C. D. Zeletin, mărturisind A treia fericire

În 2011, Târgul Internaţional de Carte „Gaudeamus” propunea prin intermediul Editurii „Spandugino” o nouă carte semnată de C.D.Zeletin. Deşi am certitudinea că domnia sa nu are nevoie de vreo prezentare specială, voi reaminti totuşi câteva din înaltele disponibilităţi – abilităţi probate în varii domenii. Scriitor şi om de ştiinţă, mai precis poet, prozator, istoriograf, traducător din poezia italiană şi franceză, membru al Uniunii Scriitorilor din 1967, dar şi medic, profesor universitar de biofizică în cadrul Facultăţii de Medicină a Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila” Bucureşti, membru al Academiei de Ştiinţe Medicale şi preşedintele fondator al Societăţii Medicilor Scriitori şi Publicişti din România, C.D. Zeletin întruchipează cu adevărat măsura omului de factură renascentistă, purtând însemnele unei vieţi ale cărei coordonate au fost continuu subsumate actului de creaţie.

Alături de celelalte peste patruzeci de cărţi tipărite, volumul în discuţie este discurs ce îşi dezvoltă în progresie geometrică câmpuri semnificante. Nu fac în niciun caz greşeala de a-mi propune aici exerciţii semiotice, supuse cândva disciplinelor la modă. Cu toate acestea, constat cum scrisul lui C.D. Zeletin presupune constant şi paradoxal o înlănţuire simplitate – intertextual, îşi complineşte fiinţarea prin deschiderile pe care le îngăduie. Astfel, „Rămânerea trecerii” nu devine un simplu loc al referinţelor culturale, nu e una dintre măsurile obişnuite prin care operează literatura. Paginile cărţii, aflate în marea lor majoritate sub semnul memorialisticii, reînvie odată cu fiecare rând personajele credibile ale unei lumi armonioase, un spaţiu identitar care încă mai poate oferi coordonatele normalităţii.

Materialul cărţii e structurat de-a lungul a patru secţiuni – eseuri, evocări, schiţe, convorbiri – însă după cum am lăsat să se înţeleagă, cele patru compartimente se presupun reciproc, îşi îngăduie aceleaşi diverse tehnici literare tocmai pentru simplul fapt că nu acestea primează, ci inedita capacitate a a cuvântului de a rezidi lumi dispărute. Drept puncte de plecare asumate avem spaţiul natal şi darul rar al blândeţii: „De când mă ştiu, sufletul meu a îmbrăţişat vatra dureros de strâns şi dureros de loial. La zece ani am părăsit satul natal, Burdusacii, pornind în necunoscutul care era oraşul Bârlad şi liceul. A fost o primă traumă. În cea mai mare taină, am umplut cu pământ din faţa casei o cutiuţă zincată şi am ascuns-o într-un colţ al cufărului pregătit pentru plecarea în surghiunul prin care îmi debuta viaţa ruptă de căminul părintesc. În răstimpuri, o pipăiam cu înfrigurare temându-mă să nu-mi fi dispărut” („Academia cerului”); „De felul meu sunt blând. E o stare continuă. Blândeţea însă triumfă mai ales atunci când mă aflu între blânzi. Mă regăsesc în ei ca într-o oglindă ce se deschide şi mai mult ca să pot fi cuprins şi eu în apele ei. E un fel de narcisism acesta, de a te simţi fericit între oameni blânzi ori de a te afla în situaţii când, într-un fel sau altul, blândeţea se exprimă. Mă simt mai înalt în vecinătatea acestor semeni. Intrând în rezonanţă cu ei, am impresia, stranie dar fericită, că mă multiplic datorită lor. Cresc prin număr, nu prin alte dimensiuni, lineare ori spaţiale, căci starea de care vorbesc e o naştere repetată. Nici n-am timp să le dăruiesc blânzilor blândeţea mea, fiindcă nu mai dovedesc să primesc eu darul blândeţei lor…” („A treia fericire”)

Întru această blândeţe trebuie înţeleasă continua bucurie de a îmbrăţişa viaţa, ca dar suprem al voinţei divine. Volumul stă sub semnul versurilor lui Michelangelo – „Nimicurile acestei lumi mi-au răpit/ Timpul ce mi-a fost dat ca să-L contemplu pe Dumnezeu…” Pentru cine are măsura cuvenită, e lesne a înţelege că tocmai „nimicurile” mărturisite au vădit sens în exerciţiul asumat organic de a reconfigura un modus vivendi dinspre interioritatea memoriei către exterioritatea fiinţei. Temele pe care autorul le dezvoltă sunt dintre cele mai inedite în spaţiul unei literaturi interesată de frivolitate; extrem de interesante sunt materialele aflate la graniţa dintre filozofie şi eseu literar. Ies în evidenţă „Prestigiul filozofic al singularului”  ori „Gânduri despre coincidenţă”. Evident, subiectele sunt dintre cele mai variate – direct ori nu glosăm asupra rigorii, caracterului, voinţei, recunoştinţei etc. Pe de altă parte, evocările poartă cu ele chipurile dragi ale membrilor familiei dar şi legăturile tainice ce s-au înfiripat fie direct, fie prin intermediul actului cultural între autor şi George Apostu, Aurel George Stina, Hary Hupperman, Nina Facon. C.D.Zeletin înţelege aşadar să reînvie nu doar chipuri deja cunoscute, ci e mai degrabă interesat de a aduce la cunoştinţa cititorilor săi personalităţi rămase în umbra istoriei deşi s-au aflat în slujba formării identităţii neamului. De altfel, C.D. Zeletin va fi întotdeauna conştient de rolul intelectualului în cetate. Să pornim la sugestia autorului de la o întâmplare aparent banală: „În sfârşit, altădată mai avea de transportat de la gara cea mai apropiată un rest de piatră pentru treptele şcolii ctitorite de el. Căută un sătean s-o care cu căruţa până la şcoală.  «Boierule», grăi acesta, «dar ne plăteşti!» «Vă plătesc, mama voastră de nenorociţi, dar fără şcoală nu vă las!» rosti bătrânul din înălţimea lui amară… Replica mi se pare de excepţie şi mă duce obligatoriu cu gândul la înţelesurile democraţiei. Păstrând nealterată ipostaza ei de tehnică electorală, democraţia trebuie să accepte intervenţia elitei atunci când mulţimea nu s-a înălţat încă până la înţelegerea rosturilor superioare în care ea însăşi este implicată” („Unchiaşul mesianic”). Fireşte, pline de miez rămân şi paginile ce au drept obiect al cercetării „chestiuni de stil” – avem reflecţii despre rimă, ocurenţa construcţiilor cu dativul, ineditele „întâmplări” legate de corectură, neputinţa haiku-ului de a se adapta firesc spaţiului european etc.

Volumul girează aşadar o meritată alternativă în faţa grotescului contemporaneităţii. În antiteză, C.D.Zeletin ne încredinţează o atmosferă de o frumuseţe patriarhală, populată de oameni harnici, modeşti, temători de Dumnezeu; nu în ultimul rând, totul ne este înfăţişat în hainele unei limbi curate, culte şi precise, de un rafinament convingător.

Marius MANTA