Împăratul Iovian şi malaxorul poeziei optzeciste

Posesor al unor falnice mustăţi, care ar face invidios orice husar, Ion Tudor Iovian (născut la 1 ianuarie 1952) întruchipează imaginea abisală a suferinţei (meta)fizice. O anume surzenie şi vorba scurt(at)ă, rară, îl caracterizează drept un ins retractil. Cred însă că adevăratul Iovian e cel lăuntric, melcul din propria cochilie. De bună seamă că în cazul său e o interiorizare cauzată de nemulţumire, un refuz de a comunica într-o lume autistă. Ivanul devenit Iovian îşi asumă, răbdător, condiţia, răzbunându-se prin poezie, unde îşi ia o strălucită revanşă.
Poezia lui Ion Tudor Iovian stă sub semnul paradoxului. Prezentat elogios şi recomandat călduros de Nicolae Manolescu, Laurenţiu Ulici, Constantin Călin sau Cristian Livescu, poetul pare a fi sortit de la debut succesului. Surprinzător însă receptarea de care are parte e din ce în ce mai subţire chiar dacă volumele pe care le scrie sunt superioare primului. În vremuri normale, poezia sa ar fi trebuit să ţină capul de afiş al revistelor de cultură şi al comentariilor critice. Departe însă de lumea dezlănţuită şi de capitala unde se (în)tocmesc ierarhiile şi canoanele, el este marginal care priveşte cu satisfacţie biblică bâlciul deşertăciunilor. Paralela cu Bacovia făcută de Ion Rotaru şi reluată de Eugen Budău nu se justifică decât în parte. Primul a descins în capitală şi a avut un extraordinar agent literar în Agata. Iovian, în schimb, rămâne în Buhuşi, adesea uitat, găsind în această abandonare (inclusiv de sine) un modus vivendi.

Mult lăudata Pădure de pini (1983) e o plachetă puternică, în care Ion Tudor Iovian scrie o poezie-refugiu, o poezie-debuşeu. El creează un imaginar poetic consistent, străduindu-se să evadeze din contingent: „eu vă vorbesc despre castanii din Gara de Est/ care nu mai există – sunt silit să recunosc asta – / care n-au existat vreodată// şi totuşi pe ei vi-i arăt” (castanii din Gara de Est) Imaginea de „enfant maudit” despre care s-a tot vorbit e doar o poză a unui suflet înclinat deocamdată spre contemplaţie. Iovian e mai degrabă un copil bătrân, cu organ special pentru înţelegerea existenţei. Ne surprind aici maturitatea viziunii şi un accentuat presentiment al morţii, al trecerii: „n-aş fi crezut că-n trup/ zi şi noapte/ cu îndărătnicie şi aproape fără să bagi de seamă/ creşte o armură de fier…” (bandaj)
Că Ion Tudor Iovian e dintr-o altă stirpe poetică ne-o confirmă următorul volum, Presiunea luminii (1987) în care autorul face „exerciţii de existenţă” negăsind răspuns la problema singurătăţii apăsătoare: „la capătul firului – acelaşi «AŢI GREŞIT NUMĂRUL!» (încercare de conversaţie) Invocându-l pe Baudelaire, poetul îşi radicalizează discursul şi respinge aparenţa fardată a lumii: „cu cuţitul de bucătărie/ ai fi vrut să răzui fardul realităţii până la os/ acolo unde bănui că e/ rază şi rouă şi cântec”. (doar o înfiorare între cuvinte) Profesând o poetică a autenticităţii, a denudării realităţii, el nu (se) menajează şi aşterne „pe zăpada pufoasă a foii de scris” versuri colţuroase, de o vigoare memorabilă: „dar dragostea mea e o durere/ care îşi trage sârma ghimpată prin carne” (dragostea mea) Problematica dominantă a cărţii o constituie însă presentimentul morţii, textele de vârf fiind scrinul şi târziu în cer şi pe pământ: „şi alte stele ne-au ispitit/ însă ochiul nostru le căuta pe celelalte sub care ne-am născut/ şi am iubit/ şi ne-au aprins mai tare dorul de stelele noastre/ de tristeţea noastră frumoasă/ şi ştim/ că lumea n-a început cu noi dar sfârşeşte cu noi/ şi cu acest pâlc de zarzări uitat în memorie”
După-amiază cu scaun gol (1995) anunţă încă din titlu o schimbare de registru evidentă în poemul goliciune, unde sentimentul inutilităţii e atotstăpânitor: „şi sunt-omul lucru/ care sfârşeşte istovit între lucruri/ lucruri dintr-un trecut care n-a fost nu a fi”. Zbătându-se „între durerea de-a fi şi bucuria destrămării”, Iovian trăieşte într-un dublu registru, existenţa fiindu-i permanent ameninţată de faţa hâdă a realităţii: „Prin firele electrice se insinuează vicleană neiertătoare/ realitatea (dimineaţa). Recurgând tot mai des la intertext, poetul se păstrează însă în limitele propriei originalităţi, neuitând nicio clipă de „ACEASTĂ LUME/ cu măruntaiele scoase cârpită ici acolo” (domnul Baudelaire serveşte). El se află într-o căutare a inocenţei pierdute, singura soluţie fiind poezia, „mica vicioasă poezie”, sintagmă ce sintetizează o întreagă poetică, cum aflăm din textul omonim: „dar eu rămân – // şi voi trage cu cangea din ape trupurile umflate ale poeţilor/ care te-au cunoscut/ în aceleaşi cafenele şi pensiuni/ şi totuşi altele”.
Un progres vizibil aduce Şoricelul Kafka pe foaia de hârtie (mica vicioasă poezia), volumul cel mai valoros al lui Ion Tudor Iovian, apărut într-un context prea puţin favorabil, la o editură obscură din Botoşani. Păstrând coordonatele cărţii precedente, autorul le ridică la nivel de obsesie, adâncind trăirea poetică pe care o transformă într-o viziune coşmarescă: „la ce bun să fii lucid într-o lume care oricum o să crape/ dacă nu azi atunci mâine// la ce bun/ să fii nebun cu acte în regulă/ între atâţia/ nebuni/ care umblă liberi pe rotile/ prin paradisul tău Doamne” („bun venit în coşmarul meu”) Optzecist în anii ’90, Iovian îşi depăşeşte colegii de generaţie. Scriitorul şi-a însuşit datele postmodernismului, dar nu prin asimilare, ci prin distanţare, printr-o revoltă vehementă, ostentativă: „noi nu dăm din mână/ nu spunem adio/ celor care s-au intoxicat deja cu poezia gravidă de intelect/ cu poezia plângăreaţă/ a celor ce sug esenţa a cincea direct din cer/ (…) noi vrem să vă stăm în gât în veacul vecilor/ noi vrem să fim/ junghiul care vă face viaţa amară/ şi vă aminteşte că aţi murit de tot/ că salvare n-aveţi şi din voi/ n-o să rămână/ nicăieri nicio urmă” (pregătiri de război într-o după-amiază pe la 5 la „una mică”).
Introvertitul Iovian din primele volume lasă aici locul unui Iovian în ipostaza unui profet biciuitor, care mărturiseşte, cu o sinceritate de o simplitate năucitoare: „dar eu scriu/ ca să generez existenţă/ pentru mine/ pentru tine/ pentru celălalt” (eu scriu ca să generez existenţă) Putem constata că, treptat, poezia sa se transformă în metapoezie. Muşcat de şoricelul Kafka, recte demonul poeziei autentice, Ion Tudor Iovian vede idei (poetice) ajungând să „lase poemul/ să sângereze/ cu venele tăiate în zăpadă”. El îşi avertizează cititorului asupra seducţiei stranii pe care o exercită poezia sa: „,mâini-căngi se strecoară hoţeşte/ dintre măruntaiele acestui poem/ către gâtul tău/ cititorule mon amour mon ennemi mon semblable/ gata să te înhaţe şi să te bage în malaxorul poeziei postmoderne”. E o viziune macabră amintind de tablourile lui Hieronymus Bosch, prin care poetul vrea să şocheze. Poezia nu ameninţă doar cititorul, ci îşi devoră autorul, „scăpând de sub control”. La I. T. Iovian nu scriitorul îşi controlează textul, ci textul îşi locuieşte autorul, stăpânindu-l. Chiar dacă trăit de propriul scris, el nu-şi uită condiţia umană, ci, dimpotrivă, trăieşte şi mai acut sentimentul implacabil al trecerii aşa cum apare el prezentat într-un poem de mare forţă, muzeu personal: „de aici încolo/ se-nmulţesc eşecurile/ uşile una după alta ţi se trântesc în nas/ accesul în copilărie cu desăvârşit INTERZIS/ reveria cu ochii deschişi INTERZISĂ/ scăldatul în nori INTERZIS/ gânditul INTERZIS/ fluieratul în paradis INTERZIS/ trăitul pe credit INTERZIS/ aici într-o după-amiază ţintuit într-un scaun/ cu o foarfecă-n mână/ tai fotografii/ şi firul atâtor vieţi tare-ncurcate”.
Locul revoltei este luat de un reproş iovi(ani)c în Baby-secol. Elegii, după victorie, la tobă, cinele şi corn englez (2004), volumul cel mai caracteristic pentru lirismul lui Ion Tudor Iovian. Tot mai înstrăinat, autorul dezvoltă o atitudine melancolic-distantă, păstrând un anume dispreţ faţă de lumea căreia îi intuieşte degradarea. Într-o elegie pentru patria sa, poetul deplânge, cu o ironie tăioasă, această stricare: „degeaba pun umărul Romeo şi Maricica/ aflaţi în Italia la spălat vase şi bani şi statui/ se duce naibii România/ prieteni ai mei duşmani ai mei” De altfel, nu e singurul text de această factură. nu-i nimeni să se bucure de daruri defineşte exact o asemenea atitudine, constituindu-se într-un autoportret al poetului descumpănit: „nu sunt plin de mânie/ doar/ descumpănit doar pierdut de lume şi fără lume fără lumină/ doar înşfăcat de ceafă şi ţinut deasupra prăpastiei”. După cum se observă, luciditatea nu-l părăseşte, ci îi accentuează sentimentul datoriei de a scrie, pe care şi-o asumă ca pe un destin tragic: „poate aş fi fericit până la adânci bătrâneţi/ în preajma lui Dumnezeu – zice Iov/ mâncat de amar şi urât – / dacă n-aş fi condamnat să vă scriu cu unghia şi cuiul – la/ nesfârşit” (ajungă zilei răutatea ei). Iovian nu-şi pierde întru totul agresivitatea, ci o converteşte într-o despărţire violentă de optzecism: „puneţi-le/ într-un vas unde Urmuz freacă o ridike cu şmirghel/ pentru a ridica moralul academiei/ sau mai bine în piua în care Iovian pisează mărunt/ creierii secolului şi oscioarele gracile ale/ micii vicioase poezia/ presăraţi scorţişoară şi zgură de la locomotiva lui octombrie 1917/ dinţii făcuţi zob cu ranga ai poeziei anilor 80”. El vrea să purifice poezia, să o rupă de trecutul ei şi să îi aplice o lovitură decisivă, prin care să o recreeze: „delectaţi-vă cu zvârcolirea ei artistică/ cât timp/ eu îmi pregătesc bisturiul cu care îi voi scoate borhotul/ metafizic/ din cap/ poezie/ pentru un nou început de lume” (prin împuşcare de sine însuşi) Aşadar, un gest instaurator, o necesară operaţie care să evite septicemia poeziei. Din această perspectivă, Iovian e un Iov înclinat spre faptă.

Antologia îţi voi injecta poezie în sânge (Iaşi, „Tio Moldova”, 2011) nu e doar o sumă a ceea ce are mai bun scrisul lui Ion Tudor Iovian, ci şi un prilej pentru decantarea unei concepţii. Nu întâmplător, cartea se deschide cu trei texte programatice, în care, la 29 de ani de la debut, autorul îşi (auto)defineşte relaţia cu poezia. Prima dintre ipostaze este aceea a poeziei-drog, care creează dependenţă: „creşte pe tăcute/ nevăzut/ în mine/ şi nu ştiu pentru ce şi nu ştiu ce chip o să aibă ce nume/ (…) dar acum/ te va prinde/ cititorule te va prinde şi îţi va injecta/ măcar pentru o viaţă pentru o zi/ POEZIA ÎN SÂNGE” (îţi voi injecta poezie în sânge) Cea de a doua este cea a poeziei-viciu, care duce la ideea de poet-damnat: „poate că sunt ultima creatură din lume – îi spun – / care se hrăneşte cu poezie – da pentru asta nu trebuie/ să mă urăşti/ nu trebuie să scuipi în etimonul fiinţei tale (…) lasă – îi spun – am altă treabă acum// dar el îmi dă de înţeles că pentru noi nu există iertare” (frunza neagră) În fine, ultima şi cea mai pregnantă ipostază este aceea a poeziei-curvă, a poeziei-deziluzie: „o vezi/ spune-mi drept o vezi// e madmoiselle poesia ticăloasa de anţărţ/ gravă şi gravidă de atâta intelect şi atâta visare/ la ore fixe şi/ pe bani buni/ gureşă cu trombon şi fluerici/ cu ochii vineţi de turţ şi desfrâu/ mama răniţilor moaşa-codoaşa atâtor poeţi cu/ tricolor/ dar nu-i ea/ nu-i fiinţa de fum auriu şi zăpadă celestă şi flacără/ pe care-am visat-o/ în atâtea nopţi şi zile de tristeţe grea şi disperare” (poezia în tramvaiul 26)
Textul definitoriu pentru profilul poetic al lui Ion Tudor Iovian rămâne însă te-au căutat poezie, o splendidă revanşă a unui autor care, marginalizat, ignorat, îşi găseşte forţa înlăuntru, în scrierea unei poezii originale prin care dă o replică tăioasă celor care l-au ironizat sau batjocorit ca pe un nou Iov: „te-au tot căutat poezie – // şi tu erai în pat cu Iovian împăratul îi picurai în urechi/ otrăvuri secrete// (…) dar Iovian împăratul/ cu peria de sârmă îţi spăla dinţii cariaţi de atâtea dulciuri/ cu care te-au îndopat grăsunii noştri poeţi// (,,,) te-au tot căutat poezie – / muşina se lăuda în gura mare că-i prăjeşti pe strada/ castelului/ cartofi şi-i speli ciorapii şi părul/ ca să-ţi scrie la maşină adeverinţe pentru eternitate/ şi celălalt tuns ca grigore/ cu degetul înfipt pe trei sferturi în tâmpla moale ca tărâţa/ urla piţigăiat că nu-i poet dar poate fabrica/ din cârpe faruri fotografii sperme nocturne/ sârmele sexului de maimuţă corcită americăneşte/ pe dâmboviţa sub podul de la operă// (…) pe toţi i-ai sedus cu prezenţa ta invizibilă/ i-ai făcut să se masturbeze în sălile de cinema/ în cimitire/ şi să se declare genii/ i-a făcut de râsul lumii le-ai întors fiinţa pe dos (…) şi tu vicioaso/ te jucai cu Iovian împăratul cu minţile lui cu verbele/ lui/ de-a n-aude n-a vede/ de-a viaţa şi de-a moartea/ în afara lumii// şi moartea cerşea pe la uşi/ şi vouă nici că vă păsa”.

Poezia lui Ion Tudor Iovian nu e „fatalmente actuală”, cum crede Marius Manta, ci, dimpotrivă, fatalmente inactuală, adică dincolo de mode şi curente, de clasamente sau înregimentări. Ceea ce, de fapt, o salvează, asigurându-i locul meritat în istoria literaturii române.

Adrian JICU