Mult prea albul Chaucer

„Valoarea estetică se bazează pe memorie şi durere, durerea de a renunţa la plăcerile facile în favoarea celor dificile”, scria Harold Bloom în Canonul occidental. În această lucrare din 1994, astăzi dezavuată la scară largă în lumea nord-atlantică, valoarea estetică este legată indisolubil de „buna folosire a propriei solitudini, acea solitudine a cărei formă finală este confruntarea individului cu propria mortalitate”. Că toţi suntem nevoiţi să ne luptăm cu gândul morţii este un adevăr pe care nu-l poate nega nimeni. Ne certăm însă cu privire la modul în care ar trebui să o facem. De-a lungul istoriei, o astfel de îndeletnicire a fost îndeobşte percepută ca fiind marcată de o anumită suferinţă, de un disconfort epistemologic inevitabil şi asumat ca atare.

Cucerirea tradiţiei, a tezaurului lăsat de înaintaşi, absolut vitală pentru primenirea continuă a creativităţii umane şi pentru înfrângerea temporară a morţii, poate începe, chiar şi în cazul marilor spirite, cu oarece sastiseală. Prin 1940, de pildă, în biblioteca unui colegiu universitar din Oxford, un student nemulţumit îşi nota necazul pe marginea unei cărţi din bibliografia obligatorie: „Mai întâi am crezut că Troilus şi Cressida [de Geoffrey Chaucer] e cel mai plicticos poem din limba engleză. Apoi am zis că Beowulf e cel mai plicticos. Apoi am crezut asta despre Paradisul pierdut. Acum ştiu că nu e nimic mai enervant decât Crăiasa zânelor [de Edmund Spenser]. Dracul s-o ia!” Studentul acela se numea Philip Larkin şi avea să devină mai târziu „cel mai important scriitor britanic de după război”. A reuşit asta nu neapărat pentru că era „cel mai trist suflet din supermarket” (Eric Homberger), ci pentru că a ştiut cum să facă faţă acelei „angoase a influenţei” (Harold Bloom) ce marchează dificila relaţie a unui autor cu marile spirite ale tradiţiei sale.

Dar cum definim aceste mari spirite? Sunt ele mari pentru că vorbesc tuturor sau doar unui grup? Pentru că transcend rasa, genul şi clasa sau pentru că se scufundă parohial în ele? Pentru că ne provoacă, rănindu-ne orgoliul, sau pentru că ne adorm lin, şoptindu-ne că plăcerea de a nu fi contrazis este unicul principiu de măsură al valorii? Şi, mai ales, cine hotărăşte cum se face această definiţie?

O foarte recentă decizie administrativă a Univesităţii din Leicester, UK, demonstrează că autoritatea supremă nu o mai deţine cel care a câştigat prin sudoarea frunţii dreptul de a vorbi despre lucruri în cunoştinţă de cauză, ci acela care nici nu a început să transpire, pentru că, de fapt, nu mai vrea să transpire. Prin urmare, în numele ideii de egalitate în drepturi şi incluziune socială, cât şi, mai ales, al imperativului „decolonizării curriculei”, conducerea universităţii mai sus menţionate a hotărât că texte fundamentale precum Beowulf sau Povestirile din Canterbury trebuie eliminate din programele filologice. Nici Shakespeare nu stă prea bine, având în vedere că literatura scrisă în engleza modernă timpurie va fi păstrată doar parţial ca ofertă. Unul din argumentele principale ale administraţiei este diversitatea etnică ridicată a propriilor studenţi, cât şi faptul că, pentru aceştia, operele unor europeni albi, bărbaţi şi morţi pe deasupra, nu mai au relevanţă.

Reacţiile comunităţii ştiinţifice nu au întârziat să apară. Isobel Armstrong, profesoară universitară şi membră a Academiei Britanice, a renunţat la titlul de doctor honoris causa primit de la Universitatea din Leicester, în semn de protest faţă de „acest atac flagrant la integritatea limbii engleze” şi faţă de „încercarea de a eradica mai mult de 1000 de ani de limbă şi literatură din curriculum”. Aceste texte vor fi înlocuite de altele, mai corect politice. Unii atrag atenţia că această înlocuire nu ar trebui făcută pe baze exclusiv ideologice, iar alţii se revoltă la sugestia absurdă că alde Chaucer ar contrazice diversitatea şi incluziunea: genialul povestitor medieval vorbea şi scria în câteva limbi, călătorea frecvent în alte ţări şi nu se dădea în lături să pună alături de un cavaler nobil o călugăriţă prefăcută sau un hangiu slobod la gură.

În mod straniu, „diversitatea” şi „incluziunea” au pierdut legătura lor naturală cu universalitatea. Dacă nu ai pielea neagră, nu ai cum să fii crezut când scrii despre cei de culoare. Dacă eşti european, nu poţi avea pretenţia să scrii despre non-europeni în mod „adecvat”. Dacă eşti mort, nu ai cum să ştii mai bine decât viii. Şi totuşi, morţii de care vorbim au scandalosul obicei de a nu sta locului în morminte…

Elena CIOBANU