o ironie superbă, că: „Pulpa de viţel reprezintă natura, lucrul în sine; cuţitul lui Gherea reprezintă spiritul nostru.” (p. 52), plasticizându-şi remarcabil concepţia despre lume.

Filo-sofia lui Caragiale

Pornind de la o certă frustrare a lui Caragiale („Eu ieşeam filosof, să nu crezi că spun mofturi! Filosof: asta era nacafaua mea, nu negustor!”), Marta Petreu vorbeşte despre o teorie a cunoaşterii şi despre „gnoseologia cunoaşterii”. Pentru Caragiale, consideră ea, cunoaşterea înseamnă reflectare. De aici, se ajunge la concluzia unei „spectaculoase şi surprinzător de frumoase monadologii caragialiene, care ne arată că prozatorului i-au lipsit nu viziunea filosofică şi capacitatea teoretică, ci numai şi numai limbajul tehnic, conceptual, pe care îl presupune în general gândirea teoretică, în mod sectar filosofia.” (p. 115) „Câteva păreri” este un articol esenţial pentru înţelegerea gândirii lui Caragiale, unde se prefigurează atât teoria gnoseologică a bobului de rouă şi a conştiinţei-oglindă, ci şi ontologia sa.

Mai interesantă se dovedeşte „filosofia socio-politică” a lui Caragiale. Acesta distinge între neam (popor) şi stat, considerând ca neamurile sunt mai durabile. Concepţia sa, crede Marta Petreu, este „reactivă”, adică legată de anumite împrejurări din evoluţia României, Caragiale neavând vocaţie de  teoretician.

Anti-Maiorescu

În schimb, Marta Petreu exagerează când consideră că „…filosofia istoriei, culturii, societăţii, politicii şi artei la Caragiale este marcată, din temelii, de teoria maioresciană, general junimistă de fapt, a formelor fără fond.” (p. 144) Demonstraţia, făcută prin invocarea unor mărturii ale lui George Panu (discutabile, ştiută fiind ranchiuna pe care le-a purtat-o acesta junimiştilor), este însă şubredă. A supralicita influenţa maioresciană înseamnă a anula gândirea lui Caragiale, ceea ce nu poate fi acceptat în cazul unui autor pentru care independenţa de gândire conta.

În mod tendenţios, întrebarea lui Maiorescu, „Va avea România un viitor?”, este „nepotrivită”. Mie mi se pare că ea era chiar necesară în epocă, iar lui Maiorescu îi serveşte în argumentaţie. Atacul împotriva teoreticianului junimist continuă, Marta Petreu reproşându-i exemplele aduse în ilustrarea teoriei formei fără fond: „După aceste ilustrări (dintre care unele sunt îndoielnice), autorul dă şi un exemplu important din domeniul politic: «avem chiar o constituţiune», spune el, destul de necugetat de altfel, căci şi înaintea Constituţiei din 1866 au existat în Principate reglementări juridice globale care au împlinit rolul pe care urma să îl joace Constituţia în noile împrejurări istorice ale României.” (p. 149) De ce „necugetat”? Şi de ce autoarea scoate din context sintagma lui? Maiorescu citise istorie şi ştia câte ceva despre ce va fi fost înainte de 1866. Sensul înşiruirii de forme fără fond era cu totul altul, iar Marta Petreu ştie foarte bine lucrul acesta.

Stranie este şi următoarea nuanţă: „El spune, în fapt, că avem «forme» europene, adică modalităţi europene de a organiza domenii de viaţă socială, dar nu avem respectiva viaţă sau realitate socială, care să fie organizată, nu avem «materia» europeană pentru aceste forme. Forme fără fond înseamnă de fapt forme europene fără fond european, adică forme europene aduse la noi şi împerecheate cu fondul românesc, autohton.” (p. 149) Toată vorbăria asta sofisticată, în care cuvântul „european” apare de şase ori în două fraze, o fi politically correctness, însă e străină de spiritul afirmaţiei maioresciene. Să nu uităm un lucru elementar: mentorul junimist privea lucrurile din perspectivă filosofică, nu politică, referindu-se la categorii, nu la contextul politic.

A pune aşa-zisele neajunsuri ale teoriei maioresciene pe seama tinereţii autorului mi se pare o altă strategie neconvingătoare în scrisul Martei Petreu: „Demersul lui, tatonant şi lipsit de acurateţe (să nu uităm că Maiorescu era un tânăr de numai 28 de ani şi că scria un simplu articol polemic!), atinge însă măcar din când în când şi domeniul socio-politic.” (p. 150) Maiorescu nu scria un simplu articol (ce-o fi însemnând „simplu” nu ştiu), ci unul esenţial pentru „Junimea” şi, cum se va dovedi rapid, pentru evoluţia societăţii româneşti. El căuta, într-adevăr, „remedii”, însă nu de felul celor la care se gândeşte Marta Petreu: „Practic, teoreticianul cere să se ajungă şi la noi la forme [europene] cu fond [european]”. (p. 151) În realitate, formele (fie ele şi „europene”, cum ţine morţi? să sublinieze autoarea) ajunseseră deja la noi (procesul era inevitabil), însă nu găsiseră fondul potrivit. Maiorescu nu respingea aceste forme, ci doar exagerările care se petreceau în societatea românească şi lipsa discernământului în acceptarea lor. De aceea, el militează pentru formele cele necesare fondului nostru.

Înapoi la Caragiale

După această răfuială cu Maiorescu, Marta Petreu revine la Caragiale. Redevenind egală cu sine, ea dovedeşte capacitatea de a formula judecăţi pertinente. Spirit fin, capabil de disocieri, Marta Petreu distinge locul lui Caragiale în contextul epocii, considerându-i contribuţiile de „culoare stilistică, nu de idei”. Pe linia Lovinescu, Zeletin, Patapievici, ea reia teoria elitelor şi atribuie liberalilor meritele în legitimarea tânărului stat român. Totuşi, o precizare se impune. Caragiale nu anulează, prin gândirea sa, „legitimitatea statului român”, ci doar deplânge lipsa unei societăţi care să îl fi generat organic.

Discutând broşura 1907. Din primăvară până-n toamnă, Marta Petreu reintră în grila ideologizată, considerând că principala cauză a răscoalei o reprezintă intersectarea a două mari probleme sociale nerezolvate: problema ţărănească şi problema evreiască. Ea crede că „soluţia problemei evreieşti ar fi constat în încetăţenirea masivă a evreilor, şi în primul rând şi în primul rând a tuturor evreilor născuţi în România.” (p. 169) Discuţia alunecă apoi spre naţionalism, cu trimitere la Hasdeu, preşedintele societăţii „Românismul”: „Caragiale era aşadar la curent cu naţionalismul hasdeian şi chiar îi fusese victimă. Dar, şi fără acesta, mediul românesc îi oferea destule surse de inspiraţie pentru naţionalism ca patologie socială.” (p. 184) De aici până la legionarism nu mai e decât un pas, Petreu văzând în „românii verzi” satirizaţi de Caragiale „protolegionarii lui Codreanu”. (p. 186) Urmează trimiteri la Eliade şi Noica, la Vulcănescu şi Cioran, iar nenea Iancu devine (şi el?) un simplu pretext pentru discuţii străine de gândirea sa şi de intenţiile sale artistice. Nu ştiu dacă I. L. Caragiale era la curent cu legionarismul, însă e limpede că el critica „Rrromânia” şi „rrromânismul”, nu România şi românismul.

Gândirea estetică a lui Caragiale

În contextul în care un Nicolae Manolescu contestă meritele de teoretician literar ale lui Caragiale, studiul despre estetica lui Caragiale este bine-venit. Autorul Momentelor „a avut o conştiinţă estetică deplină” (p. 192), vorbind despre artă din interiorul ei, întrucât „ştie şi ce este, şi cum  se face ea.” Se dovedeşte, din nou, că, odată abandonat terenul ideologizant, Marta Petreu e capabilă de interpretări echilibrate. Reluând discuţia despre importanţa talentului sau despre ritmul natural, ea delimitează în concepţia lui Caragiale o estetică a creaţiei, o estetică a receptării şi o sociologie a receptării. Ele pot fi subsumate unei convingeri, dobândită pe calea experienţei, că „…stilul bun e totdeauna cu exprimarea cea mai scurtă.”, idee care îl apropie de „scrisul scurt” al lui Creangă. De aceea, Marta Petreu vorbeşte, pe bună dreptate, despre „o estetică a conciziei”, definitorie pentru un autor dramatic cu o certă vocaţie a clasicului.

Afirmaţia potrivit căreia „Caragiale a avut filosofia locului şi-a vremii sale” (p. 209) s-ar cuveni însă nuanţată, în sensul că influenţa junimistă a fost completată cu o gândire personală, impusă de experienţa proprie şi de structura temperamentală a scriitorului. Studiul despre filosofia lui Caragiale se încheie uşor protocronist, dar în esenţă corect, prin afirmaţia că analiza operei caragialiene „pune în evidenţă existenţa unor motive de filosofie şi gândire românească, la el in nuce, la cei de după el în formă dezvoltată şi matură”.

Oglinzile lui Caragiale

Partea cea mai consistentă a cărţii de faţă rămâne, în opinia mea, nu cea despre filosofia/gândirea lui Caragiale, ci finalul: Scrisorile unui „opioman” daco-român, Teze neterminate şi Portret în oglinzi. În ciuda fragmentarismului inevitabil, aceste glose conturează o imagine relevantă a gândirii lui Caragiale. Acesta este inclus în categoria opiomanilor, fiind, aidoma lui Alecsandri, un friguros, un însetat de plăcerile confortului domestic. Vizitând casa de la Weimer, dramaturgul deplânge întunericul odăii de lucru a lui Goethe, explicând de ce acesta a cerut, pe patul de moarte, mai multă lumină. În exil, Caragiale caută iaurt, scriindu-i lui Zarifopol în acest sens. Gherea îl considera singurul „supraom” de la noi. Fixându-i, din frânturi dominantele, Marta Petreu încheagă un tablou coerent: „După inteligenţă, calitatea cea mai izbitoare a operei lui este, pentru mine, absenţa oricărui proiect mesianic sau utopic de schimbare a omului şi a lumii.” (p. 231)

Oglinzile lui Caragiale sunt oglinzile Martei Petreu. Cartea este scrisă, în fapt, la patru mâini. Putem decela aici două Marta Petreu. Una ideologizată, care îl transformă pe Caragiale într-un pretext pentru un discurs corect politic, şi alta liberă, care scrie despre Caragiale, doar pentru Caragiale. Şi o face bine, cu o remarcabilă putere interpretativă, probând rafinament analitic. Evident, dintre aceste două oglinzi o prefer pe ultima.

Adrian JICU