Revista revistelor februarie 2011

Tomis

nr.489 / decembrie / două mii zece

Din câte observ, colegii de la „Tomis” şi-au mai pierdut din sprinteneala şi tonul acid al altor vremi. Constatarea nu e făcută cu jovialitate, după cum ar putea să pară; intuiesc că schimbarea către un registru mai sobru e cauzată şi de niscaiva nenorocite „politichii zonale”. În orice caz, în editorial, Daniel Clinici are dreptate: depindem nejustificat de oameni fără valoare, ce nu au a transmite nimic, perdanţi ai istoriei şi mari câştigători ai momentului. În această categorie au loc deopotrivă politicieni, analişti de tot felul, cântăreţi / manelişti, guralivi de meserie, starea lucrurilor conducând către eroziunea sentimentului naţional adevărat, cel netrucat, cel ce încă mai găseşte puterea de a spune nu străzii, opunându-se până şi insipidului ecran. Evident, la întrebarea ce este naţiunea română, nu va avea (în veci!) cum răspunde un flux de imagini. Chestia lui „no comment” nu are pentru toată suflarea viabilitate!

Admit că în ultimul timp am din ce în ce mai puţină răbdare în faţa paginilor de proză literară. M-am săturat de frustrări cosmetizate, de personaje gros trasate în marginile unui nou şi ciudat naturalism. Avatarurile tinerilor prozatori sunt din ce în ce mai lipsite de interes, păcătuind tocmai prin lipsa de substanţă. Totuşi, din când în când, câte un nume mai iese din anonimat. În cazul nostru e vorba de Alice Drogoreanu care ne explică câte ceva despre memorie şi arta fotografiei printr-o proză ce nu bate în cuie România postrevoluţionară, ci permite să găsească sensuri secundare fiecărui lector cu un dram de imaginaţie.

Apropo de fotografie şi aduceri-aminte, Teodora Dumitraşcu reface în două pagini mini-istoria Hotelului Regina, azi Hotelul Intim, aflat într-o stare lesne de ghicit. Eventualul interes nu mai vine dinspre faptul că Eminescu a poposit pentru câteva zile, ci dinspre „legendele” / povestioarele locului: acum, prin excelenţă, e Locul bântuit de fantome.

Felix Nicolau aşază pe masa de lucru romanul lui Nicolae Dabija – „Tema pentru acasă” – o poveste tragică, scrisă într-un registru grav: „Primul capitol mi s-a părut, în ce priveşte ritmul şi sacadarea relatării, o reproducere basarabeană a binecunoscutului 1984 de George Orwell. După care schimbarea de registru e bruscă, intrându-se într-o zonă purificată moral, eroică şi liniară, care va prinde foarte bine la o anumită categorie de public, nu neapărat cea mai educată. Propriu-zis, romanul ar fi o recuperare a memoriei tatălui de către fiul născut în Gulag. Dar şi a memoriei mamei, ucisă de gardienii roşii din Siberia”.

Parafrazând titlul recenziei, aş spune că „doar unii sunt îngrijoraţi” – Ştefania Mincu prezintă V. Leacu „Toţi sunt îngrijoraţi”, Ed. Tracus Arte, Bucureşti, 2010. Am rămas puţin asupra consideraţiilor de la început: „…constatăm o ciudăţenie, devenită deja regulă la douămiiştii cei mai vizibili, şi anume la care, din ce în ce mai marcat şi mai spectaculos, un efect de alunecare în suprafaţă (dacă nu cumva chiar de «navigare»), în locul mai vechii mise en abime. Se reflectă în poezie (dar e mai bine să zicem «se exhibă») o realitate care, deşi există la modul brut, n-are deloc efect de adâncime, nu trimite «dincolo» de ea însăşi, ci, printr-o impresie de stupoare şi fixitate materială, rămâne în ea însăşi, insistând halucinant, nesimbolic, în acelaşi loc şi, creând în jur un soi de suprastratificare deşertică a atmosferei textuale, se ridică deasupra-şi iluzoriu, făcându-şi ecran, ca o Fata Morgana” (abia acum mă gândesc cum ar reacţiona Alex Ştefănescu la o eventuală lectură a rândurilor de mai sus!)

În altă ordine, eventual cu scuzele de rigoare, poemul lunii semnat de Marius Pârlogea mi se pare echivalentul nefericit al unei compuneri de liceu.

Daniel Clinici revine cu „intuiţii târzii”, referitoare la o idee odată generoasă: Uniunea europeană. Da, într-adevăr, asistăm la o Europă muribundă, ce încearcă soluţii parcă din ce în ce mai nefericite. E o Europă a magrebienilor, turcilor, arabilor, africanilor, ţiganilor, indienilor, chinezilor (mai ales!), românilor ori bulgarilor.

Deşi am zâmbit, la citirea titlului, ulterior am fost tentat să-i dau dreptate lui Yigru Zeltil: Topârceanu ar putea fi considerat, dintr-o anume perspectivă, cel mai mare avangardist român. A se inventaria argumentele!

Am lăsat la urmă materialul-eveniment al numărului de faţă: In memoriam Marin Mincu („Pariul cu experimentul: o relectură a teoriei lui Marin Mincu”) – Daniel Clinici. Teoretizări, delimitări între avangardă şi experiment, ulterior echivalări provocatoare şi un studiu de caz despre poetica bacoviană. Amintim la rândul nostru, „«aceleaşi condiţii socio-culturale ce au generat fenomenul avangardist nu se mai repetă în a doua parte a secolului al XX-lea şi ca atare nu mai poate fi vorba de aceleaşi efecte; în nici un caz nu mai este reperabil nihilismul violent, ci se constată o altă atitudine, am putea s-o numim atitudine recuperatorie, prin care se experimentează şi se caută noi posibilităţi expresive». Cu alte cuvinte, avangarda a fost rodul unor condiţii irepetabile, deci, este încheiată din punct de vedere istoric, pe când experimentalismul este o tendinţă post-avangardă de a inova în planul expresiei”.

Dacia literară

nr. 94, ianuarie 2011

Un articol puţin prea didactic dar plin de informaţii interesante e semnat de Dumitru Ivănescu; 24 ianuarie e legat de „cabinetele diplomatice şi politice ale continentului, ca şi opinia publică”, organisme ce „au urmărit cu atenţie chestiunea românească din momentul în care aceasta, mai ales după 1855, a devenit un element de care depindea, în mare măsură, rezolvarea conflictului european”.

Ce-i drept, la finele anului trecut, mi-a atras atenţia apariţia cărţii lui Ştefan Lemny, dedicată familiei Cantimireştilor. Călin Ciubotari îngrijeşte interviul cu „fiul rătăcitor al Iaşului”, formulând uneori întrebări voit insidioase, ce au fost cuminţite de Ştefan Lemny cu grijă şi pricepere. E de reţinut, măcar pentru neprietenosul „canon şcolar”: „Dacă ar mai fi existat câteva personalităţi de acelaşi calibru, cultura română ar fi arătat altfel acum. De altfel, întâlnirea dintre Cantemir şi cultura română s-a produs destul de târziu”… Marele merit al „Daciei literare” este acela de a reproduce câteva scrisori din corespondenţa prinţilor Maria şi Antioh Cantemir.

Ionel Necula recuperează prezenţa lui Ion Petrovici la Radiodifuziunea Română, Valentin Ciucă se ocupă de istoria unui Memorial al durerii la Iaşi, implicit stabilind aprecieri axiologice asupra creaţiei lui Vasile Leondar. La indicaţia lui Ioan Holban, promit să iau notă de noile poezii ale lui Ioan Petraş – „unul dintre acei (puţini) poeţi care au regăsit această memorie a Fiinţei, iar calea de acces către Paradisul pierdut, unde era locuit de transcendenţă, rămâne poemul însuşi, vehicul, obiect exterior al cuvântului, dar şi în-trupare a sinelui mai profund”.

Ex Ponto

nr.4, octombrie-decembrie 2010

Plecând de la ideea corectă că o istorie literară bine gândită nu poate ocoli realitatea revistelor de cultură, Ovidiu Dunăreanu „asamblează” o prezentare a Dobrogei şi revistelor literare. Mi-a mai atras atenţia proza poematică a lui Liviu Lungu („Despre Mare, şi aşa…”) – mi-a adus aminte de Thalassa. Neobositul Leo Butnaru ni-l prezintă şi traduce pe Ippolit Sokolov, membru marcant al avangardei ruse. Scurta fişă bio-bibliografică ne indică un caracter aflat în continuă căutare: „… după 1923 el renunţă la poezie, activând în cinematografie, apoi, mai târziu, – în televiziune. În ultima perioadă a vieţii s-a dedicat artei fotografice”. Am mai descoperit un Angelo Mitchievici interesant, atras de melancoliile lusitane, material subintitulat „din reveriile unui ascultător de jazz”.

Marea bucurie mi-a fost prilejuită de Roxana Patraş: ce-i drept, de multe ori mă amărăşte ideea că revistele literare de la noi au viaţă cât timp îşi găsesc la timp persoana potrivită pe care s-o „înjure”. Ideea, argumentul contează mult mai puţin. Se ştie, deşi parti pris-urile literare sunt dezamăgitoare şi neavenite, n-au cum să nu fie întâlnite la tot pasul. Reţeta seamănă cu cea a posturilor TV: „morţii” nu mai interesează decât în măsura în care i-ar mai putea deranja pe cei vii, scandalul trebuie să se consume în imediat, dreptul la replică ocolit şamd. Revenind, cine să se mai bată cu morile de vânt? Pe cine să mai intereseze literatura universală ori lacunele de receptare ale acesteia? Ei bine, Roxana Patraş rămâne în sfera poeziei lui Swinburne, dat uitării pe nedrept în străinătate, necunoscut aici aproape deloc. Dar poate toate au un început…

Luceafărul de dimineaţă

nr.4, 26 ianurie 2011

Ana Blandiana la un nou volum de poeme! Dan Cristea apreciază constanta dramatică a poeziilor Anei Blandiana, autoare ce se auto-interoghează sub forma confruntărilor: confruntări cu misterul existenţei, cu moartea, cu timpul şi firesc Divinitatea, cu credinţa şi tăgada, neuitând totodată şi chipul mesianic al artistului. Devenim co-substanţialii unui univers liric de o încărcătură aparte, uneori aşezat paradoxal sub semnul anxietăţii şi spaimei. Preluăm concluzia: „Elaborate, cu o tăietură fermă şi cu un ton adeseori sentenţios, plimbând asupra lumii o privire «vie şi mândră» […], noile poeme ale Anei Blandiana sunt pe măsura celor mai împlinite creaţii ale poetei”.

Una dintre cele mai vii rubrici aparţine lui Bogdan Ghiu. Cu fină observaţie, mişcându-se aproape imperceptibil prin Bucureştiul oficial / neoficial, autorul politicii lui Bartleby găseşte prilejul fericit de a glosa pe marginea fatalităţilor oraşului. Acesta se încarcă doar arareori de atribute surprinzătoare, în majoritatea cazurilor fiind corect dispuse în lanţul percepţiei. „Un oraş nu poate fi descris oricum. Dacă nu ştii ce să cauţi, cum să-l vezi, acesta nu apare, nu se face văzut – şi nevăzut rămâne, nu-l vedem. Ca oricare alt lucru, nu se «fenomenalizează». Rămâne cel mult «fond fără punct». […] Noroc însă că schimbarea permanentă, într-un oraş, adică vizibilitatea, perceptibilitatea lui, este asigurată de «arhitectura efemeră», de coregrafia involuntară a colectivelor ad hoc pe care le modulează mulţimile, multitudinea, inconştientă de ea însăşi ca subiect uman”. De aici şi până la Bucureşti…

Mijlocul revistei găzduieşte două interviuri ce lasă pe undeva impresia că ar fi trebuit continuate: „Romancierul nu trebuie să mai spună nimic după ce şi-a scris cartea” (Gabriela Adameşteanu – Andra Rotaru), „Simt în peisajul teatral românesc o abandonare a identităţii noastre culturale” (George Motoi – Irina Budeanu). Atenţie, Călin Stănculescu ne vorbeşte despre premiera a două documentare de metraj mediu, semnate de regizorul Radu Gabrea. Primul, reface o istorie parţial subiectivă a concertelor de la Biserica Neagră, avându-l ca invitat pe unul dintre cei mai mari organişti: Eckart Schlandt. Cel de-al doilea documentar – „Căutându-l pe Schwartz” este o incursiune în istoria muzicii klezmer.

Iolanda Malamen realizează cronica plastică a expoziţiei „Real Time” – Horia Bernea, de la Muzeul Naţional de Artă Contemporană, eveniment ce l-a avut drept curator pe Mihai Oroveanu. „Noutatea demersului expoziţional constă în aducerea unor desene-document care-au constituit etape pregătitoare ale unor viitoare picturi, lucrări conceptuale din tinereţe, puţin vehiculate, şi lucrări din ultimii ani din viaţă, realizate în afara ţării, lucrări care se apropie foarte mult de cele de început” (reţinând atenţia îndeosebi seria de portrete interesantă prin accentele uman metafizice).

România literară

nr. 3, 21 ianuarie 2011; nr. 4, 28 ianuarie 2011

Probabil nu procedez bine dar voi amalgama titlurile ce mi s-au părut interesante în cele două numere ale „României literare”.

Aşadar, printre altele, de la coadă la cap, abia aştept noul roman Andrei Makine – „Cartea scurtelor iubiri eterne”. De reţinut, e pentru prima dată când autorul va lăsa să se întrevadă ceva mai mult din perioada Siberiei, perioada copilăriei, romanul adunând la nesfârşit sensurile bucuriilor de-o clipă.

La rubrica cărţii străine, Felicia Antip ne arată cum, plecând de la premise viabile dar periculoase, putem ajunge la rescrierea istoriei (bagatelizarea fascismului). Şi în numărul precedent, subiectul fusese prilejuit de o apariţie pe aceeaşi temă: „Fascismul liberal” – Jonah Goldberg.

Gabriel Chifu semnalează câteva reuşite ale sfârşitului de an 2010, printre care Ion Mureşan „cartea Alcool”, Ana Blandiana „Patria mea A4”, Liviu Ioan Stoiciu „Pe prag (Vale-Deal)”, Robert Şerban „Moartea parafină”, Nicolae Coande „Femeia despre care scriu”. Într-o foarte sumară paranteză îi voi atenţiona pe iubitorii de top-uri că primul număr 2011 al revistei „Orizont” invită critici importanţi în a numi succesele literare 2010. A se consulta!

Sorin Lavric e prezent cu recenzii la Vasile Morar „Moralităţi elementare” şi Radu Drăgan „Piatra filosofală. Spaţiu, spirit şi materie în tratatele alchimice de la sfârşitul Renaşterii”; Ion Pop „găseşte” un Creangă „corosiv” şi iconoclast, pe când Sanda Cordoş propune „O nouă ipostază a doamnei Bovary”. La cronica ediţiilor, avem Leonid Dimov (Răzvan Voncu); Dumitru Avakian se opreşte asupra figurii legendare a lui Marin Constantin, în timp ce Angelo Mitchievici are în vizor cele mai interesante filme ale lui 2010: „Lebăda neagră” şi „Reţeaua de socializare”.

LecTop