Calistrat Costin – Om fi greşit galaxia!

Fără a se dezice de coordonatele definitorii ale poeziei sale (ironia, discursivitatea, umorul subţire sau jovialitatea căutată), Calistrat Costin apasă în recentul volum Om fi greşit galaxia (Bacău, Editura „Ateneul scriitorilor”, 2010) pedala reflexivităţii, textele căpătând în substrat o consistentă încărcătură ideatică. A nu se înţelege că asistăm la o schimbare de viziune poetică. Nu. Autorul rămâne acelaşi poet pontos, hâtru, care mixează lirismul autentic, histrionismul şi plăcerea dialogului. Rezultatul? Un stil personal, care îl individualizează între poeţii generaţiei sale şi care îi dă un farmec aparte. Cu toate acestea, Calistrat Costin nu alunecă în manierism, nu se lasă furat de propria-i poezie. Evoluţia sa lirică (mai ales ultimele sale volume) aminteşte de imaginea şarpelui Ouroboros, fiindcă rotunjeşte un discurs liric bine fundamentat, reperabil cu ochiul liber. Un vers de-al său se recunoaşte uşor. Are acel demon jucăuş, are plăcerea de a răsturna frazele, de a se juca, de a surprinde prin paradox.

Chiar dacă pe coperta a patra Ion Roşioru pretinde că, atenţie, „Calistrat Costin, un poet care n-a scris un singur rând plictisitor în viaţa lui, indiferent de tipul de discurs în care s-a manifestat, se cere citit, comentariul critic, oricât de meşteşugit, neputându-se niciodată ridica la înălţimea şi savoarea textului abordat”, îmi permit să cred că „laudele lor, desigur, l-ar mâhni peste măsură pe autor. I-aş aminti, de asemenea, lăudătorului că, din câte ştiu eu, comentariul critic nu îşi propune „să se ridice la înălţimea şi savoarea textului abordat”. Că uneori se întâmplă şi asta, este o altă discuţie. Cât despre atractivitatea/perfecţiunea versurilor lui Calistrat Costin, ne aflăm în faţa unei exagerări simpatice care nu face bine nici poetului, nici comentatorului său. Numai Coşbuc îşi permitea odinioară să afirme: „N-am niciun vers pocit şi rău.”

Revenind la volumul de faţă, se cuvine remarcată o anume interiorizare a trăirii, care nu sufocă totuşi umorul. Mai reflexive, mai profunde, versurile îşi păstrează sprinteneala caracteristică. Invocându-l pe Descartes, spre exemplu, Calistrat Costin răstoarnă sensurile, surprinde prin oralitate şi prin capacitatea de a smulge cititorului un surâs amar: „«Învăţătura dă omului demnitate!»/ Monsieur Descartes, cimilitura asta va fi/ fost valabilă pe vremea domniei tale;/ astăzi chestiunea devine cam aşa:/ ea, învăţătura, îţi ia cu mult mai mult/ decât îţi dă…” (p.66) Aşadar, autorul se ia de piept cu idei consacrate în  gândirea filosofică a lumii, răfuindu-se cu nume grele din domeniu. Împrumutând haina/masca unui Păcală contemporan, el pare a trage câte un perdaf pe cinste lui Empedocle, Pitagora sau chiar lui Dumnezeu, insinuând, de fapt, un reproş la adresa metehnelor lumii. De aici până la ideea titlului, Om fi greşit galaxia!, nu-i decât un pas. Iar supoziţia liminar exprimată în această exclamaţie se verifică în numeroase texte.

În fond, ne aflăm în faţa unui volum mai degrabă trist, care dezvăluie căutarea unor răspunsuri care se dovedesc adesea incomplete sau amăgitoare. Maniera aceasta simulată, ludicul şi umorul sunt doar măştile unui poet aplecat spre sine, care-şi caută galaxia… Chiar când „o dă la pace cu Dumnezeu”, „se simte tras pe sfoară de mai marele/universului” (desemnat prin sintagma „numitului Dumnezeu”), cânt îl interoghează pe domnul Immanuel Kant etc. Calistrat Costin rămâne un moralist, un sceptic şi un lucid. Atitudinea lui detaşat-ironică ascunde o tentativă de a se salva, de a se sustrage trecerii timpului.

Adrian JICU