Profil Gabriela Adameşteanu

1.

Născută la Târgu-Ocna, judeţul Bacău (2 aprilie 1942), Gabriela Adameşteanu este una dintre figurile de prim-plan ale literaturii contemporane, împletind, într-o formulă personală, activismul gazetăriei, farmecul memorialisticii şi valoarea prozei.

Studii gimnaziale şi liceale la Piteşti, studii universitare în Bucureşti. Înainte de 1989 este redactor la diverse edituri din capitală. După Revoluţie, redactor-şef la „22” şi suplimentul „Bucureştiul cultural”. Se implică în gazetărie, devenind una dintre vocile publice influente, militând activ pentru valorile democratice în cadrul Grupului pentru Dialog Social.

Cărţile sale au fost traduse în mai multe limbi europene şi au primit numeroase premii, în ţară şi în străinătate.

2.

2.1. Romane

Drumul egal al fiecărei zile (1975)

Dimineaţa pierdută (1983)

Întâlnirea (2003)

Provizorat (2010)

2.2. Proză scurtă

Dăruieşte-ţi o zi de vacanţă (1979)

Vara-primăvara (1989)

2.3. Gazetărie

Obsesia politicii (1995)

Cele două Românii (2000)

2.4. Memorialistică

Anii romantici (2014)

3.

„Drumul meu spre exprimarea exactă este lung şi greu.” (Obsesia politicii, p. 5)

„…o carte îţi cere să fii, stilistic, încheiat la toţi nasturii.” (Obsesia politicii, p. 5)

„…nu mai am chef să scriu literatură.” (Obsesia politicii, p. 247)

„Eu nu sunt o adeptă a experimentului în literatură.” (Obsesia politicii, p. 249)

„…îmi rescriu la nesfârşit textele, întârzii.” (Obsesia politicii, p. 249)

„Scriitorul român este fixat în obsesiile lui, tematice sau stilistice, şi, ca atare, mult mai neadaptabil.” (Anii romantici, p. 51)

„Există în cărţile mele o obsesie a istoriei pe care o regăsesc şi la Eugen Uricaru, aşa cum cotidianul, cu care a fost mult timp ştampilată proza mea, devine o caracteristică majoră şi a prozelor lui Mircea Nedelciu…”(Anii romantici, p. 92)

„…aveam în minte doar un jurnalism conectat la ideea romantică (utopică, sunt tentată să spun acum) că voi contribui şi eu, chiar cu un fir de nisip, la Marea Schimbare.” (Anii romantici, p. 95)

„Și rămân zilele goale până se vor vedea data viitoare.” (Provizorat, p. 74)

„Dar ce este de înţeles în viaţa noastră sau în viaţa celuilalt? Nimic. Suntem făcuţi din gesturi, fapte, impulsuri care se contrazic unul pe altul.” (Provizorat, p. 74)

„Dar există oare în viaţă întâmplare sau cineva din Înalt te aşază, ca pe un pion, pe o tablă de şah, la începutul unei partide cu final deschis?” (Provizorat, p. 81)

„Alături de viaţa noastră vizibilă există cea pe care nu o ştim.” (Provizorat, p. 385)

4.

„Drumul egal al fiecărei zile e un roman transparent autobiografic, alcătuit din scene, inteligent montate, fără povestire, fără intrigă, care înfăţişează, într-un stil exact şi eficace, aproape clinic, anii de formare ai unei tinere femei, care se descoperă pe sine pe măsură ce descoperă lumea din jur.” (Nicolae Manolescu)

„Dimineaţa pierdută este un roman cu adevărat modern, dar în care tehnicile întrebuinţate sunt atât de bine stăpânite, ţinute în frâu, justificate, chemate de structura romanului şi de cerinţele personajelor, încât devin invizibile.” (Monica Lovinescu)

„Fără să fie nici pe departe ceea ce, tradiţional, se numeşte o frescă istorică, Dimineaţa pierdută conţine un eşantion convingător din esenţa umană a vechii românităţi ireversibil viciate de instaurarea comunismului.” (Dan C. Mihăilescu)

5.

Provizorat (2010) continuă povestea Letiţiei Branea (devenită Arcanu), într-o altă etapă existenţială, aceea a dezamăgirii matrimoniale şi a aventurii cu Sorin Olaru, coleg de institut, aflat şi el în căutarea iubirii. Având ca supratemă aceeaşi problematică a raportului trecut-prezent, cartea se deschide însă spre sugestii psihologice şi filosofice, încercând să explice cum viaţa individului stă sub semnul unui etern provizorat care dă, nu întâmplător, şi titlul romanului. Am sentimentul că acesta este romanul cel mai aproape de sufletul autoarei, care, poate nu întâmplător, recunoştea într-un interviu din 1995, că „provizoratul mă pasionează”.

Etichetată drept prozatoare realistă (s-a vorbit despre un realism casnic, mărunt), Gabriela Adameşteanu face figură distinctă între realiştii postbelici prin chiar modul frust de a se raporta la experienţele autobiografice pe care le ridică la rang de autoficţiuni, căci niciunul dintre romane nu relatează propria poveste. Nu întâmplător, scriitoarea a fost nevoită să dezmintă afirmaţii ale criticii care s-a grăbit să găsească echivalenţe între scene din romanele sale şi episoade biografice, omiţând un adevăr elementar: acela că Adameşteanu nu scrie proza autoreferenţială a douămiiştilor, ci e, cu o formulă utilizată de Bogdan Creţu despre Vişniec, o optzecistă atipică. Paradoxal, romanele sale urmează un drum invers, de la aventura narativă şi stilistică extrem de elaborată din Drumul egal al fiecărei zile şi Dimineaţa pierdută, la profunzimea naturală din Întâlnirea şi Provizorat.