Povestea unei sălcii

1. Când şi unde

La mijlocul lui septembrie 1999, Bacăul organiza a XX-a ediţie a Festivalului Naţional „George Bacovia“. Au fost mai multe momente înscrise în program, printre care şi dezvelirea unei plăci memoriale sub o salcie din Parcul Trandafirilor din Bacău, în prezenţa mai multor personalităţi ale literaturii române şi, desigur, a oficialilor locali. Se inaugura astfel un punct dintr-o posibilă hartă turistică a oraşului natal al poetului, pentru că placa respectivă consfinţea un element de biografie bacoviană: „Sub această salcie a meditat, a creat şi a scris poetul George Bacovia o mare parte din nemuritoarea sa operă“. În continuare, cu acordul/ contribuţia lui Gabriel Bacovia, o confesiune a tatălui său a fost uşor modificată şi distribuită în vers liber: „Când am plecat din Bacău,/ Grădina publică plângea/ Cu lacrimi de ploaie,/ Iar eu de-atunci/ Plecat am fost,/ Plecat voi fi mereu…“ Versiunea primă a textului este aceasta: „Când am plecat din Bacău, plângea grădina publică cu stropi de ploaie, iar eu de atunci plecat am fost, plecat voi fi mereu…“ Este penultima mărturisire din ciclul „Divagări utile“, 1957 (Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1994, p. 423), urmată de constatarea lugubră: „Ce întunecime… vi… ne… ntunericul…“

2. „Un parc în care poetul venea, se plimba şi tăcea; e acolo o placă…“

Dezvelirea plăcii de marmură de sub salcia pletoasă şi bătrână a adunat o bună parte dintre personalităţile prezente la Festival. În numele acestora, a vorbit Nicolae Manolescu:

„Ce rost are statuia lui Popovici – care îl înfăţişează pe poet –, din faţa Bibliotecii? Ce rost au, în general, toate aceste lucruri? Celor care eventual s-ar întreba, având lucruri mai importante de făcut, le-aş spune, le-aş răspunde în felul următor: din păcate, din motive pe care le ştim foarte bine, cele mai multe dintre oraşele noastre au ajuns să semene unele cu altele atât de bine încât, când mă trezesc dimineaţa la Bacău şi mă uit pe fereastră şi văd blocurile, mă întreb: <<Sunt la Vaslui, la Bucureşti, la Sibiu sau la Râmnicu-Vâlcea?>> Există o lipsă de identitate a oraşelor noastre, din pricina acestor construcţii monstruoase în care trăim şi cu care vom muri, pentru că nu mai avem ce face cu ele, n-avem cum să le dărâmăm.

Există o lipsă de identitate, pe care încercăm s-o combatem. Încercăm să dăm celor ce vor pleca într-o zi din Bacău în altă parte, să le dăm un mesaj specific. Ce o să spuneţi? Cei care veţi pleca de aici, la facultate sau în altă parte, veniţi de unde? <<De la Bacău>> <<Şi ce e cu Bacăul? Ce identitate are Bacăul? Blocurile sunt la fel, gropile de pe străzi sunt la fel, totul e la fel.>> Şi o să spuneţi: <<Bacăul,… da, Bacăul e, de pildă, oraşul unde s-a născut şi a trăit Bacovia, Bacăul e oraşul unde există un parc – cândva mai mare, acum destul de mititel –, în care poetul venea, se plimba şi tăcea (era foarte tăcut Bacovia). Şi acum e acolo o placă. Dacă vă duceţi, uitaţi-vă, citiţi câteva versuri>>. Şi-n felul acesta veţi fi recunoscuţi, o să spună: <<A, voi sunteţi cei din oraşul lui Bacovia!>> Vă veţi căpăta o identitate pe care o s-o duceţi cu voi în toate părţile. Dacă n-ar fi aceste plăci, dacă n-ar fi statuia, identitatea asta s-ar pierde şi atunci ar fi ca şi cum n-aţi plecat niciodată din Bacău, pentru că vă asigur că şi la Bucureşti sunt cartiere care seamănă cu zona asta, încât şi acuma mă întreb: <<Eu sunt la Bacău?>> Şi n-aş fi fost sigur dacă n-aş fi văzut placa de aici. Vă mulţumesc.“

3. O iniţiativă cu vechime

Câtă vreme Gabriel Bacovia (n. 8 nov. 1931, Bacău – 24 ian. 1999, Bacău) a locuit la Bacău, în anii ’90, a făcut eforturi vizibile pentru a cultiva memoria părinţilor săi, în speţă a tatălui. Şi-ar fi dorit ca locul casei natale (pe strada Bacău – Piatra; azi, o benzinărie) să fie marcat măcar printr-o placă chiar şi de mici dimensiuni, după cum visa un itinerar bacovian în urbea poetului, aşa că iniţiativa lui Eugen Şendrea (pe atunci reprezentant al Oficiului Judeţean pentru Patrimoniul Cultural Naţional) de a amprenta salcia poetului a fost primită cu entuziasm. Primii paşi au fost făcuţi în Parcul Trandafirilor, fosta Grădină Publică din Bacău. A fost confirmată salcia respectivă de Gabriel, s-au fixat detaliile (loc de amplasare, mărimea plăcii, poziţionarea, suportul) şi s-a inscripţionat textul. Vreme de mai bine de un an placa, scrisă, a stat în biroul lui Eugen Şendrea de la O.J.P.C.N. De câte ori îl găseam pe Gabriel acolo, de atâtea ori încercam să găsim o soluţie pentru ca placa să ajungă unde îi era locul. Salvarea a venit de la Iulian Iliescu, directorul Centrului Judeţean de Conservare şi Promovare a Culturii Tradiţionale Bacău, care a găsit fonduri pentru construirea soclului. De altminteri, el a făcut oficiul de a dezveli placa, la 16 septembrie 1999, în cadrul unui ceremonial complex, care a inclus şi prestaţia corului Şcolii Normale „Ştefan cel Mare“ din Bacău, dirijat de prof. Dorina Caşcaval. În una dintre fotografiile pe care le-am făcut atunci, de la stânga: Sergiu Adam, Rodica Şerbănescu, Nicolae Manolescu, Iulian Iliescu, Eugen Şendrea.

4. Bacăul – mai bogat cu un însemn cultural

Pe harta Bacăului a apărut astfel unul dintre cele mai vizibile toposuri amintind de paşii poetului. Parcul Trandafirilor, prin poziţia centrală (în vecinătate sunt viitoarea Catedrală Ortodoxă, statuia ecvestră a lui Ştefan cel Mare, Catedrala „Sf. Nicolae“, Hotelul „Moldova“), este cel mai animat parc din Bacău, iar salcia se afla pe una dintre aleile principale ale acestuia. Băncile din jur, fântâna arteziană, spaţiile florale atrag foarte multă lume.

Salcia, acum cu identitate precisă, a fost luată în seamă de autorii materialelor cu profil turistic sau publicistic. Asociaţia „Civitas Bacoviensis“ o include între „Reperele culturale băcăuane“ (pliant turistic, 2010), Marius Curucli şi Augustin Mihăilă o filmează pentru pelicula „Uitare“, prezentată la „Noaptea albă a muzeelor“, iar Alexandra Dumitru, reporter la o publicaţie turistică, numără… pe degetele de la o mână însemnele Bacovia: „o casă memorială, o universitate, un teatru, o stradă, o salcie îi poartă numele“ (Pe urmele lui Bacovia, I, în „Vacanţe la ţară“, Bucureşti, nr. 87, mart. 2011, p. 19). (În enumerare apare şi „un parc“ – ceea ce nu se confirmă –, după cum nici numele teatrului nu este de sorginte poetică, ci istorică: „Bacovia“ – şi nu „George Bacovia“ – evocă numele latinesc al Bacăului.) Prin Hotărârea nr. 18/1995 a Consiliului Judeţean Bacău, salcia lui Bacovia a fost declarată monument al naturii şi înregistrată în clasa mai largă cuprinzând „Arii protejate, rezervaţii naturale şi monumente ale naturii din judeţul Bacău“. De pe internet am extras şi compania în care se află arborele respectiv: plop (Insula de Agrement, Bacău), stejar (în curtea Colegiului „Ferdinand I“), ulm (Aşezământul de Cultură Tescani), arţar (Oneşti, Parcul Municipal), salcâmul din Oneşti (idem), salcia lui Bacovia („salix babylonica“, situată în municipiul Bacău, Parcul Trandafirilor), castan comestibil (com. Măgura), Ginkgo biloba (Parcul Trandafirilor, în colţul sud-estic), magnolia lui Bacovia (Parcul de Agrement de lângă Prefectură, statuia lui Bacovia şi Biblioteca Judeţeană), stejar (Tescani, în incinta Antreprizei S.C. Drumuri S.A.) şi fagii îngemănaţi (Racova). După cum se vede, salcia lui Bacovia avea o soră exotică…

5. A existat cu adevărat salcia lui Bacovia?

În 1972, un ziarist străbate „Centrul Bacăului, de la un capăt la altul“, adulmecând „Prezentul cu parfum de amintiri“.

„[...] Oraşul lui Bacovia. Oare poate fi amintit Bacăul fără renumita lui Grădină Publică, acea grădină cu lume multicoloră şi muzică de promenadă care, odinioară, făcea deliciul localnicilor, îmbrăcaţi în toalete la modă şi salutaţi, mai vizibil sau mai discret, de însuşi dirijorul fanfarei de la cazarmă?!

[...] În Grădina Publică există o salcie de amintire (subl. ns.). Pe banca de sub ea stătea adesea George Bacovia – acelaşi poet care face atâta cinste oraşului nostru! O inscripţie pe acest arbore ar da şi mai multă culoare parcului. Agatha Bacovia, încă mai de mult, atrăgea atenţia asupra acestui loc preferat al autorului pe care-l îndrăgim cu toţii. <<De-ar vrea băcăuanii să aibă grijă de această salcie>> – spunea soţia poetului… Grădina e frumoasă, florile îi dau farmec, arborii, înserare… Dar acest loc de popas poate fi atenţionat mai mult!

 (Roni Căciularu, Centrul Bacăului…, în „Steagul roşu“, Bacău, anul XXVII, nr. 6040 (7819), 13.07.1972, p. 1)

6. Alte confirmări

În ceea ce mă priveşte, actualizez întâlnirile cu trei oameni de cultură importanţi pentru memoria Bacăului. Primul – şi cel mai reprezentativ – a fost poetul Octavian Voicu. Mi-amintesc că, în calitate de consilier la Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Bacău, a obţinut fără mari eforturi un reportofon cu casetă normală. A doua zi după ce Constantin Donea i l-a dat în primire, m-a invitat în Parcul Trandafirilor să mi-l arate. „Uite, hai să stăm aici“, mi-a spus după ce a găsit banca cea mai apropiată de salcia poetului. Nu mai era nevoie să-mi motiveze preferinţa, dar o făcea aproape obsesiv: „Sub răchita asta-i plăcea lui Bacovia să stea“. A deschis reportofonul şi am înregistrat un dialog ad-hoc doar pentru a-i verifica performanţele tehnice. (Păstrez şi acum imprimarea.)

A doua confirmare a venit dinspre Gabriel Bacovia, în anii ’80. Eram profesor la Şcoala cu Clasele I-VIII Nr. 19 (azi, „Al.I. Cuza“) şi ori de câte ori fiul poetului venea la Bacău, se abătea pe la şcoala mea, iar de acolo plecam prin acelaşi parc spre centru. Paşii ne purtau, magnetic, prin faţa salciei cu pricina.

Un alt bun depozitar al memoriei culturale băcăuane a fost Radu-Mircea Răţescu. În anii ’90, în două sau trei rânduri, l-am urcat în maşină, pe locul din faţă, şi, cu becurile de avarie aprinse, am colindat Bacăul spre şi dinspre centru. (În ultimii ani, omul de teatru, cupletistul şi memorialistul Radu-Mircea Răţescu se deplasa tot mai greu şi numai cu un baston special…) Am aflat suficiente lucruri pentru a mă convinge că avem nevoie de o adevărată istorie a Bacăului…

7. „Moartea unei sălcii“

Am preluat titlul unei poezii publicate de Benone Ghenciu în revista „Plumb“ (Bacău, anul V, nr. 41, aug. 2010) – o cronică în versuri a ceea ce s-a întâmplat în august 2010. Un vânt puternic a făcut să se rupă crengile unei sălcii din apropierea celei intrate în evidenţele culturale băcăuane şi să rănească uşor două persoane. Pentru a preîntâmpina repetarea unui eveniment de acest fel, s-a decis tăierea tuturor arborilor bătrâni din Parcul Trandafirilor, printre care şi salcia lui Bacovia. Trunchiurile au fost depozitate în curtea sectorului Spaţii Verzi al municipiului.

8. Salvarea

Mai întâi au fost ecourile în presă. Invariabil se cerea plantarea unei noi sălcii, dar până atunci era nevoie urgentă de recuperarea unor fragmente din arborele tăiat. Ioana Băitanu, muzeograf la Casa „George Bacovia“, a pornit în mica aventură. „De mică treceam prin Parcul Trandafirilor. Ştiam aproape toţi arborii. După 1999, când a fost pusă placa, am devenit mai atentă la salcia cu scorbură. Directorul de la Spaţii Verzi mi-a dat doi oameni să răscolesc trunchiurile de copaci din curte, lângă Liceul Pedagogic. La vreun sfert de oră am descoperit-o, după scorbură. Am tăiat câteva bucăţi mai bune şi le-am expus în veranda Casei Bacovia“ („Convorbiri culturale“, la Radio „Alfa“ duminică, 4 sept. 2011, în chiar ziua împlinirii – după calendarul vechi – a 130 de ani de la naşterea lui George Bacovia).

9. Pandantul bucureştean

În cocheta grădiniţă a Muzeului Memorial „George şi Agatha Bacovia“, există două sălcii foarte tinere. Corneliu Lupeş – şef de secţie la Muzeul Naţional al Literaturii Române, autor al unor lucrări de referinţă pentru „Memoria literară bucureşteană“ (Editura „Muzeul Literaturii Române, 2005) – le găsea drept nepoatele sau fiicele cine ştie căror sălcii bătrâne din acele locuri. În aceeaşi zi – 17 aug. 2011 –, l-am întrebat pe Titus Bazac, muzeograful aşezământului, despre identitatea arborilor. Dânsul bănuieşte că acolo, lângă gard, au crescut mai multe sălcii, dintre care doar acestea au rezistat. Anterior, pe 21 iulie, când am vizitat pentru prima oară Muzeul „Bacovia“, obţinusem de la Virginia Mihai, supraveghetoare, altă versiune: „Am luat două crenguţe de la o salcie de vizavi de Muzeu, le-am pus în pământ şi… s-au prins“.

10. Motive poetice bacoviene

Poezia şi proza lui George Bacovia sunt invadate de concretul din jurul său. Am avut curiozitatea de a descoperi în textele ediţiei din 1994 lexemele-nucleu într-o proporţie semnificativă: „parcul“ este identificabil în 11 poezii (în „Decor“ şi „În parc“ apare de cinci, respectiv de patru ori), „grădina (publică)“ în 8, iar „banca (veche)“ în 3 poezii. Cât priveşte salcia, o găsim în proză, multiplicată („… am venit să uit în umbra sălciilor adormite o veche indiferenţă de aici“ – „Bucăţi de noapte“), iar în poezie, doar în ipostaza suratei… decadente („Răchita de afară mi-i soră“ – „Miezul nopţii“).

Ioan DĂNILĂ