Să-l contrazicem pe Cioran!

Centenarul naşterii gânditorului român a fost atipic: ne-am ocupat de mersul evenimentelor privind recuperarea manuscriselor şi obiectelor sale şi aproape că am uitat de ce îl celebrăm. Desigur, este o biruinţă uriaşă campania dusă din afară (noi încă nu ne putem aduna energiile), dar prea puţin ne-am amintit de gândurile rostite răspicat şi cu temei de la Paris pentru noi, cei de acasă. Primul cuvânt care mi-a venit în minte recitind o parte din operă a fost conştiinţă. Emil Cioran a fost o conştiinţă vie a românismului, cu plusurile şi minusurile (destule, dar poate trecătoare) atât de evidente, care ne definesc.

La o zi de la centenar, am avut ocazia să le vorbesc participanţilor la cea de-a XV-a ediţie a Concursului de Limba Română „Mihail Andrei“, ţinut la Buhuşi. Organizată de Asociaţia „Renaşterea“, de Colegiul „Ion Borcea“ şi de şcoala care poartă numele filologului născut la Cubolta (Bălţi), dar aşezat la Buhuşi, competiţia a avut un punct de noutate. Nefiind vorba de creaţie literară, ci de evaluarea competenţelor lingvistice, propusesem încă din 2009 o probă a probelor: dictarea. Am fost ascultat – le mulţumesc organizatorilor pentru aceasta – şi, mai mult decât atât, au fost alese texte „de foc“, din opera lui Ion Creangă şi, respectiv, din creaţia populară. I-am întrebat pe elevi, înainte de festivitatea de premiere, ce li s-a părut mai greu din tot concursul şi mi-au spus că, evident, dictarea. „Vedeţi, nu e atât de important ce ştii, cât ceea ce ştii să faci cu ceea ce ştii“, am răspuns şi mi-au dat dreptate.

Marcaţi cu toţii de evenimentul din 8 aprilie, am găsit de cuviinţă să dezvolt o afirmaţie a lui Emil Cioran: din păcate, lumea în care trăim e guvernată de răutate şi urât, în vreme ce frumosul şi adevărul au devenit banale. I-am felicitat pe cei aproape 200 de concurenţi că, venind din tot judeţul în orăşelul cândva al textiliştilor, l-au contrazis pe Emil Cioran, preferând adevărul ştiinţific (aici, lingvistic) în locul ignoranţei ori semidoctismului. M-am convins o dată şi încă o dată că nu elevii trebuie arătaţi cu degetul când nu scriu corect româneşte, ci noi, cei desemnaţi să le însoţim creşterea. A nu le supraveghea modul în care mânuiesc limba română în vorbire ori în scriere, a nu-i stimula să se măsoare cu alţii şi a nu le înfăţişa deschis ce mai e de făcut pentru a-l putea scrie pe deal în trei chipuri înseamnă a rămâne în dulcea companie a banalităţii.

Ioan DĂNILĂ