Pentru informaţii suplimentare,
apasă aici!
Ion FERCU
Nu o spun cu răutate, însă de puţine ori mi-a fost dat să am bucuria unei surprize imposibil de cuantificat. O zic în sensul bun, fără urme de ironie, fără aluzii mai mult sau mai puţin perdante. Pe Ion Fercu îl ştiu în primul rând din paginile „Ateneului”, locul unde i-am aşteptat prezenţa tipărită lună de lună; apoi, despre Ion Fercu am scris, întrucât Dostoievski m-a fascinat cumva dintotdeauna: „rusul” mă ajutase undeva, demult, să preţuiesc întrebările simple, să intuiesc ceva-ceva din subteranele propriilor temeri, să mă apropii firesc – fie şi pentru câteva clipe – de Dumnezeu! Mă aflu şi acum în relaţii extrem de „amicale” cu Domnia Sa!
Dar revenind, nu l-aş fi văzut pe Ion Fercu mânuind cu atâta temeinicie (a se citi pricepere!) instrumentarul romancierului, glosând cu răbdare de filigran asupra personajelor, construind abil în jurul existenţei înseşi, încercând (şi reuşind) să pună ordine dar mai ales sens într-un tărâm al grotescului şi al tarelor de tot felul. Ultima carte a Domniei Sale, tipărită de „Junimea” la începutul anului în curs, are – cum se spune în popor – „de toate”: intriga susţinută, un triplu-conflict, paliere clar conturate, jocuri narative ce potenţează perspective inter-relaţionate, dar mai presus de toate… are viaţă!
Nefiind cu adevărat un cinefil, m-am arătat surprins nu o dată de multitudinea premiilor dobândite de cineaştii români contemporani, asta până când am început să „inventariez” catalogul producţiilor din ultimele două decade; am convenit ulterior cu mine însumi că recunoaşterea valorică de care s-au bucurat e binemeritată, că peliculele desfăşoară un tip de poveste posibilă în date specifice doar pentru această zonă ciudată a Balcanilor, unde caricaturalul dezvoltă şi alte funcţii, unde grotescul e categorie estetică de frunte, iar sub legile ascunse ale alchimiei nefirescul inundă normalitatea şi o transformă în chip total surprinzător, preschimbând ceea ce nu poate fi tolerat în plus de simbol. Ei bine, „Dac-aş fi fost Dumnezeu” pare să iasă dintr-o asemenea matcă, cuprinzând în datele-i cele mai intime drama şi bucuria, tragicul şi frumuseţea vieţii. Poate acum e momentul să-mi afirm convingerea că firescul secvenţelor narative sunt semne-consecinţă ale unei activităţi gazetăreşti pe care Ion Fercu a desfăşurat-o timp îndelungat. Iar o asemenea constatare nu e menită nicidecum discreditării (prozatorul dovedeşte că are un ochi antrenat, are ştiinţa de a selecta aspectul ori evenimentul cu adevărat reprezentativ); poate acesta e şi motivul pentru care romanul lui Ion Fercu nu apare cititorului drept supraîncărcat; satul cu elementele sale, dar poate mai ales oamenii coboară împreună dintr-un soi de atemporalitate, astfel încât Ion Fercu, deus ex machina, nu e nevoit să înregistreze sensuri noi, ci doar să facă munca unui arheolog. Fiind mai tot timpul alături de personaj/ în calea personajului, aşadar in situ, cerul de deasupra rămâne singura constantă care nu îşi retrage promisiunile.
Romanul e despre Petre Farina, dar şi despre ceilalţi locuitori ai Mortucului, un soi de suflete îndelung şi aiureasupravieţuitoare, cum e şi despre mine (în calitatea de suporter al oricărei forme de românitate) ori chiar despre dumneavoastră, în situaţia în care veţi răspunde afirmativ prezentei invitaţii la lectură. Argumente veţi găsi la fiecare pas, le veţi pierde chiar numărul! Iar graniţele sătucului în discuţie încep în dreptul cimitirului, pentru a sfârşi în tinda Bisericii, pentru că până la urmă moartea şi viaţa sunt feţe ale aceloraşi posibilităţi de reprezentare. Unde mai pui că cimitirul din Mortuc a fost şi e oarecum aparte, anunţând parcă schimbările cosmopolite ce vor fi posibile peste sute de ani: între urma de orgoliu din „dar voi n-aţi văzut cimitirul din Mortuc, acolo unde sunt patru morminte plus unul, morminte de eroi, din vremea lui Ştefan cel Mare”, până la noua internaţionalizare a prezentului sunt doar evenimente cel mai adesea fără contur, măcinate de trecerea timpului. Dar Mortuc este unic – mă rog, cumva unic şi paradoxal, în acelaşi timp, posibil de reconfigurat iar şi iar: „Mortuc, e adevărat, nu este înscris în documente, dar aşa îl cunoaşte toată lumea, de când preotul satului le-a zis oamenilor că sătucul este pe ducă, unii pleacă în străinătate, ceilalţi se pregătesc să moară, nu se mai naşte nimeni, dar Vasile al Gherghinei, Dumnezeu să-l odihnească, i-a replicat preotului, sprijinindu-se în cârjă, în sfânta biserică: «Nu sătuc, părinte, ci Mortuc! Murim, ne prăpădim toţi, piere satul în curând!»” Adesea, spaţiul romanesc echivalează cu spaţiul Mortucului, pentru ca mai apoi, rând pe rând, fiecare să împrumute de la celălalt noi teritorii, dimensiuni în cadrele cărora personajele îşi consimt trăirile. Deloc supărător, pe Ion Fercu îl poţi vedea în spatele acestora, explicându-le în parte lumile cumva concentrice prin structuri aforistice, în care încă persistă ceva-ceva din dorinţa profesorului de a-şi face mesajul larg accesibil. Între problematizări extrem subiective „…posibil Jurnal de război al Sufletului cu Sufletul şi cu Lumea. El ar putea începe şi aşa: «Toate sunt ficţiune, în afară de durere şi de suferinţă. Chiar şi viaţa?! Da, poate că până şi viaţa, ghemul ăsta de frici şi de laşităţi în care se zbenghiuie atâtea mizerii… Mă apropii de jumătatea vieţii, privesc peste umăr către o anumită întâmplare din trecut şi o numesc destin. Încerc să privesc spre viitor şi mă întreb mereu: ce întâmplare mă va face s-o numesc soartă?»” până la sentinţe concluzive („Dumnezeu este mai tolerant decât oamenii”) încap adesea „rezolvările” pentru mai multe destine. Romanul lui Ion Fercu este în fapt un manual de supravieţuire în câmp de luptă; trăirile posttraumă ale lui Farina, deşi se consumă în registru diferit, îşi etalează intensităţile paroxistice în aceleaşi sunete atonale pe care le percepe şi Basseri (soţul Soniei, tatăl Giovannei) – nu sunt singurii, evident. Deşi un ochi neantrenat ar putea să creadă că întregul edificiu nu se referă decât la drama românilor nevoiţi să părăsească tărâmurile natale din motive evident financiare, treptat ni se relevă realităţile crude ale alienării omului din prezent, ale cărui înstrăinări îl determină să comită greşeală după greşeală, purtând însemnele unui datum care nu poate fi şters decât printr-o metanoia suprafirească. De altfel, sunt câteva scene (da, scene, nu degeaba am atenţionat asupra caracterului kinetic – cinematografic al întregului roman) care propun apropieri inedite, ca o prefigurare necesară a dialogului autentic între oameni, dincolo de mode, sisteme de credinţă etc. – pe această linie se înscriu posibila întâlnire dintre cei doi preoţi (ortodox şi catolic), plimbarea prin cimitirul Mortucului a lui Basseri dar în oglindă, pe de altă parte, „vizita” la mormântul Giovannei, apoi aşezarea faţă în faţă a Elvirei (o readucere în scenă upto date a Vitoriei Lipan) cu şefii armatei. Sunt, după cum ziceam, oameni cu o conştiinţă ce nu a capitulat, oameni care nu cred în supremaţia algoritmului: „Credinţa şi strategia nu sunt algoritmi. Cu algoritmii poţi supravieţui, dar nu poţi trăi fericit. Calculatoarele au valoare, întrucât pot oferi răspunsuri. Pentru mine, oamenii au valoare întrucât pot oferi incertitudini, prospeţime, au puterea de a sufla mereu peste colbul gândurilor”.
Chiar dacă luminile vieţii întâlnesc şi bufoneria (capela mortuară prevăzută cu camere video, întâmplarea cu imnul Chinei ori carnavalescul de dinaintea dispariţiei părintelui Fulga), omul se zbate în registru grav: grozăviile/ atrocităţile trăite în Afganistan, greutăţile copiilor din România şi altele, şi multe altele. De altfel, m-a surprins întru totul delicateţea pe care o are autorul în a tempera toate aceste grozăvii ale vieţii; nu degeaba unul dintre mottourile-motor sub care stă romanul ne reaminteşte că „Un cer atât de-ntunecat,/ doar o furtună/ să-l mai limpezească…” (Shakespeare).
Scrisul lui Ion Fercu nu are rigiditate, dar presupune o anume consecvenţă faţă de interesul cu care înregistrează faptul de viaţă; autorul nu înalţă de dragul construcţiei, ci construieşte de dragul Înaltului. Dac-aş fi fost Dumnezeu, aş zâmbi înţelegător când l-aş simţi pe om convins de faptul că puterea de tămăduire stă în chiar rana pe care o poartă.
Marius MANTA
